(masă rotundă, Facultatea de Litere, Cluj, 23 octombrie 2019)
– fragmente –
Ruxandra Cesereanu
Vă mulțumesc tuturor pentru prezența dumneavoastră aici. Este o masă rotundă și o dezbatere pe care le-am așteptat de multă vreme. Dezbaterea a avut, de fapt, un prim pilot la Sighet, unde a început simpozionul și a presupus, de asemenea, câteva vizite documentare. Vă prezint prin urmare oaspeții noștri: Ana Blandiana – care se găsește aici în ipostaza de întemeietor al Memorialului de la Sighet, reprezentându-l astfel nu doar simbolic și pe Romulus Rusan; Liviu Țîrău – istoric; istoricul polonez Remigiusz Kasprzycki – invitat special la simpozionul de la Sighet; Radu Vancu, reprezentant al mișcării #văvedemdinsibiu; Cristian Vasile – istoric, scriitor și cercetător al Gulagului; traducătoarea cehă Libuse Valentova; Vitalie Ciobanu – eseist și prozator, redactor-șef al revistei Contrafort din Chișinău; Christian Schenk – scriitor, editor și traducător, prieten al Memorialului de la Sighet. Mai sunt câteva prieteni care sunt prezenți în sală: Ioana Boca, omul factotum al Memorialului, responsabilă cu taberele de cercetare și documentare, dar și istoric, autor al unei cărți despre ce a însemnat anul 1956 în România. Precum și colegi de la Litere ori oaspeți străini ca poetul bulgar Ivan Hristov.
Tema rezistenței prin cultură este subiectul care este vizat astăzi, dar pentru a înțelege acest subiect se cuvine să schițez contextul în care a apărut și care vizează câteva direcții. Mai întâi este vorba de reacția de opoziție care apare în mediul subversiv scriitoricesc odată cu Tezele din iulie din 1971, promovate de Nicolae Ceauseșcu. Prin acestea, se cultiva protocronismul și o postură antieuropeană, poziția României ceaușiste fiind concentrată doar pe ceea ce însemna naționalism. În 1983, Ceaușescu recidivizează prin Tezele de la Mangalia, tot de factură protocronistă și naționalistă; 1971 și 1983 sunt prin urmare ani care stârnesc o reacție de rezistență prin cultură. Practic, este vorba de o formă de opoziție față de neostalinismul ceaușist, întrucât, după perioada de deschidere din 1965-1971 – și mai ales după călătoria din Coreea de Nord –, Ceaușescu începe să promoveze o ideologie culturală care direcționează țara într-o zonă de antieuropenizare și ultranaționalism. Aceste lucruri vor alcătui o emblemă nefastă pentru România. În ceea ce privește argumentul rezistenței prin cultură, într-o primă etapă este de subliniat că Uniunea Scriitorilor a constituit un bastion de opoziție în fața acestui neostalinism ceaușist. Față de alte țări comuniste, unde funcționa samizdatul și literatura de sertar, aș zice că pentru români conceptul de samizdat era înlocuit de acela de rezistență prin cultură. După 1989 și după prăbușirea regimului comunist, s-a vorbit, în anumite cazuri, nu neapărat despre rezistență prin cultură cât despre supraviețuire prin cultură. Observația punctuală legată de supraviețuire și nu rezistență problematiza o anumită inadecvare a termenului de rezistență (prin cultură), dat fiind că termenul rezistență (în sensul său tare) era legat de referința la rezistența anticomunistă din munți, între 1944-1962. Acest fenomen-reper implica, pe lângă cei 400 de luptători de facto (risipiți în toți munții României), și mobilizarea a mii de țărani care au susținut această rezistență în satele de la poalele munților. De aceea, formula rezistența prin cultură a fost înlocuită, uneori, de aceea mai legitimă și corectă a supraviețuirii prin cultură. Ambele formule vizau o formă de subversivitate.
