Revista Steaua între politică literară și literatură politică Partea a VII-a: 1990-1993

Revista Steaua între politică literară și literatură politică Partea a VII-a: 1990-1993

Este ingerința politicii în literatură o practică specifică doar dictaturilor? Se poate exprima cuvântul fără să apeleze politicul? Este în stare politicianul să instaureze dictatura sau să instituie/restaureze democrația fără camaraderia, tovărășia sau activismul intelectualului? Se poate valida scriitorul în afara cetății?

Întrebările, fiind retorice, au un singur răspuns: Nicidecum.

De altfel, istoria se dovedește a fi un mare magistru în confirmarea legăturii indestructibile dintre politician și scriitor, deși primul este un personaj grobian, pus pe căpătuială, iar al doilea, un manierat, cord deschis spre lume, atent la gloria eternă. În ascensiunea lor, cei doi activiști ai cetății se agață și se susțin unul pe altul precum două vrejuri de fasole. În fond, politicianul și scriitorul reprezintă unghiuri complementare ale aceleiași personaltăți: politicianul este un scriitor agramat, iar scriitorul, un politician ratat…

  1. Pe pagina editorială a primului număr postdecembrist al Stelei, Adrian Popescu stabilește vizionar poziția geografică și politică a României: „De plecat definitiv, nu am plecat niciodată din Europa, ca mod de a gândi, ca nostalgie a integrării. Atât doar că în perioada nefastei dictaturi ceaușiste, în special după 1971, modelul asiatic a părut să înlocuiască și până la urmă chiar a înlocuit modelul european”. Adrian Popescu încheie articolul (Prestigiul modelului european) cu o profeție: „«Poezia cosmopolită a viitorului», de care scria Adrian Marino, s-ar părea să fie mai aproape decât ne închipuim, pregătită subteran în ultimele decenii, de o veritabilă conștiință paneuropeană și universală”. Speriat de „apariția cohortelor de neooportuniști și neooportuniste”, Virgil Ardeleanu decide să publice câteva file de Jurnal scrise în anul precedent și salvate in extremis de tentația de a le arde în zilele revoluției. Irina Petraș nu ezită însă să treacă prin focul purificator al revoluției proza scurtă a anului 1989, intuind sensul de mișcare al acesteia spre recuperarea individului. „O recuperare a miracolului vieții prin abordarea ei cu mijloacele imaginarului”. Lăsând la o parte revoluția, câțiva autori abordează subiectul normal al oricărui ianuarie literar, Mihai Eminescu: I. Maxim Danciu, Constantin Cubleșan, Ioana Em. Petrescu, Eugen S. Cucerzan, Monica Spiridon. Poetul național beneficiază și de o traducere inedită în limba japoneză: Kodai șihoo ni ioru ooda (Odă în metru antic): „Și o manaboo nado to ua omouanakatta…”. Revista oferă un spațiu generos Reîntâlnirilor. Astfel, Căutarea intermitentă îl readuce pe Eugen Ionesco în paginile Stelei cu câteva fragmente de jurnal traduse de Anca Mănuțiu. La Cronica literară, Ion Pop consideră că pe lângă reîntâlniri, ar fi necesare și unele Recapitulări: Ana Blandiana, o scurtă recenzie a volumului retrospectiv Poezii, editat la Editura Minerva în anul precedent. În 28 ianuarie are loc la București manifestația partidelor istorice PNL și PNȚ. A doua zi, peste 5.000 de mineri răspund apelului lansat de Ion Iliescu și ocupă capitala „pentru reatabilirea ordinii”.

