În deschiderea scurtului epilog din finalul cărții de 400 de pagini Sapiens – scurtă istorie a omenirii, Yuval Noah Harari schițează în doar câteva linii de intensitate deplasarea destinală a istoriei lui homo-sapiens: „Acum 70.000 de ani, Homo Sapiens era încă un animal neînsemnat care își vedea de treburile lui într-un colț al Africii. În următoarele milenii s-a transformat în stăpânul întregii planete și în teroarea ecosistemului. Astăzi e pe punctul de a deveni zeu, gata să dobândească nu doar tinerețea veșnică, ci și capacitățile divine de a crea și distruge”.
Povestirea hominizării propusă de tânărul istoric în acest best-seller nonfiction din 2014 (2017, Polirom, trad. Adrian Șerban) urmărește etapele și deplasările urcușului relativ rapid al acestei specii de primate spre dominarea planetară. Istoric ca formare, Harari perfectează o optică macro-scopică susținută de un subtil joc al decupajelor narațiunii antropologice. „Scurta istorie” desfășurată aici combină atât cele mai recente ipoteze din arealul științelor omului (paleontologie, arheologie, chimie, medicină etc.), cât și zonele fierbinți ale problematizărilor actuale (ecologie, gender studies, futurology). Desigur, avem de-a face cu o prezentare voit concisă în care principiile cercetării științifice sunt scurtcircuitate de intuițiile ideatic-antropologice ale naratorului istoric. Un relativ optimism median acordat cu o vagă aură de indecizie transpiră de-a lungul cărții: departe de a fi o simplă evaluare reglată de convingeri ideologice, lucrarea caută să mențină în explicațiile procesualității evolutive ale devenirii-om o dimensiune a alterității, a surprizei, a improbabilului, inerentă mediilor în care și prin care specia s-a propagat în ultimii 70.000 de ani.
Chestionări generalist-filozofice precum: Care e relația dintre biologic și istoric? Putem atribui istoriei omului o direcție? Se poate formula o diferență clară între homo-sapiens și regnul animal? Cum a ajuns primata „înțeleaptă” dominatorul globului? Care este sensul fericirii în această procesualitate evolutivă? răsar inevitabil în cursul lucrării. Iar într-o lume meme-ificată virtual a postadevărului, în care deficitul de atenție devine constantă funcțională, o carte precum cea a lui Harari reprezintă încă un efort de a pune cărțile la vedere, reformulând din nou, sintetic, dar imaginativ, chestiunea cunoașterii de sine a umanității – Ce, de unde și cum am ajuns în situația de față?
Cele trei revoluții epocale în formarea omului modern sunt pentru istoricul evreu: 1. Revoluția Cognitivă de acum aproximativ 70.000 de ani (Partea I); 2. Revoluția Agricolă și unificarea umanității pornind de acum 12.000 de ani (Partea a II-a și a III-a) și 3. Revoluția Științifică, relativ tânără, în ultimii 500 de ani (Partea a IV a). Cartea este prin urmare un singular periplu prin cele mai importante momente ale formării biologiei, culturii și civilizației umane, urmărind să integreze multe dintre zonele contondente și problematice ale istoriei ultimilor zeci de mii de ani. Posibilul genocid originar al celorlalte specii de hominide, oribila opresiune a patriarhatului și violențele nedreptății lumilor ierarhizate din antichitate, inegalitățile și violența atelajului religie-stat în Occident, discriminarea colonial-rasială în Americi, fațetele contondente ale umanismului, cercul „magic” al economiei moderne și crezul capitalist, industrializarea techno-științei – sunt doar câteva dintre adumbririle problematice pe care Harari le atinge în op.