Dincolo de aducerea în discuție a acestor nuanțe, este oportun să fac un scurt istoric tematic al subiectului pe care îl dezbatem acum. În 1990, după prăbușirea regimului comunist, lucrurile au fost foarte amestecate. În timpul primului mandat al președintelui Ion Iliescu, regimul era unul criptocomunist sau neocomunist. Acesta a fost motivul care a dat naștere fenomenului (mitingului maraton din) Piața Universității 1990, din aprilie până în 13-15 iunie 1990. Fenomenul a fost stopat extrem de brutal de către trupele de poliție și de către minerii chemați să vină din Valea Jiului ca să-i lichideze pe protestatarii împotriva neocomunismului iliescist. Mai era la mijloc un simbolism anume, aparte, legat de Piața Universității 1990; pentru ca revoluția din decembrie 1989, în care au pierit peste 1000 de oameni, să își împlinească menirea era nevoie și de o revoluție morală, etică și spirituală, acest lucru petrecându-se de fapt în Piața Universității 1990. Acesta este motivul pentru care muncitorii din 13 iunie și ulterior minerii (în 14-15 iunie) au strigat, pe străzile Bucureștiului, „moarte intelectualilor”. Mineriada a avut de fapt un caracter antistudențesc și antiintelectual. Fenomenul Piața Universității 1990 a avut o importanță aparte și întrucât a fost o mișcare flower power întârziată. Dacă în Occident, revoltele flower power au avut, ideologic vorbind, o coloratură de stânga, în Piața Universității era clar o tendință anticomunistă, deși tot flower power.
Cert este că de la Piața Universității 1990, trecând prin întregul postcomunism românesc, s-a ajuns la altă formă de rezistență. Amintesc aici mișcarea legată de „Roșia Montană”, apoi protestele legate de tragedia din clubul „Colectiv”, în care se ataca sistemul medical deteriorat și efectele indolente la nivelul instituțiilor. Pe acest fundal s-a produs în ultimiii ani fenomenul #rezist, care este o continuare a mișcării din Piața Universității 1990, însă adaptat la un aspect actual firesc postmodernist, facebook-ul fiind una din facilitățile-cheie. M-am gândit adesea ce altfel de șanse ar fi avut fenomenul Piața Universității 1990 dacă ar fi existat atunci facebook-ul! Pe acest fond propun să nuanțăm discuția și o invit pe Ana Blandiana să sintetizeze tema dezbaterii noastre de acum, pornind de la simpozionul care a început la Memorialul de la Sighet și care, iată, se încheie aici, la Literele clujene.
Ana Blandiana
Nu e necesar să sintetizez, pentru că aici se află invitați care sper să intre în discuția noastră. Aș vrea doar să spun cum am ajuns la această dezbatere a cărei temă este o veche obsesie a mea. Simpozionul de la Sighet pe tema rezistenței prin cultură a avut loc și pentru că am colaborat și colaborăm extraordinar cu Institutul Polonez din România care a sponsorizat în parte întâlnirea și care a insistat ca aceasta să se concretizeze. Obsesia mea pe tema rezistenței prin cultură este veche. În primul rând, în anii 90, când s-a vorbit pentru prima oară de felul în care am rămas vii, de felul în care n-am înnebunit în primii cincizeci ani în comunism și mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu, a existat un paradox sfidător : cei care scriseseră elogios și îi înălțau ode lui Ceaușescu luau în derâdere ideea rezistenței prin cultură: „Ce e asta, rezistența prin cultură?” spuneau ei batjocoritor. În primul rând, trebuie pornită discuția de la sensurile verbului a rezista, în română, ca și în toate limbile, de altfel. Dar în română verbul are două sensuri destul de diferite: a rezista înseamnă a rămâne în viață și a rezista înseamnă a te opune. Se poate discuta și se poate contesta faptul că oamenii de cultură s-au opus într-adevăr, însă nu se poate contesta faptul că au contribuit la rămânerea în viață a flăcării noastre interioare, a sâmburelui de luciditate. Că au contribuit la faptul că n-am înnebunit cu toții. Să nu mă condiderați patetică, știu că nu ati trăit acele vremuri și că este greu să înțelegeți absurdul, dar în măsura în care veți citi literatura prin care s-a rezistat, vă veți da seama că nu exagerez. Tocmai din această cauză am scris în mai multe rânduri pe această temă, pentru a aduce lămuriri asupra câtorva nuanțe esențiale.