În ediția lunii februarie, revista se desparte simțitor de trecut. Poezia Anei Blandiana, Lună plină, deschide drumul viitorului: „Vino lună, și ne desprinde din somn,/ Aruncă-ți în apele noastre năvodul/ Și trage-ne-afară,/ Deșeartă-ne/ În insomnia văzduhului!/ S-ar putea să nu rezistăm…”. Un indiciu că primăvara libertății este aproape îl oferă Irina Petraș, care începe și sfârșește un scurt eseu cu strigătul vânzătorului de ziare interbelic: A sosit presa!: „Dăm târcoale chioșcurilor vibrând de pofta de a ști tot ce ni s-a mai întâmplat, nouă, românilor din Europa, de ieri încoace. Și ni se întâmplă foarte multe, în primul rând fiindcă ne uităm la televizor și citim ziarele. Cred că suntem singurul popor din lume care reînvață să trăiască astfel”. În pagina următoare, Gheorghe Grigurcu reinterpretează Puterea și libertatea, pornind de la articolul lui Gabriel Liiceanu din primul număr postdecembrist al României literare. O endoscopie literar-filosofică a serpentinelor căderii omului liber în totalitarism. Rubrica Reîntâlniri îl scoate pe E.M. Cioran la lumina cotidianului cu câteva aforisme plasate sub titlul Crochiuri ale amețelii. Identic procedează Dan C. Mihăilescu, care îl include pe Cioran între „românii care nu vin în Occident să (ne) spună lucruri confortabile” (remarca lui Angelo Rinaldi). În același număr, Ion Buzași își manifestă bucuria că „imnul-rugăciune” Deșteaptă-te române! a fost decretat de revoluție imn de stat al României. Bătrâna rubrică Unghiuri și antinomii este preluată acum de Caius Dragomir, care demarează un foileton sociologic de actualitate: Psihologia libertății și psihologia sclaviei. Pentru exemplificare, Livius George Ilea amintește de eroismul unui personaj tragic al revoluției: Act fără cuvinte – Lucian Matiș. În 28 februarie, Bucureștiul este din nou ocupat de trupele minerești ale FSN-ului.

Numărul din martie demarează o anchetă literară al cărei format a intrat deja în tradiția revistei Steaua. Redacția sondează în straturile imaginarului individual al colaboratorilor modul în care se plasează Între ieri și mâine, între politic și estetic. Dan C. Mihăilescu: „Da, scriitorii vor avea libertate, vor putea să înlocuiască «obsedantul deceniu» cu ulterioarele obsedante decenii, până ne vor omorî de-a binelea…”. Mircea Ghițulescu: „Scriitorii vor avea totdeauna exact atâta libertate câtă își iau singuri”. Mircea Popa: „Politicul a schingiuit esteticul”. Ancheta este redeschisă în numărul din aprilie. Ion Pop: „Scriind, scriitorul adevărat se și în-scrie într-un partid sui generis, care e al vocilor propriei conștiințe și sensibilități, în dialog și în confruntare cu vocile lumii. E modul său cel mai autentic de a fi «pluralist»”. Ion Bogdan Lefter exclamă: „Tot despre «politichie», vasăzică!”. Mircea Horea Simionescu temperează spiritele revoluționare: „Respirând adânc aerul libertății, am vrea să realizăm în doar câteva zile și săptămâni ceea ce n-am izbutit de-a lungul câtorva decenii”. Liviu Ioan Stoiciu (se) întreabă: „Dacă politicul de mai ieri a adus unor scriitori dizidență, și altora privilegii, vă închipuiți cumva că ziua de mâine nu va aduce cu ea aceleași virtuți și servituți legate și de estetic?”. Alexandru Vlad distinge ieri de mâine printr-un raport al zgomotului față de tăcere: „În condițiile de claustrare învățasem să ne auzim și înțelegem chiar șoaptele, acum va trebui să învățăm vocile din ce în ce mai tare ca să ne detașăm unul de altul”. Stelian Tănase este hotărât să despartă grâul de neghină, esteticul de politic: „O carte bună e doar o carte bună. Atât. Nimic altceva”. Liviu Antonesei încurajează militantismul: „Scriitorul […] este obligat să se pronunțe atunci când libertatea este în pericol sau când democrația este obstrucționată, împiedicată să se instituie”. Ancheta literară nu e singura atracție a numărului din aprilie. Aurel Rău amintește de Evenimentul scriitoricesc așteptat: Adunarea generală a scriitorilor. Opiniile despre eveniment sunt diverse. Adrian Popescu plasează conferința scriitorilor Între frenezie și placiditate, Viorel Cacoveanu găsește în eveniment Umorul la el acasă, iar Marta Petreu întreabă retoric: „Din cei o mie de scriitori prezenți, din cei peste o mie cinci sute de scriitori existenți, câți vor exista și peste o sută de ani, câți vor supraviețui unui veac de singurătate în moarte?”. În 22 aprilie, ia ființă Fenomenul Piața Universității.

