Masivul volum autobiografic Casa călăului de Andrea Tompa fu publicat anul trecut în excelenta traducere română a Juditei E. Ferencz, la editura bucureșteană a Institutului Cultural Român. Menționez că versiunea originală a cărții avea subtitlul „istorisiri din epoca de aur”. Materia epică, exuberantă și adeseori labirintică, apare filtrată prin percepțiile personajului central, camuflat sub numele generic fata. Venirea sa pe lume, în Cluj la început de iulie 1971, coincide cu tragicul viraj de inspirație nord-coreeană efectuat de liderul partidului unic. Pe parcursul deceniului precedent, populația țării savurase o perioadă de relativă liberalizare, cu rezultate benefice în plan cultural și al drepturilor individuale. Întreaga mea adolescență se petrecuse în ambianța generatoare de speranțe a unui tineret studios, conștient că reprezintă un fel de versiune autohtonă a generației Beatles. Spre ghinionul ei, fata (= alter ego-ul autoarei) își va trăi copilăria și adolescența în atmosfera tot mai terifiantă a groteștii dictaturi scorniceștiene.
Fiind născut cu 20 de ani mai timpuriu (dar în aceeași zodie a cancerului), învățasem deja că fragilele noastre existențe sunt permanent amenințate de teroarea istoriei. Consultasem reviste de propagandă chineze și nord-coreene truvabile în magazinele noastre de presă; ascultasem relatările unor medici români – trimiși, ca „ajutoare frățești”, să lucreze în nordul Peninsulei Coreene ca urmare a războiului din anii 1950 –, sau ale unor studenți coreeni ajunși la noi, despre ororile inimaginabile ce se petreceau acolo (și care continuă până azi)… Dar iată că fata, devenită elevă de gimnaziu, e obligată ca împreună cu colegii să meargă la repetițiile de pe stadionul municipal, unde – conform dementului model extrem(ist)-asiatic – vor configura cu propriile corpuri figura dictatorului: „… ei nici nu mai au un chip al lor, pe stadionul în formă de hotă se vede doar capul lui imens, s-ar putea să fie și filmat de undeva de sus, de pe Cetățuia cu pâlcurile ei de zăpadă sau din noroaiele Tăieturii Turcului, pentru a servi drept veșnică mărturie a faptului că s-a pripășit în ei toți, degeaba vor sta ore în șir nemișcați, așteptând în tăcere, el nu e nicăieri, căci este doar un vis, un coșmar înfiorător de ianuarie, din care ar fi cazul să ne trezim sau, dimpotrivă, să picăm într-un somn adânc stând în picioare și să ne răcim definitiv, Sunt gura lui, trebuie să stau nemișcată, ca o statuie, dacă tresar, buzele se mișcă și ele, gura se deschide larg și mă înghite sau începe să vorbească și va vorbi prin mine, cuvintele lui vor cuge gârlă, nici nu există alte cuvinte, există doar vocea lui pițigăiată, căci eu, da, eu, eu îl țin în viață cu salopeta mea roșie ca sângele…”.
Maturizarea fetei se petrece quasi-integral pe fundalul Clujului. Ca fiu al urbei bimilenare din centrul Transilvaniei, lectura acestui roman mi-a suscitat o reevaluare a propriilor experiențe și sentimente generate de perioada 1971-1989. Presupun că numeroși concitadini, orgolioși a se fi născut într-o citadelă culturală, vor fi cuceriți de veracitatea evocativă etalată de romancieră.
Reconstituirea „cronicii de familie” a protagonistei demonstrează briante aptitudini stilistice. Încă din start, Andrea Tompa renunță la narativitatea de tip clasic, recurgând la o viziune … mozaicată asupra evenimentelor vieții. Practic, fiecare capitol al romanului e alcătuit dintr-un flux frazeologic în care se aglutinează personaje, istorisiri, fapte disparate sau convergente, aluzii/ iluzii/ deziluzii, revelații și enigme, judecăți și prejudecăți, gust și dezgust, sens și nonsens – într-un inextricabil amalgam ontic. O asemenea împletitură textuală îmi amintește, mutatis mutandis, de revelația avută când făcusem cunoștință cu scriitura laborioasă a marelui prozator paraguayan Augusto Roa Bastos din a sa capodoperă Yo el supremo (tradusă în română de Andrei Ionescu, sub titlul Eu, supremul, ed. Univers 1982).
Andrea Tompa își structurează (sau, mai bine zis, croșetează?) capitolele în jurul rememorărilor obsesiv-traumatizante legate de totalitarism: careul din curtea școlii; tertipurile la care recurge familia spre a face față penuriei alimentare, sau celei vestimentare; riscurile implicate de eludarea „politicii demografice” impuse discreționar prin ucaz; teroarea mentală generată de aparatul etatist represiv, indusă la scara întregii societăți prin politizare, ideologizare, îndoctinare; oficializarea minciunii și delațiunii; iminența demolărilor etc., etc. O adevărată frescă, circumscrisă realităților clujene ale timpului. Însă – asemenea unor riposte compensatorii – survin și oazele de receptare inocentă a esențelor vieții, inerente perspectivei juvenile a protagonistei. Respectivele episoade par să evoce titlul Frühlings Erwachen (= Deșteptarea Primăverii), al provocantei piese scrise de germanul Frank Wedekind la finele secolului XIX.