Radu Vancu
M-a mișcat când Ana Blandiana a afirmat că există o continuitate în spiritul adevărului între ceea ce s-a întâmplat în Piața Universității 1990 și ceea ce încercăm să integrăm prin mișcarea Vă Vedem de la Sibiu fenomenului #rezist. Apoi, după lectura unor cărți istorice publicate sub egida Alianței Civice, primite de la doamna Blandiana, am fost uimit de similaritatea lucrurilor și cum în situații istorice diferite, reacția oamenilor se dovedește foarte asemănătoare. Istoria totalitarismelor din Europa și a anilor ’90 a interesat numeroase personalități, volume importante apărând sub semnătura profesilor de la Yale, Marci Shore, cu „The Ucrainian Night”, dar și Timothy Snyder – ar fi câțiva care vorbesc despre însemnătatea articulării adevărului tău împotriva unui adevăr oficial, în ideea reconstruirii istoriei totalitarismului în Europa. Din cartea menționată a lui Marci Shore amintesc un episod care m-a frapat: este vorba de istoria unui tânăr profesor care a fost bătut, torturat și care a supraviețuit, recitând instinctiv versuri semnate de Anna Ahmatova, Osip Mandelștam și Serghei Jadan. Astfel și-a ținut mintea trează. Și acest exemplu care este unul din multele care demonstrează că atunci când nebunia istoriei intervine prin totalitarism, liberalism sau alte forme, totuși se poate rezista prin adevărul literaturii. Acest lucru înseamnă, dincolo frumusețea hipnotică a literaturii, că oamenii se întorc la literatură și că aceasta ajută reconstrucția adevărului interior. S-a spus în repetate rânduri, într-o formulare patetică, despre totalitarisme că ele urmăreau anihilarea omului interior. Este perfect adevărat, însă tocmai la acest lucru ajută literatura, la construcția omului interior în condiții de libertate. Iar atunci când omul interior, dacă este om viu și real, dacă este plasat în contexte mincinoase, va ști să reacționeze. Protestatarii fac ce ce știu ei mai bine. Adică împreună caută adevărul. Așa văd eu mișcarea #rezist. Ca pe o bucățică din marele fenomen care, la rându-i, este o parte din cultura protestului. Și încerc să citez din declarația Anei Blandiana de la Sighet: „Există o continuitate între reacția celor care au fost deținuți la Sighet și în închisorile comuniste, reacția anticomunistă a muncitorilor de la Brașov din 1987, piața Universității din ’90 și protestele din ultimii ani din România”. Ele toate fac parte dintr-o cultură a protestului care este o parte a unei culturi mari a unei națiuni care, dacă nu păstrează acest tip de cultură, nu rămâne întreagă.
Este foarte ușor să ironizezi România și cultura aceasta a formulelor standard despre netemeinicia noastră, „mămăliga românească care nu explodează” ș.a.m.d. Sunt mult prea folosite, și, desigur că deseori cu dreptate. Însă uităm că este vorba și de istoria demnității noastre. Iar cultura protestului, în toate formele, rămâne, poate, capitolul central al acestei istorii a identității noastre naționale.