Numărul lunii mai debutează cu o temă vizionară: MASCA!!! Iar titlul și conținutul poeziei Danielei Crăsnaru generează fiori de gheață sub sudorile reci ale actualității:

Distanța

„Lume cu măști, cu monștri de mucava

în absența terorii, inventând o teroare mai mare

probabil necesară ca aerul

lumii noastre interioare. […]

Lume cu măști

urma cuvintelor se spulberă

într-o cenușă abstractă care înghite

Între mine și mine –

concretă, înfricoșată, opacă

numai distanța. […]

Deasupra ei

mereu și mereu

două săbii cu tăișuri lichide

care amenință

fără să poată ucide”.

Petru Poantă pare la rândul lui marcat de măștile care cad precum niște cortine de fier peste fatidicul mai 1990: Forme mascate ale oportunismului? Poantă găsește la Nicolae Breban „o afirmație tulburătoare prin paradoxurile pe care le subîntinde, cu consecințe imprevizibile într-o posibilă istorie a mentalităților”, legată de momentul în care, pe drumul către totalitarism, poliția se ideologizează: „Din acel moment – și îndelungata și dureroasa practică a fascismului și comunismului au arătat-o! – trebuie să iei distanță față de propriile-ți idei, oricât ți-ar fi ele de intime, dacă ele coincid cu cele ale poliției”. În 20 mai, Ion Iliescu este ales președinte al României cu 85,07% din totalul voturilor. Q.E.D.

Numărul din iunie rezervă două pagini poeziei lui Karol Wojtyla, în traducerea lui Nicolae Mareș. 13-14 iunie, București. Un miner-salvator își justifică prezența în Capitală: „Am găsit la penețeu droguri, armament, mașină de scris automată, tipărit bani la peneleu. Este în ziarul Adevărul.” Luna august aduce în prim-plan o nouă revistă lunară a Uniunii Scriitorilor: Apostrof. Redactori, Marta Petreu și trei crai ai Echinoxului: Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi. Pe prima pagină a ediției de septembrie, Mircea Cărtărescu amintește că „toamna este vremea halucinării, a dubiului/ a ceții, a egocentrismului/ a crizantemelor, a glosolaliei…”. În consecință, Aurel Rău închină Un pahar pentru greer. Ovidiu Pecican pendulează Între Polul Nord și Via Apia, iar Dan Ciachir realizează câteva Reîntâlniri cu autorul emigrat Petru Dumitriu. Un alt recuperat este Paul Goma, căruia i se rezervă câteva pagini pentru Arta refugii. Se încearcă și o recuperare a Bisericii: cea ortodoxă printr-o Convorbire cu P.S. Justinian Chira, Episcop al Maramureșului (Traian Vedinaș) și cea greco-catolică printr-O convorbire cu P.S. George Guțiu, Episcopul Unit de Cluj-Gherla (Adrian Popescu).

În octombrie, Ioan Mușlea își manifestă „balcanismul incurabil” în articolul Un român la Paris… înainte și după. Într-un chenar plasat în pagina 19, este inserată o informație aparent neînsemnată: „Anunțăm cititorii revistei Steaua că redacția și-a schimbat sediul. Așteptăm corespondența și colaboratorii la noua noastră adresă: Piața Libertății nr. 1, parter, 3400, Cluj-Napoca”. La pagina 41, Ruxandra Cesereanu disecă ultima apariție editorială a lui Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru. În urma operației, autoarea capătă convingerea că mila și înțelegerea lui Noica față de comuniști este una de sorginte filosofică, nu umanitară. La distanță de doar două pagini, Constantin Cubleșan și Cornel Munteanu anunță cu tristețe O pierdere pentru eminescologie: a murit Ioana Em. Petrescu.

Concentrate între aceleași coperți, numerele 11 și 12 ale Stelei debutează cu analiza lui Adrian Popescu aplicată Literaturii primului an, autorul constatând cu amărăciune că „alegerile scriitorilor au prevestit alegerile din mai”. Deși „procesul de eliminare a toxinelor comuniste” este departe de a se fi încheiat, poetul constată totuși că revuistica postdecembristă este marea câștigătoare, prin apariția unor nume noi, alături de cele consacrate: Stelian Tănase, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Ghiu, Gabriel Liiceanu, Doina Cornea, Nicolae Manolescu, Andreea Pora, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. La 25 decembrie, Regele Mihai vizitează România. În drum spre Curtea de Argeș, unde intenționa să se roage la mormintele strămoșilor, este oprit de miliție și este obligat să părăsească țara.

