De curând, a plecat dintre noi scriitorul Radu Niciporuc. A debutat în proză la 66 de ani, cu un volumul de povestiri marinărești Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016) – un debut atipic, aș spune. Volumul nu a trecut neobservat și a fost răsplătit cu Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural. În aprilie 2017, la Gala Premiilor Observator cultural, l-am văzut pe Radu pentru ultima dată. Bolnav, slăbit, marinarul vânjos de altădată părea stingher acolo, printre cei prezenți la eveniment. Cred că nu-l mai interesau premiile, ci doar scrisul.
A trimis, cu o conștiinciozitate exemplară, timp de șase luni, texte pentru rubrica sa Jurnal la babord din revista online Literomania. Ultimul text trimis de Radu avea un titlu premonitoriu: Cu cuțitul la gât. Scria de ceva timp la primul său roman, pe care, din păcate, nu a mai reușit să-l termine. Un prozator fin, de atmosferă, Radu Niciporuc avea toate șansele să scrie cel puțin un roman superb, reușit din toate punctele de vedere, dar nu a fost să fie.
Îmi amintesc momentul în care mi-a povestit, în decembrie 2016, despre boala sa, care îl luase prin surprindere. Ca inginer de nave, era cu analizele la zi și nu înțelegea de ce nu a fost observat de la bun început răul care i se instalase perfid în organism. Cum de s-a întâmplat? Cum de s-a strecurat atât de rapid într-un trup călit ani de zile pe mări și oceane? Mirarea sa este foarte bine ilustrată de chiar Radu, într-o postare de pe Facebook, din data de 25 mai 2017, postare cu care închei scurta mea evocare: „Am primit ieri, pe MESSENGER, un filmuleț de la bunul meu prieten George Aramă, șef mecanic pe unul din containerele ale căror siluete nu contenesc să le admir! Au suferit o defecțiune serioasă la tabloul principal de distribuție și mă ruga, prin imagini, să-mi dau cu părerea! Mi-am dat-o, dar cumva prin ricoșeu, căci nu văzusem esențialul: autorul scurtcircuitului între cele trei bare de cupru masiv fusese o… cobră! Nu mi-a venit să cred! O văzusem, dar am crezut că era un cablu trifazat, cu care mecanicii rezolvaseră defecțiunea! Întrebarea prietenului meu nu era legată de ce aveau de făcut, sau dacă făcuseră bine ce făcuseră, ci cum ajunsese șarpele acela gros și lung, cu pielea impregnată de desene fantastice, în tabloul de distribuție al unei nave ultramoderne, într-un loc unde n-ar fi trebuit să intre nici măcar un țânțar?”