Aș mai puncta un detaliu important. În 1977, o parte din manifestanții de atunci aveau pancarte cu Paul Goma, pe care scria „Paul Goma e cu noi”, care Goma, la rândul lui, s-a inspirat din Charta 77. Una din rarele conexiuni dintre protestele muncitorești și intelectualii români s-a produs atunci, chiar în 1977. Și mai adaug ceva despre acțiunile din 1990, că pe străzile Bucureștilor, când au venit minerii în 13-15 iunie, erau printre ei și dintre cei care, cu treisprezece ani în urmă, manifestaseră împotriva lui Ceaușescu. Contrastul este că s-a ajuns să se strige „Moarte intelectualilor!” sau „Noi muncim, nu gândim” – moment antitetic față de cel inspirant când muncitorimea nu era divizată.
Ruxandra Cesereanu
Din istoria demnității noastre mai fac parte mișcarea studențească de la Timișoara, din 1956 – acolo au fost aproape 2000 de studenți protestatari ; apoi greva minerilor din Valea Jiului, în august 1977. O parte din minerii rebeli de atunci au cunoscut o formă de deportare, mulți fiind anchetați de Securitate, în efortul aparatului represiv de a-i transforma în „creiere spălate”. Mai există un alt moment foarte important, în 1979 – înființarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii, care era altceva decât sindicatul comunist.
Ana Blandiana
Se mai poate adăuga Mișcarea Studențească din 1945 la Cluj și București. Radu Vancu a făcut mențiunea pancardelor cu Paul Goma, amintind indirect de expoziția care a avut loc la București, la Teatrul Național, unde au fost expuse fotografii ale mulțimilor protestatare din 1945 până în prezent. Un motiv în plus să ne cultivăm și să medităm la aceste evenimente.
Cristian Vasile
Referitor la expoziția despre care a vorbit doamna Blandiana, vă invit să o vizitați și vizionați, fiindcă acolo e o pledoarie pentru această continuitate pentru protest, care ajunge până la mișcarea #rezist. Personal, trebuie să vă spun, legat de Sighet, că sunt recunoscător că am participat la un eveniment care a avut și un caracter polemic. Iar aici este de menționat că, la un moment dat, la întâlnirile de la Sighet a fost contestată mișcarea #rezist. Însă acest lucru a fost prielnic pentru a ne verifica părerile, și, chiar dacă nu am fost de acord cu acel punct de vedere care contesta protestul, aș argumenta că în cazul mișcării #rezist este vorba de implicare civică și de apărarea unor principii democratice, liberale, într-un contest iliberal. Nu e vorba doar de Europa Centrală și de Est, e vorba și de țările fondatoare ale democrației, așa cum le cunoaștem din contribuțiile lor (Marea Britanie și S.U.A) sau de la anumiți lideri liberali. Pe de altă parte, Ruxandra Cesereanu a rezumat foarte bine controversele în jurul acestei sintagme a rezistenței prin cultură, la care aș mai adăuga unul. Istoricii, trebuie spus, nu au contestat, însă ei au nuanțat lucrurile, declarând că termenul poate fi pus în discuție dacă ne raportăm la Europa Centrală, unde a existat și a funcționat samizdatul. În Polonia de pildă – și să nu uităm că ne-am întâlnit acum și aici datorită Institutului Polonez din România –, a existat o mișcare națională de rezistență a culturii politice – „Solidaritatea”. În Polonia chiar a existat o solidaritate reală între muncitori și intelectuali, spre deosebire de încercările timide de la noi, de la Valea Jiului și Brașov. Despre rezistența poloneză se poate declara că a constituit o cultură politică a rezistenței la propriu, pe când, la noi, rezistența a implicat problema raportulului de autonomie față de stat. De pildă, chiar înainte de 1945 acest lucru se poate observa. Tendința inhibiției prin teroare a apărut ulterior în cazul românesc, însă tradiția delimitării față de stat a fost precară. Acest punct s-a concretizat vizibil în comunism. Din acest punct de vedere la simpozionul de la Sighet ne-am fi așteptat la niște poziții mai ferme, tocmai datorită acestor controverse.