  1. Ianuarie. Cioran, nemântuitul. Sub acest titlu, Ruxandra Cesereanu recrează atmosfera vizionarismului perfect, al disperatului perfect Cioran, pentru perfect de mediocra Românie. În numărul următor, autoarea se suie pe baricadele literaturii: „Încotro tinere scriitor, care lași poezia și romanul deoparte și-ți sufleci mânecile pentru a lupta cu Puterea?”. În articolul Psihoza și psihologia «fructului oprit», Dan Ciachir profețește: „Scriitorul de mâine, din viitorul cel mai apropiat, se va adresa unui public pentru care «fructul oprit», cu toate derivatele sale (sugestia, parabola, aluzia, «șopârla»), nu va mai constitui decât o amintire”. Paginile 16-19 sunt rezervate unui Cuvânt despre cuvânt rostit și categorisit de Václav Havel: Cuvântul lui Dumnezeu, al lui Walesa, al lui Saharov sau Rushdie, dar și al lui Khomeini, cuvântul care electrizează, care hipnotizează, fantazează sau escrochează; perestroika lui Gorbaciov, cuvântul lui Li Peng, cuvântul-buldozer al lui Ceaușescu… „Toate evenimentele importante ale lumii reale – cele frumoase și cele urâte – își au întotdeauna modelul lor în sfera cuvântului.” Adrian Popescu, Grigore Scarlat, Aurel Rău și Viorel Cacoveanu anunță trecerea în eternitate a trei scriitori: Florin Mugur, Vasco Popa și Ion Lăncrănjan. Ilie Radu-Nandra amintește la rândul lui de o moarte mai îndepărtată: a lui Aron Pumnul, din urmă cu 125 de ani. Ediția lunii aprilie este una generoasă cu Emil Cioran, Mircea Eliade și Ion Pillat, dar și cu Fericitul Nicolae Steinhardt, căruia tocmai i s-a publicat Jurnalul fericirii, eveniment semnalat de Ovidiu Pecican: „Ce distanță este între amarnicul E.M. Cioran și fericitul N. Steinhardt, părintele Nicolae. Ce traiectorii secrete între Mircea Eliade și N. Steinhardt”.

Din motive încă necunoscute, lunile mai, iunie, iulie suferă o constricție literarară într-o singură ediție, probabil din pricina unor nevoi materiale neîmplinite. Din Nevoia de libertate spirituală însă, Dan Ciachir aplaudă ieșirea din scenă a comunismului, convins că „ideologiile, utopiile atât de dragi intelectualilor și oamenilor de știință au făcut dovada falimentului lor”. Într-un dialog cu Virgil Mihaiu, Marian Papahagi coboară utopia în realitate: „Existăm în spațiul european, chiar și prin mizeria noastră”. În pagina 102 are loc o întâlnire a jazz-ului cu poezia, prin două spirite ale celor două genuri: Johnny Răducanu și Nichita Stănescu („Cât de sărac/ Trebuie să fii tu, Johnny/ La suflet/ Cât de sărman/ Dacă transformi toate sunetele naturii…”).

În numărul 8, Constantin Cubleșan analizează Duplicitatea socială – duplicitatea literară, solicitând criticii imposibilul: „Literatura anilor ’40-’80 trebuie raportată la adevărul artistic universal, nu la cel comunist sau anticomunist”. Paul Goma susține cotrariul în interviul oferit Ruxandrei Cesereanu: „Scriitorul român a încetat de a mai fi scriitor din clipa în care, deși alături de el agoniza poporul (român), el nu i-a dat asistență, ba a fugit, s-a ascuns (în «cultură»)”. Pentru demonstrarea teoriei, Ruxandra Cesereanu citește câteva versete (satanice) din „Evanghelia după Țurcanu”, comparând cartea lui Goma, Patimile după Pitești, cu Cele 120 de zile ale Sodomei, filmul lui Pier Paolo Pasolini. În același număr, la rubrica Viața cărților, Călin Manilici salută apariția cărții „istoricului francez de origine română” Neagu Djuvara: Le pais roumain entre Orient et Occident, iar Constantin Zărnescu remarcă apariția culegerii de poezii a lui Horia Muntenuș, Noaptea exilatului, „impregnată de o expresivitate dură, «apocaliptică», reprezentând neputința spiritului de a-și reveni din «explozia politicului», spre a se reașeza în matcă și a-și continua lucrarea”. La 19 august, are loc la Moscova lovitura de stat organizată de comuniștii conservatori. La câteva săptămâni după eșuarea puciului, în capitala Rusiei se desfășoară festivalul „Monsters of Rock”. Tinerii rup barajele de ordine formate din militari pentru a fi mai aproape de eroii lor de la Metallica. „Enter night, exit light…” Sau invers…

