SF-ul românesc: autori

SF-ul românesc: autori

Apariția primului volum din Enciclopedia anticipației românești (Buzău, Ed. Eagle, 2016, 212 p.) marchează ducerea operei critice și istorico-literare a lui Mircea Opriță pe o nouă treaptă, continuând demersuri tenace în domeniu, care i-au asigurat autorului un loc privilegiat în geografia și istoria receptării literaturii S.F. românești. Practic – am mai spus-o și cu alt prilej –, alături de teoreticianul de excepție care a fost pentru literatura S.F. de la noi universitarul Cornel Robu, prozatorul și editorul Mircea Opriță a devenit, începând cu sfârșitul anilor 1980, una dintre puținele voci substanțiale capabile să asigure conștiința de sine și receptarea de substanță în domeniu. La acea dată apăruse deja Literatura S.F. de Florin Manolescu, sinteză instantaneu clasicizată printre adepții genului, dar nu fuseseră încă articulate marile contribuții ale lui Cornel Robu, alături de care editorul de la Dacia clujeană se regăsea deja, ca girant al unor numere dedicate creației science fiction din Tribuna ori în juriile unor concursuri pe la convențiile anuale și festivalurile din fandom.

Se poate spune, de aceea, că anii din finalul dictaturii comuniste și cei care au urmat mai apoi au pecetluit statutul Clujului ca pol al teoriei și receptării specializate a S.F.-ului național prin strădania mereu susținută a celor doi autori, Robu și Opriță, fără care nici estetica acestui tip de literatură, nici trierea ei valorică nu ar beneficia de instrumentele și exercițiile de lectură pe care astăzi le are la dispoziție.

Volumul Portrete exemplare, cu care Mircea Opriță își inaugurează, de astă dată, demersul recapitulativ și enciclopedic, era necesar și îndelung așteptat. Prin el, autorul propune figurile panteonului românesc în materie de S.F. selectate în virtutea unor criterii tacit exprimate, dar ușor deductibile: înainte de toate, meritele istorice în acreditarea publică a genului; dar și altitudinea literară, estetică. Unul îl amendează pe celălalt, tot așa cum celălalt îl poate suplini pe primul. Cu alte cuvinte, mai clar exprimat, atunci când un autor este, într-un fel sau altul, pionier al S.F.-ului românesc, i se iartă destule păcate estetice. Iar când calitatea debordează, el este inclus în selecție fără a se mai ține seama de alte inconveniente. Dacă însă, într-o acțiune de triere viabilă, ultima procedură este deplin acceptabilă, cea dinaintea ei răspunde doar nevoilor de restaurare cronologică a priorităților și de semnalare a eforturilor, fie ele chiar încununate numai de eforturi parțiale.

Ceea ce rezultă este deci o galerie de portrete scriitoricești în care avangardele conviețuiesc cu stalinismul, iar calitatea scriiturii stă alături de merite de ordinea pionieratului. La rândul lor, portretele respective par, și ele, posibil de completat (nu este destul de clar în ce constă valoarea romanului Vă caută un taur de Sergiu Fărcășanu, de pildă). Totodată, pentru a se înlătura un anume aer de complezență, o demarcare mai clară a preferințelor, prin instituirea unei ierarhizări valorice a creațiilor și a creatorilor, nu ar fi fost deloc de prisos. Nu în ultimul rând, aș spune că din galerie lipsește portretul lui Mircea Opriță însuși, și asta spre paguba ansamblului, fără nicio îndoială. Dar poate că rândul unei asemenea prezentări va veni odată cu volumul următor, alături de alte nume și contribuții (Constantin Cubleșan, Alexandru Ungureanu, Silviu Genescu etc.), pe care Mircea Opriță le știe cel mai bine.

Din păcate, din volum lipsește o notă lămuritoare cu privire la anvergura proiectului și la substanța lui (câte volume, dacă va trata și opere, nu doar autori, dacă se va referi și la concepte, la contexte etc. sau pe toate le va subsuma unui proiect în care întregul material se va ordona în jurul scriitorilor selectați). Câteva note teoretice, pentru a face transparente criteriile în virtutea cărora se operează selecția și se încheagă discuția, nu ar fi fost, nici ele, parazitare.

Ceea ce propune însă Mircea Opriță în preambulul noii sale cărți este un eseu introductiv intitulat „SF-ul ca literatură ex-centrică”, demn de tot interesul. Aici autorul observă calificarea tradițională a cărților arondate genului „… drept produse marginale, aparținând periferiei creației artistice, paraliteratură sau chiar, prin introducerea unui criteriu de valorizare calitativă, literatură de larg și ieftin consum”. Această privire superficială a devenit însă, de la o vreme, inoperantă și neproductivă. „Odată cu postmodernismul … lucrurile par să se fi schimbat, în creația literară, ca și în istoriografia îneputului de secol XXI…”. Ceea ce s-a petrecut semnificativ este că „… scriitorii nu mai respectă cu strictețe delimitarea dintre literatura tradițională, cea decupată de manualul teoretic, și experiențele literare venite dinspre periferia domeniului”. Acum „… încep să apară motive ce păreau rezervate exclusiv culturii populare, … teme din «mica» literatură, dizgrațiate până mai ieri, trec fără probleme în literatura «mare», devenind astfel nu mai puțin agreabile decât celelalte teme din repertoriul convențional; … fața tradiției se schimbă prin contribuția creatorilor înșiși, care nu mai admit îngrădiri canonice, excesiv-restrictive, operând, în consecință, mult mai liber în relația dintre scrisul «înalt» și genurile de tip «cenușăreasă»”. Totodată, aceste schimbări devin operante „… și în comentariul critic al postmodernității, la rândul său inovator și dispus la o curajoasă restructurare a metodelor sale mai vechi”.

Am citat extensiv, bucuros să constat mobilitatea lui Mircea Opriță, receptiv la propunerile critice și teoretice ale expertului spaniol Mariano Martín Rodríguez dintr-un studiu în care discută canonul literar, cumpănind între conservatism și inovație în istoria literară a românilor din primul deceniu al noului secol și mileniu. Discuția însă abia începe, iar înțelegerea asupra SF-ului literar românesc în aceeași cheie, de-acum clasicizată (și, de fapt, clasicizată dintru început, căci recursul pe seama ei la conceptul de sublim, desprins din estetica clasică și răspunzând unei sensibilități estetice clasice, nu este, poate, cea mai adecvată sensibilității postmoderne despre care se vorbește aici) încă nu a demarat. Câteva puncte de sprijin pentru elaborarea unor unghiuri de valorizare estetică a literaturii SF se regăsesc presărate ici și colo, totuși, în contribuțiile teoretice diverse din ultimele trei patru decenii. Literații genului ar trebui să se decidă însă dacă doresc o insolitare, incluvid la nivelul elaborării criteriilor de apreciere a operelor lor, sau preferă integrarea în orizontul estetic comun și evaluarea după criteriile deja în uz, fie ele moderne sau postmoderne. Întrebarea crucială rămâne, deci: vrem SF ca SF sau SF ca literatură?

Venind cu selecția de față din rândul autorilor români de literatură SF, Mircea Opriță așează în fața cititorului avizat și această dilemă căreia cineva va trebui să îi răspundă.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.