Tot legat de acest lucru, ar fi adecvat să mai subliniez raportul țărilor fondatoare în care polemica s-a păstrat foarte vie și foarte aprinsă, Cei dintre dumneavoastră, studenți, masteranzi, doctoranzi (care ați participat la simpozion, la Sighet) vă aduceți aminte aceste aspecte discutate, aici am sintetizat acum doar pentru cei prezenți la această întâlnire de la Literele clujene. Cred că ar merita o dezbatere specială tema „Rezistența prin cultură, azi”, tocmai datorită efectului care a impulsionat fenomenul protestelor.
Remigiusz Kasprzycki
Eu aș descrie episodul propriei mele generații. Implicarea samizdatului pentru noi, în Polonia sub comunism, s-a edificat ca o artă civică în cadrul națiunii, însă a mai existat și un sens foarte rebel. „Solidaritatea” atât pentru noi, cât și în ceea ce privește relația muncitori-intelectuali, a fost esențială. Cu toate acestea, actele de contestație au fost cele mai importante. De pildă, avea mai mare însemnătate să aruncăm cu obiecte într-o dubă a poliției secrete decât să întocmim un document scris sau o operă literară. Gestul acesta de revoltă, fie că era vorba de strigăte sau de aruncatul cu pietre în Ambasada Uniunii Sovietice, scandând „Să plece sovieticii acasă!” – au constituit spiritul contestatar al respectivei perioade. Aceste contre directe, pe care le relatez din proprie experiență, sunt cele care au rămas în memorie și cu siguranță trec prin filtrul adevărului ca acte de rezistență.
Ana Blandiana
Amintesc, la rândul meu, filmele poloneze axate pe cultura punk, din perioada mișcării „Solidarność”. Tinerii „Solidarității” încălcau regulile de bună purtare ale partidului prin diferite cântece punk ; pe câteva am reușit să le ascult și eu la Europa Liberă.
Libuse Valentova
Mă voi referi la rezistența prin cultură în Cehoslovacia. Pornesc de la faptul că acest concept al rezistenței prin cultură nu face parte din expresiile standard pe care istoricii sau filologii le-au folosit. Deși universitățile, care își însușesc acest lucru, au mereu un reper concret, în sensul în care „se făcea rezistență față de comunism” sau „se protesta împotriva unei măsuri” – aceste expresii aparțineau oralității. Însă rezistența față de politică s-a realizat și prin cultură, ceea ce ne readuce de fapt la punctul comun al discuțiilor. Referitor la acest lucru, propun câteva detalii care aparțin istoriei rezistenței anticomuniste. În primul rând, anii ’60 – numiți „anii dezghețului”, mai apoi anii ’67-’68, în care a avut loc al patrulea congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia. Referitor la anul ’67, care este considerat de noi, de fapt, anul Primăverii de la Praga, aici a existat un congres important. Dintre cei care au participat, au fost scriitori tineri pe atunci, precum Milan Kundera. Un alt aspect la fel de interesant este că, deși la congres au participat și supraveghetori ai Partidului Comunist, aceștia au plecat dezamăgiți în urma criticilor pe care scriitorii le-au expus față de regim. Denunțul aspru al scriitorilor care a vizat socialismul și felul în care, de fapt, statul socialist a instaurat comunismul, a deziluzionat acei reprezentanți. Ulterior, încercarea intelectualilor nu a fost să trecem la capitalism, ci să trecem la „socialismul cu față umană”, așa cum Alexandr Dubcek îl predica în perioada de tranziție. Totuși, acest lucru nu a fost posibil, fiindcă buna derulare a demersului a fost constrânsă prin prezența tancurilor sovietice și susținerea armată a statelor semnatare ale Pactului de la Varșovia, la care, din fericire, România, nu a participat, Ceaușescu nefiind invitat atunci la acel eveniment. Oficial, autoritățile numeau regimul de „normalizare” ca un principiu de conviețuire sub presiune, în realitate reformele acestea au fost un preambul de epurare. Autoritățile dădeau afară principalii intelectuali, mulți ajungând în stradă ori lucrând ca simpli muncitori, având niște slujbe sub demnitatea lor, în cazul în care nu erau de acord cu prezența rușilor în Cehoslovacia. Într-adevăr, în acea perioadă nu a prevăzut nimeni că sentimentul de stalinizare se va prelungi până la douăzeci de ani. Încheind ideea, acel timp poate trece neînsemnat la nivel istoric, însă, totuși, el a fost esențial pentru cei care l-au consumat biografic.