Pe prima pagină a numărului 9, Vintilă Horia anunță Plecarea din mizocalie, dispariția „bietului realism socialist” și a altor deformări, denaturări, falsificări ale „realității”. Contantin Cubleșan îl aduce pe Mircea Eliade la ora reeditărilor, iar Ruxandra Cesereanu concepe un sumar dicționar de termeni orwellieni „1984” sub titlul-citat „Rusie, încotro te avânți?”. Între 22 și 28 septembrie are loc mineriada a patra, care se întoarce precum un bumerang în capul lui Petre Roman, care nu mai apucă să-și vadă câștigat pariul cu agricultura. În numărul 10, Irina Petraș „susține pariul net pe poezie”, analizând recentul volum al lui Adrian Popescu, Spuma și stânca. Petru Poantă deschide ediția lunii noiembrie cu Însemnări despre un discurs depresiv, al criticismului postdecembrist, decadent și estetizant, care încearcă să impresioneze „cu o heraldică bombastică și un limbaj superficial-manierist, înțesat de sofismele politice ale autorității”. Coperta numărului din decembrie 1991 trădează reacția redacției la contactul cu cruda economie de piață: Cultura română în pericol. Costul cu hârtia, tiparul și difuzarea a depășit prețul de vânzare al revistei. „Iată, la patruzeci și doi de ani de la apariție și de participare la creșterea limbii române, în pragul lui 1992, cântecul nostru de stea!”. În paginile următoare, Aurel Rău revine asupra subiectului, titrând cu tristețe: Sponsori pentru colinzi. Anul literar 1991 este închis de Dan Ciachir care anunță cu tristețe Despărțirea de Țuțea.

  1. Prima ediție a anului 1992 apare sub amenințarea capitalismului furios. „Privatizarea, economia de piață, liberalizarea prețurilor, nimeni ocolit”, constată telegrafic Aurel Rău. Ignorând austeritatea, Eminescu rămâne la loc de cinste în prima lună a anului: Mihai Cimpoi (Vocația Faustică), D. Vatamaniuc (Eminescu, traducător al propriilor poezii în germană), Ion Buzași (Ediții 1991), Constantin Frosin (Asupra traductibilității lui Eminescu). În acest regim concurențial, Maria Vodă Căpușan adresează Întrebări deschise despre exilul românesc, iar Dumitru Micu disecă Ideologia lui Nichifor Crainic. În februarie, personalitatea psihologului Nicolae Mărgineanu beneficiază de două articole, unul semnat de Patița Silvestru (care evocă profesorul) și altul, de Ruxandra Cesereanu (care prezintă deținutul). Laura Cheie tratează unul din principiile ultime ale existenței, Foame și autofagie la F. Kafka și I. Barbu”, iar Florin Mihăilescu analizează Intelectualii și dictatura din perspectiva cărții lui Virgil Ierunca, Românește. În martie, Ruxandra Cesereanu recenzează Un „best seller” al detenției, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul de memorii al lui Ion Ioanid. În același număr, Nae Antonescu, Maria-Ana Tupan și Adrian Popescu o sărbătoresc pe Ana Blandiana la împlinirea unei jumătăți de veac de existență și a unei treimi de secol de trăire literară, Mircea Popa realizează o Întâlnire postumă cu Ioana Em. Petrescu, Liviu Țîrău aduce Un rege la Curtea României, iar Laszlo Alexandru intervine „în apriga dispută care s-a iscat în jurul celebrului roman Numele trandafirului…”. Literatură și social este articolul din pagina a 2-a a ediției lunii aprilie. Adrian Popescu recunoaște legătura indestructibilă dintre cei doi termeni, „atât doar că nu e vorba de o relație de determinare simplistă, așa cum o vedea estetica marxistă, ci de o forma mentis, de o concepție generală, specifică unui moment dat ce își trimite rădăcinile în straturile originare, în mit, sau spre orizontul Ființei”. În același spirit, Constantin Cubleșan deschide numărul comun mai-iunie cu un eseu despre Literatura de piață în economie, enumerând câteva titluri prezente pe tarabele din centrul orașului: Jurnalul curvelor, Moartea logodnicei violate, Comisarul Jack contra homosexualului Power.

