Unul dintre cele mai inedit construite volume ale anului 2020 este Biocharia. Ritual ecolatru, publicat de Mihók Tamás la editura FrACTalia. Autorul cartografiază, într-un demers ecopoetic și ecocritic, teritorii sincretice, uman-(an)organice, instrumentând percepții spațiale de tip asamblaj și folosind o varietate de registre (de la stilul calofil, barochizant-ermetic la o non-afectivitate de fond a poemelor) menite să decupleze sensurile globale de la o politică a reprezentării dominată de perspective egocentrice sau (auto)biografiste.
Așa cum notează Andreea Pop pe coperta a IV-a a volumului, Biocharia. Ritual ecolatru „se abate de la orice teritorii poetice consacrate și anunță o nouă hegemonie identitară și literară; una care elimină fandoselile umane antropocentriste în favoarea unor procese environmentally-friendly, dominate de o viziune futuristă «agresată» de o luxurianță imagistică vegetalo-animală […] Geneză și teritorii reinventate, organicitate și un filtru vizual aproape excesiv, dominat în exclusivitate de avatarele unei noi ordini naturale – cam aici pot fi localizate ritualurile ambientale reci și aparent impersonale ale acestor poeme”. Deși Andreea Pop nuanțează corect specificul acestui volum în contextul poeticilor actuale, termenul de «hegemonie» identitară ar putea fi înlocuit cu cel de «heterarhie», în sensul în care poemele lui Mihók Tamás izbutesc să creeze o zonă semnificativă ontologic pentru relația non-ierarhică dintre uman, animal, vegetal și anorganic. În virtutea cartografiei trans- și postumaniste realizate de autor (concepte intens dezbătute astăzi în mediul academic românesc, dar „traduse” adesea teoretic în mod inadecvat sau peiorativ), Biocharia. Ritual ecolatru explorează o more-than-human world (v. Tom Bristow, The Anthropocene Lyric: An Affective Geography of Poetry, Person, Place, 2015), punând în lumină diverse forme ale transgresivității, fie că vorbim despre configurații bio-spațiale hibride sau despre noile condiții ale sensibilității antropocene, toate acestea fiind transpuse impersonal sau, mai precis, prin voci poetice care sunt decuplate de la circuitul comun (inclusiv din punct de vederere estetic) al emoției și afectelor.
Iată un poem ilustrativ (probabil unul cele mai bune publicate în ultimii ani) pentru asemenea construcții care semnalează în mod ecocritic efectele și afectele antropocenului: „e iarnă de-am obosit./ sunt, cum a spus cineva,/ un pod detonat între empatie și faptă./ corpul meu se va târî afară din cușcă,/ corpul meu îmi va supraviețui –/ ce eră? ce secvență?/ (cântec al dunelor de nisip)/ aș vrea să mă port frumos,/ în timp ce punga de plastic traversează strada în siguranță /…/ pentru utilajele ce deversează deșeuri medicale-n râu/ și pentru plămânii înduplecați ai fabricanților de ciment/ pentru martiriul pădurarilor cinstiți/ și pentru blazoanele oligarhilor cioplite-n granit,/ pentru ghenele piscicole și sudalma tacită a valurilor/ și pentru gârla democratică a legilor verzi niciodată promulgate,/ pentru cărucioarele în care profitul și rata mortalității fac casă bună/ și pentru salturile mortale ale fiarelor domesticite:/ progresul civilizației fusese testat în vid./ un singur cadru pe secvență, eră glaciară,/ de-ajuns pentru adevăr./ e iarnă de-am obosit” (pp. 46-47). Intitulat look back in anthropocene, acest poem transpune o vădită implicare social-afectivă, majoritatea textelor din volum fiind alimentate, în structura lor cartografică și interferențială din punct de vedere imagistic și melodic (cu revizitări inclusiv ale „ritmurilor old school”, cum observă și Andreea Pop), de un flux non-emoțional, menit să înregistreze narațiunile sci-fi, vitaliste, post-geografice și post-identitare, ale unor „civilizații carbonizate” (p. 26), aspect care îl apropie pe autor de poezia lui Ștefan Manasia din Bonobo sau cucerirea spațiului (2013) și Cerul senin (2015).
Pe de altă parte, poemele lui Mihók Tamás din acest volum refuză tocmai linearitatea, dispunerea graduală a sensurilor și efectul clasic al tropilor, mizând exclusiv pe structuri hibride, rizomatice și liminale, dar și pe un ermetism funcțional în proiectarea legăturii heterarhice dintre uman și non-uman. Într-un text din 2016 despre volumul Instalația al lui Alex Văsieș, am definit în sens deleuzian poeticile de tip rizomatic, specifice câtorva autori debutați după anul 2010, care „au început să dilueze această linearitate, să spargă centrul de forță al poemului și să propună structuri difuze sau dinamitate, ce leagă elemente și imagini incompatibile, în virtutea unui soi de coincidentia oppositorum, care semnalează dinamismul contradictoriu al textului. Poetica-arbore este astfel decupată și organizată în funcție de circulația nomadică a imaginii și a sensului, care transpune o realitate poli- și hipersenzorială, resimțită la nivelul intuiției și receptării prin flash-uri fine și interferențiale”. Asemenea construcții rizomatice și nomadice sunt vizibile și în „ecosistemele” din Biocharia. Ritual ecolatru, în special acolo unde autorul suprapune heterotopic percepții spațiale, imagini și secvențe polisenzoriale, cu scopul de a multiplica permanent circuitele semantice („pe suprafața apei/ străluciri rizomatice/ scene subliminale/ pe fund// cineva își vântură-n poli// corpuri de balenă/ delimitează/ zona de șezlonguri// conuri de brad cu crispy/ sos protector// greața mării/ pe tălpi/ prinde crustă”, p. 54).
Astfel de texte rizomatice, care amintesc întrucâtva de stilul consacrat al lui Vlad Moldovan, sunt în măsură să cartografieze stratigrafic „geospațiul” (în termenii Barbarei Piatti), filtrat prin lentila unei biografii silențioase și dispersate. Totul devine, din acest punct de vedere, straniu și defamiliarizat în poezia lui Mihók Tamás, de la sintaxă și „amplasamentele” stilistice până la configurațiile vizual-narative, în așa măsură încât o atare poetică, distribuită oarecum ermetic, ar putea produce în viitor fie un blocaj estetic, fie unul de tip relațional, în planul receptării. Cu toate acestea, Biocharia. Ritual ecolatru poate fi adăugat, fără îndoială, volumelor foarte bune din ultimul deceniu, care au depășit limbajul egocentrat, confesiv și solipsist, printr-o investigare insolită estetic a relației dintre uman și more-than-human world.