În privința rezistenței, se poate spune ca samizdatul nostru a fost comparabil cu cel din Uniunea Sovietică, sau cu cel din Polonia. Statisticile menționează un număr între 40-50 de edituri de samizdat. S-au copiat atunci, la mașini de scris: proză, eseistică, publicistică, dramaturgie etc. La biblioteca din Praga, de exemplu, se găsesc peste 40.000 volume din această categorie, directorul respectivei biblioteci fiind un fost deținut politic.
Dincolo de acest aspect statistic, a existat și o formă inedită de universități literare, numite „seminarii la domiciliu”, sau „teatru la domiciliu”. Mai exact era vorba despre niște întâlniri cu caracter de rezistență la care participau mulți dintre cei dați afară pe motive de nesupunere sau chiar semnatari ai Chartei 77. Cu privire la rezistența în și prin viață, de notat rămâne cazul din 1969, exemplul studentului Jan Palach care s-a sinucis în Piața din Praga. La acestea se adaugă și proclamarea Cartei 77; aceste evenimente sunt celebrate în Cehia în fiecare an.
Liviu Țârău
Examinarea mea referitor la rezistența prin cultură presupune câteva moduri de înțelegere filtrate prin concepția unor autori cu care sunt sau nu de acord, dintre care amintesc: Gabriel Andreescu și cartea „Rezistența prin cultură”; rezistența americană prin gânditorii ei; apoi rezistența nonvirulentă consacrată mai ales de Mahatma Ghandi. Punctul meu de vedere a fost susținut la simpozionul de la Sighet și a vizat o comparație succintă cu rezistența sub comunism. Trebuie spus că, dincolo de citarea poziției lui Gabriel Andreescu, am enumerat și punctul de vedere al domnului Andrei Pleșu, care afirma despre tipul românesc de rezistență că ar fi înscris într-o atitudine contemplativă. Cu această poziție nu sunt de acord, deoarece rezistența culturală, atât cât a existat în România, fără să aibă amploarea samizdatului rusesc, a existat prin exemplarele bătute la mașină din cărțile lui Salamov, Soljenițîn, Pasternak. Desigur și celelalte forme prin care circula puterea cuvântului presupunea magnetizdatul și tamizdatul, mult mai târziu. După cum nu s-a cunoscut amploarea intelectuală sau numerică din Cehoslovacia și Polonia, sau chiar din Ungaria, există totuși elemente care au traversat ideologiile. A existat aportul gânditorilor care au elaborat pamflete ideologice. Aici mă refer la Leszek Kołakowski cu lucrarea Speranța celor fără de speranță, la Vaclav Havel, cu faimosul eseu „Puterea celor fără de putere” și, desigur, la Ana Blandiana, cu Arpagic. Dimensiunea rezistenței culturale românești nu este una foarte mare în comparație cu exemplele pe care le-am datat, însă ea este un fenomen real care a continuat și după 1990, din cauza regimului (iliescist) care a urmat, chiar dacă s-a păstrat într-o formă mai blândă. Închei cu acest mesaj, că rezistența a existat și ea trebuie să existe în continuare prin cultură.