Numărul 7 găzduiește un eseu despre Mitul dictatorului român în romanele franceze și engleze (1970-1990), semnat de Alain Vuillemin și tradus de Liliana Șomfelean. Autorul le găsește acestor romane câteva trăsături comune: alterarea literarului, degradarea politicului, denaturarea religiosului și inflexiunea mitului. Din Revista revistelor, rubrică reîncadrată în paginile Stelei de Petru Poantă, aflăm că România literară, deși subvenționată de Topaz G.A. S.R.L., rămâne „atașată spiritului democratic, libertății și demnității culturii naționale”. Desigur, cititorii nu au cum să nu regrete absența cronicilor lui N. Manolescu „foarte prins în viața politică”. Semnatarul rubricii mai amintește de Transilvania de la Sibiu, care nu scapă de „păcatul ideologizării”, ultimul număr fiind catalogat „solid, creștinesc și monarhist”. Numărul unic al lunilor august și septembrie este deschis de câteva articole care tratează specificul național(ist). Articolul lui Ovidiu Pecican, Istoria literară și existențialismul naționalist, pune în balanță cele două sinteze apărute în ultimii doi ani, a lui Nicolae Manolescu și a lui Ion Negoițescu. În ultimele pagini ale ediției, la rubrica dedicată jazzului este plasată o fotografie cu un roșcat care ține într-o mână un saxofon, iar cu cealaltă mângâie obrazul unei blonde: „Candidatul democrat în alegerile prezidențiale din Statele Unite, 1992, Bill Clinton (aici împreună cu soția, Hillary), pare decis să pună capăt crizei jazzului din patria acestei muzici”. Pe ultima pagină, Petru Poantă reiterează afirmațiile lui Andrei Pleșu, ministrul culturii, exprimate în emisiunea TVR Convorbiri de duminică: „Politicienii trebuie să fie o categorie socio-umană distinctă, fundamentată pe aptitudini non-meditative. Intelectualul este în genere inapt pentru deciziile rapide și eficiente”. În octombrie, Ioan-Aurel Pop face Câteva observații privind istoria medievală a Transilvaniei, Șerban C. Andronescu militează Pentru o definiție a termenului de „român”, Irina Petraș pătrunde în Încăperile cu labirinturi, iar Tudor Runcanu se întreabă: Michael Jackson un mit modern?. Numerele reunite ale lunilor noiembrie și decembrie conțin două titluri (pro)venite dintr-o mai veche obsesie criticii românești: Daniel Corbu – Realitatea imaginarului; Fascinația realului și psihologia ratării. Corin Braga încheie anul 1992 cu articolul Nichita Stănescu și „starea de poezie”: „Transformarea lui Nichita Stănescu într-un simbol al renașterii literaturii noastre după glaciațiunea stalinistă avea un scop militant… În subconștientul colectiv avea loc un transfer al revoltei din planul societății în cel al literaturii, din etic în estetic… Cel de-al doilea comunism românesc (etapa Ceaușescu) a intuit amploarea curentului de opinie subteran ce stătea la baza mitizării și a încercat să-l recupereze în beneficiu propriu… Desigur, pentru ca parazitarea să funcționeze, era nevoie de un pact de neagresiune între putere și artist: acestuia i se acorda recunoașterea oficială, sub condiția neutralității sale politice și morale”.