Afectată de pierderea timpurie a tatălui (prin sinucidere!), fata își află adeseori refugiul în casa bunicii. Minuțiozitatea descrierilor de vechi interioare atestă capacitatea romancierei de a reține și prelucra detalii relevante, chiar și din medii aparent inscrutabile. Iar virtuozitatea traducerii elaborate de Judita E. Ferencz transmite o aură de plăcută familiaritate cititorilor de limbă română. De exemplu, pentru a asista la o premieră cu Hamlet (pusă în scenă, în condițiile vitrege ale anilor 1980, de viitorul regizor de faimă internațională Gábor Tompa, purtător al aceluiași nume de familie precum autoarea), fata investighează „lăzile cu resturi de dantelă. Perdele cârpite, voaluri destrămate, păretare și draperii mâncate de molii, petice rămase din fețe de masă, șervete și mileuri, cutiile cu mănuși lungi până la cot, toate numărul șase, Nu mai există femei cu mâini așa mici, se gândi fata, pare că în trecut nici nu trăiau oameni adevărați, ci doar manechine sau copilași, la doisprezece ani, când descoperise cutia, mănușile nu-i mai veneau – Ai o palmă de cel puțin numărul nouă, îi privise atunci mâna bunica ei –, apoi luă la puricat rochiile de bal și de stradă care, puse la naftalină, se destrămau ca niște pânze de păianjen în dulap…”
Paginile în care e reanimată atmosfera liceului clujean de lângă impozanta Biserică gotică de secol XV și a statuii Sfântului George (al cărei original, creat de frații clujeni Martin și George, se află în curtea Castelului din Praga) exhală prospețime și autenticitate. Polifonia dulce-amară a tinereții ce aspiră spre libertate e contrariată de închistarea regimului despotic. Astfel, primele pulsiuni amoroase se interferează cu spinoasa problemă a raționalizării apei calde. Asta mă duce cu gândul la jongleurul de cuvinte româno-francofone Luca Pițu. El mi-a istorisit că, la un simpozion literar din Hexagon, explicase avizatului public cum – în faza terminală a regimului ceaușist – titlul celebrului roman erotic Histoire d’O de Pauline Réage (alias Anne Desclos) ar fi trebuit modificat în Histoire d’eau (cuvântul francez pentru apă se pronunță „o”, la fel ca numele simbolic al protagonistei acelei cărți).
Personajul-raisonneur întruchipat de fată are o imensă capacitate de a procesa figuri, situații, stări de spirit, obiecte, fărâme de viață, distilate prin sensibilitatea artistică a romancierei, astfel încât incomensurabilul amalgam faptic, pulverizat în microsecvențe discontinue, disparate (și adeseori disperate) să-și mențină coerența internă. Echilibrul dintre luciditate și sentimentalism, dintre emoția imediată și relevanța peste timp conferă forță expresivă fetiței-fetei-adolescentei, născute ca ființă cugetătoare, capabilă să emită judecăți personale încă de la cea mai fragedă etate. În contextul etnic complex al propriei familii și al anturajului juvenil, se resimt, pe alocuri, și inevitabilele stereotipuri/ prejudecăți, cu specifice derapaje hilare. La o pseudo-paradă de modă pentru copii, organizată la magazinul central unde lucrează mama fetei, prezentatoarea, „tanti Lia se mai încurca cu prețurile, locul de fabricație, compoziția materialelor, gâfâind îndelung direct în microfon și rostind ăăă-uri lungi ezitante (bunicul, care vorbește perfect românește, are niște teorii despre limba română care, în opinia lui, conține sunete pe care ungurii le scot doar la veceu: ă, î).” Opinie lejer contestabilă de un vorbitor al actualei lingua franca globalizate – engleza – în care primul dintre sunetele menționate e omniprezent, până și sub formă de articol indefinit; apoi, subiectiv-„dezagreabilul” î există și în cea mai occidentală limbă neolatină din Europa – portugheza, iar dintre cele trei limbi de stat fino-ugrice ale continentului nostru – maghiara, finlandeza și estona – ultima conține sunetul „î”, reprezentat prin litera „õ”.
Minuțioasa reconstituire a universului clujean din perioada… crepusculară a propriei adolescențe e pusă de scriitoare sub emblematicul titlu Casa călăului. Simbolistica difuză a străvechii clădiri rezonează subliminal cu presiunile socio-politico-psihologice la care fură supuși locuitorii urbei și ai țării în deceniile 8-9 din secolul trecut: „mereu găsește omul pe cineva mai slab în care să-și înfigă cuțitul, pe care să-l devoreze, iar dacă nu mai găsește pe nimeni mai slab, înseamnă că a ajuns la capătul rândului, la sine, pentru că se află deja la baza lanțului trofic, și nu în vârful acestuia, nu el mănâncă, ci el este mâncat, de unde reiese că el este următorul care va fi tăiat: singur se va tăia, ceilalți îi vor tăia doar funia, căci omul e călău, și trupul îi e casă.”
Prin acest debut romanesc, multivalenta intelectuală Andrea Tompa ne oferă o atașantă confesiune literară, de intensă vibrație emoțională, printr-o sofisticată țesătură de senzualitate juvenilă și luciditate retrospectivă.