Christian Schenk
Ceea ce s-a întâmplat în secolul XX, nu doar în Estul Europei, ci în tot continentul, este îngrozitor. Mai întâi, încep cu o mărturisire, în ideea unui exercițiu de interiorizare. Am început la vârsta dumneavoastră să public două poezii. Ulterior am fost luat pe sus de Securitate și ținut în fața reflectoarelor anchetei. Pe urmă, timp de un an și jumătate am rămas sub urmărire și cercetare permanentă. Ulterior, am intenționat să mă înscriu la Facultatea de Litere din București. Asemănător Anei Blandiana, intenția aceasta a mea întâlnea dificultatea care nu permitea acest lucru pe motivul provenienței. Ana Blandiana a reușit să se înscrie mult mai târziu, însă eu am renunțat la acest lucru, iar pe urmă am emigrat în Germania.
În timpul studenției am fost redactor la revista „Convergențe românești”, în care, prin naivitatea mea, am încercat să fac cunoscută literatura română, însă pe baza principiului artă pentru artă. Ulterior tendința a devenit socială și revista a dispărut. O altă problemă, tot legată de rezistență este criteriul segregării din interiorul lumii literare, unde ar fi nevoie de un spirit de coeziune. În ultimul rând, aș sublinia necesitatea de adaptare la cerințele difuzării. Consider că nu se citesc suficiente cărți și pentru că accesul la ele este foarte mic în raport cu avântul internetului, acest lucru rămâne o problemă. Astfel se explică decalajul semnificativ în raport cu marile culturi.
Vitalie Ciobanu
Prezența mea la Sighet a început acum zece ani, când am participat la o școală de vară în prezența multor elevi, liceeni și a unor invitați din țările de sub fosta ocupație sovietică, mulți dintre invitați fiind atunci din Republica Moldova și Ucraina actuală. S-a discutat acum un deceniu despre conduita scriitorilor basarabeni sub ocupația comunistă. La arcul de timp al unei decade, observ o continuitate la nivelul discuțiilor, cel puțin pentru mine. Iar doamnei Ana Blandiana îi sunt în mod special recunoscător pentru că dumneaei a avut o mare contribuție la renașterea centrului PEN din Republica Moldova. Eu răspund de această structură și vă pot afirma că sediul pentru care a pledat insistent, a ajuns acum o organizație mondială a scriitorilor cu sediul la Londra. Recunoștința mea vizează și faptul că susținerea dumneaei a facilitat apariția Organizației Scriitorilor din Republica Moldova. Desigur, acum zece ani, l-am cunoscut și pe Romulus Rusan, căruia îi păstrez o vie și importantă amintire.
Despre Basarabia postbelică și rezistență voi enumera câteva aspecte. În primul rând, noi am avut un comunism în limba rusă, spre deosebire de cel din România, ceea ce are o semnificație esențială pentru identitatea națională, dincolo de dorința de exprimare liberă sau chiar de existența unei conștiințe armate. Câteva exemple apar de la istoricii noștri, care din 2010 încoace au scos la iveală mai multe documente. În spiritul combatant, datele confirmă prezența organizațiilor de rezistență armată „Arcașii lui Ștefan cel Mare”, „Sabia Dreptății” și grupurile de partizani din Codrii Orheiului.
Rezistența intelectuală, prin cultura propriu-zisă, în ciuda cenzurii teribile, a existat. Totuși, rezistența a fost afectată grav la nivel lingvistic. Nouă, basarabenilor ne-a fost deformată grafia – problema diftongilor ar fi numai unul din aspecte –, în general pronunția a fost raportată în funcție de apaartul de pronunție rusesc, ofensiva împotriva spiritului românesc și a conștiinței naționale mutilând astfel și acest domeniu. Cu toate acestea, scriitorii mai încercau să facă aluzii cu privire la modificarea din mers a mentalității, conform cărora noi suntem români, iar nu moldoveni, vorbim română, iar nu limba moldovenească ș.a. S-a resimțit o perioadă de liberalizare și la noi, perioada dezghețului hrusciovist. Atunci a fost permisă achiziționarea cărților importate din România, astfel că părinții noștri care au avut legătură cu cultura, au avut posibilitatea de a se abona.