Prezentarea ironic-neutră a istoriei pare o altă tehnică folosită de intelectual. Iată un exemplu al unei astfel de puneri în scenă provocatoare: reconstrucția întreprinsă de Harari pe parcursul celor 400 de pagini începe sub semnul unei sănătoase descentrări. Împotriva pretențiilor umaniste de centralitate metafizic-destinală a umanului – arheologia și antropologia, studiul artefactelor și a transformărilor geo-climatice ne propun o imagine umilă a începuturilor lui sapiens. Genul homo emergent acum 2,5 milioane de ani a împresurat continentele cu o familie diversificată de specii hominide. Homo neanderthalis, Homo erectus, Homo soloensis, Homo denisova, Homo ergaster sau Homo florensis sunt doar cei mai cunoscuți membrii ai clanului, fiecare cu specificitățile și nișele lor evolutive. Sapiens pare a fi doar ultimul și cel mai vocal membru al acestei familii extinse. Singularitatea și singurătatea sa aurală se dovedesc a fi iluzorii. Adam și Eva nu erau decât membrii unei specii marginale din trunchiul evolutiv al primatelor în savana africană: „oamenii de acum un million de ani, în ciuda creierului lor mare și a uneltelor ascuțite din piatră, trăiau cu teama permanentă de prădători, vânau rareori animale mari și subzistau în principal culegând plante, săpând după insecte, pândind și vânând animale mici și hrănindu-se cu hoiturile lăsate în urmă de alte carnivore mai puternice” (p. 19). Tocmai de aceea, pentru a înțelege radicalitatea revoluției cognitive, accentul va trebui să cadă nu atât pe homo, cât pe sapiens. Dar această „înțelepciune” a omului nu e decât produsul a nenumărate modificări adoptate odată cu omul. Utilizarea focului, expandarea creierului, postura, digitația, folosirea uneltelor, capacitățile de învățare, structurile sociale, limbajul său complex sunt tot atâtea elemente ce converg și limpezesc posibilitatea saltului evolutiv în vârful trofic. Poziționarea lui sapiens în elita prădătorilor s-a produs șocant de repede , observă antropologul, bulversând echilibrul ecosistemului și modificând popularea și peisajul biosferei planetei fără drept de apel: „În schimb, oamenii au ajuns în vârf atât de repede, încât ecosistemul nu a avut timp să se adapteze. Mai mult, oamenii înșiși nu au reușit să se adapteze. Majoritatea prădătorilor de vârf ai planetei sunt animale pline de măreție. Milioanele de ani de dominație le-au dat un sentiment de deplină încredere de sine. Dimpotrivă, sapiens seamănă mai mult cu un dictator dintr-o republică bananieră. Fiindcă am fost până foarte de curând printre subalternii savanei, suntem plini de temeri și anxietăți în ceea ce privește poziția noastră, ceea ce ne face de două ori mai cruzi și mai periculoși. Numeroase flageluri istorice, de la războaie sângeroase la catastrofe ecologice, își au proveniența în acest salt extrem de pripit” (p. 20).
Harari interpune în plot-ul antropogenezei savuroase episoade digresive. De la ficțiunea juridică Peugeot (p. 36) la exemplificarea capitalismului imperial prin creditarea misiunii lui Cristofor Columb, de la metaanaliza unui fragment din codul lui Hamurabi (p. 98) la crearea unei rețele globale de orare și a timpului măsurat modern, cartea e brăzdată de nișe narative exotice ce dau carnație ipotezelor antropologului. Autorul glisează adesea cu umor și eseistic între teme, metodologii și discursuri variate, dovedind o suplețe intelectuală de invidiat.
Întregul eșafodaj explicativ își găsește un centru flotant și un fir de ghidaj în importanța co-împărtășirii, atât în revoluția cognitivă, cât și în celelalte etape ale formării lui sapiens, unei ordini imaginate, în capacitatea omului de a se con-forma, a transmite , a se auto-regla în raport cu ficțiunile comunitare. Ecouri post-romantice în care accentul cade pe capacitatea imaginativă și discursiv-managerială a lui homo sapines transpar de-a lungul întregii cărți: „Această capacitate de a vorbi despre ficțiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor… Însă ficțiunea ne-a permis nu doar să ne imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestea biblică a creației, miturile Timpului Visului ale aborigenilor australieni și miturile naționaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri le conferă sapiens-ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în număr mare… Sapiens pot colabora în moduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Acesta e motivul pentru care sapiens conduc lumea, în timp ce furnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închiși în grădini zoologice și laboratoare de cercetare”(p. 31).
Lectura ușoară, bogăția de informații și originalitatea explicării fenomenologiei culturii și istoriei umane recomandă Sapiens – scurtă istorie a omenirii drept lectură necesară pentru formarea unei panorame dinamice și percutante despre afacerea numită om la începutul acestui secol post-uman.