  1. În paginile primei ediții a anului patru de la Revoluție, pe lângă articolele dedicate lui Eminescu, ies în evidență câteva titluri închinate unor nume diverse: Înțeleptul de la Rohia (Adrian Popescu), Lucian Blaga, filosof al valorilor (Mihai Cimpoi), Jimi Hendrix semi-centenar! (Virgil Mihaiu). În februarie, Adrian Popescu o sărbătorește pe Eta Boeriu, care ar fi împlinit 70 de ani, iar D. Vatamaniuc continuă evocarea personalității poetului național, de această dată aducând în evidență latura ei politică: Eminescu despre stat și organismele sale. Ediția de primăvară, martie-aprilie, aduce cu sine Resurecția literei Â. Virgil Mihaiu exclamă victorios: „După patruzeci de ani de umilință, ortografia română își recâștigă dreptul la demnitate. […] La 17 februarie 1993 Academia Română a luat decizia reparatorie”. În mai, Ioana Bot caută Mitul „Nichita Stănescu”, între real și imaginar. După identificarea pieselor care întregesc mitul, autoarea notează: „În sfârșit, odată sacralizat, să observăm din cele două volume hagiografice râvna cu care se înghesuie în tablorile votive, dedicate lui, cele mai diverse personalități (reale, istorice): de la Adrian Păunescu la Mihai Șora, de la Andrei Pleșu la Mihai Cârciog, de la Traian Iancu la Ana Blandiana, de la Ted Hughes la Domokos Geza”. Adevăr și intoleranță este titlul articolului următor, semnat de Mircea Braga (evident, fără nicio legătură cu articolul precedent). T. Tihan trage un semnal de alarmă cu privire la „Dughenizarea” învățământului: „Dacă la nivelul vieții politice, cu timpul s-a mai operat o oarecare selecție, la nivelul învățământului universitar pare a nu mai funcționa niciun criteriu, îngăduindu-se, astfel, proliferarea în serie a incompetenței și imposturii”.

În iunie, Șerban C. Andronescu („doctor în filosofie de la City University of New York”) analizează basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, calculând matematic echivalența timpului petrecut de Făt Frumos cu zânele (printre stele) cu timpul pământenilor. Conform teoriei relativității, raportul ar fi de o secunda la 4,2 zile, precum în cazul unui astronaut care călătorește în spațiul interstelar cu 99,995% din viteza luminii. „Basmul de care ne ocupăm anticipează această teorie”, decretează autorul. În iulie, Ion Buzași salută apariția Tânărului Francisc, romanul lui Adrian Popescu, „greu de încadrat într-o specie literară”, iar Ruxandra Cesereanu prorocește „Apocalipsa după Marta”: „Trebuie să spun că visceralitatea poeziei Martei Petreu este compensată de o puternică intelectualizare, astfel încât, în final, visceralitatea inițială ne apare drapată într-un raționalism cartezian”. În ediția dublă august-septembrie, Mircea Braga rezolvă „Cazul” Buzura la împlinirea a 55 de ani de viață, iar Irina Petraș și Al. Cistelecan îl trec pe Mircea Zaciu prin Etica judecății. La Cronica literară, Constantin Cubleșan analizaează „tipologia omului de prisos” în lieratură, Adrian Popescu intră în „Anotimpul umbrelor” poeziei de detenție, iar Virgil Mihaiu călătorește alături de Blaga în Germania, prin intermediul exegezei lui Mircea Vaida-Voevod Lucian Blaga – Un poet român și literatura germană. Ion Pop amintește într-o pagină a lunii octombrie de plecarea lui Geo Bogza „către luturi sau constelații”. Într-un spațiu tipografic similar, Constantin Cubleșan separă lutul de ape în cazul unui alt dispărut: Incomodul Eugen Barbu. Pentru că vine noiembrie, Dan Silviu-Boerescu face Antologia antologiei și enumeră Două`ș`cinci de optezeciști mititei, iar Adrian Popescu și Mircea Popa îi dedică lui Teohar Mihadaș o pagină și jumătate la împlinirea a 75 de ani de viață. În decembrie, Sanda Cordoș amintește de Constructorul solitar Adrian Marino, iar Mircea Zaciu sărbătorește „Echinox” 25, atent să nu uite niciun nume de seamă. Din albul unei pagini de decembrie, se ivesc două poezii surori: Eu, Don Quijote (Călin Nemeș) și Pentru Călin (Nichita Sănescu). Pe două pagini ale numărului de sfârșit de an, Grigore Scarlat descrie în termeni nuvelistici ultima pandemie serioasă a istoriei, Gripa spaniolă, cu iminentele ei „zădărniciri”:

„Oficialitățile orașului declaraseră carantină. Nu se știe până când – cert este că gripa spaniolă făcuse ravagii. Școlile fuseseră închise pe rând, nici la biserică lumea nu îndrăznea să meargă. Orașul părea într-adevăr pustiu. Temerarii, care se încumetau să treacă strada, să ajungă în alt cartier, sfidau dispozițiile locale din cele mai variate motive”.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.