Aș marca un episod care apare la interferența subiectului. pe care îl discutăm A avut loc Congresul al treilea al Uniunii Scriitorilor din Moldova. La acest congres, câțiva literați din cadrul evenimentului în 1965 au ridicat problema revenirii la grafia latină. Ion Druță, fost refugiat, plecase la Moscova în urma unui conflict ideologic. Acest scriitor official, participant susținut, impunea prin aerul imperialist și însemna, pentru mulți, definiția personalității naționale promovate de altfel până în 1991. Acesta revenise în Moldova cu pretextul unor reforme culturale și avea de fapt rolul unei diversiuni sovietice de propagandă, aspect ulterior lămurit, sub pretextul „Mișcării de liberare democratică din Basarabia”. Scriitorul Ion Druță a răspuns decepționant la întrebarea mea cu privire la chestiunea revendicării limbii latine. Ion Druță, cel care figura drept un exemplu național, a declarat că că revendicarea latină nu ar fi suficient de însemnată față de alte lucruri care țineau de limba culturală moldovenească. Am pomenit acest aspect pentru a edifica asupra gravității și influenței cu care ne confruntăm încă de acum cincizeci de ani. Colaboraționismul lui Druță s-a dovedit ulterior prin acțiunile care priveau teoria unei limbi moldovenești și ideile autonomii culturale, mult discutate în anii ’90.
Moldovenii nu au trăit perioade în deplină libertate, iar rezistența a fost ca un soi de existență. Din cauză că Moldova nu a concretizat unirea cu România când delegația oficială a înaintat acest proiect de anvergură lui Ion Iliescu (președintele de atunci al României), momentul a fost ratat, din cauza opoziției președintelui român, iar efectele de segregare au rămas valabile.
Progrese au apărut, cu toate acestea. În spiritul coexistenței, programul scriitorilor cu România a dobândit un spirit de înfrățire mai puternic. Publicăm și noi, cei din Moldova, cărți aici în România, suntem membri ai Uniunii Scriirorilor din România, participăm la evenimente culturale și am început să tratăm altfel literatura română, să fim mai prezenți în plan cultural comun. Referitor la acest lucru, aș face o referire, fiindcă a fost pomenită aici revista Contrafort. Aceasta fost lansată în 1994, împreună cu prozatorul și criticul literar Vasile Gârneț, după ce editura Hyperion intrase în faliment. Ne-am droit un program etic și estetic diferit, astfel că revista s-a fundamentat înspre ideea de spirit critic și sincronizare.
Am început să scriem despre literatura contemporană, despre ceea ce se citește în România și să înțelegem unitar lucrurile. Iar acest lucru poate fi considerat drept un gest de rezistență culturală în condițiile unui regim agrarian, neocomunist și postcomunist care se opunea recunoașterii de facto a identității culturale românești. Lucrurile au urmat foarte amestecat, pentru că a avut loc un soi de ocupație internă. Ea poate fi comparată cu regimul ceaușist, când grănicerii stăteau cu armele îndreptate către interiorul țării. Mafia națională postcomunistă, care mergea până acum după modelul PSD-ului din România, căuta să captureze și să controleze statul, instituțiile, dând impresia că trăim cu toții într-un fel de hologramă, de lume falsă, în care nimic din ceea ce pare adevărat nu este real.
Povestea aceasta s-a terminat de câteva luni. În urma alegerilor din februarie 2019, când s-a scăpat de regimul Plahotniuc, apare o alianța special, dintre stânga filo-rusă care a dat mâna cu partidul proeuropean. De aici așteptăm noile reacții și consecințe, aparent prooccidentale. Asfel că nu pot decât încheia prin a spune că vremurile sunt tulburi și nu știm ce se va întâmpla, însă noi, intelectualii, încercăm, pe baza comuniunii de sentiment, să ne continuăm activitatea, ținând cont și de toate aceste aspecte.
(Transcriere de Ion Pițoiu)