Despre epopeea lui Mircea Cărtărescu, scrisă în versuri și rescrisă, pe urmă, în proză, pentru a o face disponibilă traducerilor și asimilării, s-au scris deja sute de pagini. Ceea ce rămâne de spus e un act de rescriere care este, așa cum Levantul demonstrează, operația structurală a literaturii și a culturii. Sintagma „Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou” s-a epuizat în post-structuralistul vers din Levatul: „totul este scriitură”. Noutatea, ca fantasmă romantică a puterii de a crea lumi, se dizolvă în posibilitatea de a scrie lumi care să o rescrie pe cea contemporană. Actul scriiturii nu mai e în sine, în puterea de a întemeia, ci în efect, adică în puterea sa de a rescrie. Levantul e o carte despre această conștiință a scriiturii ca efect și nu ca act, unde „însăși cosmosul e pulberea din urma copitelor”. Tocmai datorită faptului că scriitura deține regia momentului „din urma a ceva”, ea se instalează în domeniul posibilului și al multiplului, făcând din actele de reconstituire însăși porțile de rescriere continuă a începutului timpului. Cu alte cuvinte, fiecare posibilitate de rescriere conține palpitul unui alt început al lumii. De aici proiectul epopeic și sentimentul mitic al Levatului, străbătut de la un capăt la altul de sunetul tectonic al unor lumi în burți de alte lumi: „-Lînced muritor, salvează-ți viața ta, închide geana/Și deșchide-o într-o lume ce așteaptă s-o moșești”.
Levantul apare în ’90, la Cartea Românească, însuși autorul mărturisind că a „scris Levantul cu urechea lipită de România Liberă”. De aceea, nu e deloc întâmplător faptul că momentul istoric al rescrierii lumii, prin mișcările decoloniale, căderea zidului Berlinului, „victoria” economică și mentalitară a neoliberalismului sub Regan, piața Tiananmen din ’89 și spațiul românesc în clocotul unui sentiment revoluționar și post-revoluționar al renașterii, coincide cu ideea, prinsă în diferite forme, a omogenității timpurilor, culturilor și limbajelor: „Știu că e zădărnicie tot ce-n lume amușină,/Că sunt una Lionardo, Tassu, Șecspir și Mușină/Și sunt una cu milogul de la uși de mănăstiri; Deșertarea deșertărei și-amăgiri de amăgiri.” sau „Ce mai este Poesia? Libertatea ce mai este/Dacă lumea mii de valuri are, cu-nspumate crește,/Creatori și creature de-s în lanț neîntrerupt?” Levantul duce această idee a omogenității universului până la consecința ei stilistică, iar vocea iese din înrămarea în timpul istoric pentru a se amesteca cu alte voci, devenind zumzetul unui timp post-istoric.
Levantul amestecă limbaje, schimbă registre, chiar în același vers, prinde în același discurs trăiri revoluționare din epoci diferite, stilizează gânduri ce păreau clișee sau unește, în aceeași imagine, „bande de casetofoane” și metafora minții „țesătoare de tapiserii”, părând să găsească, ironic, un numitor comun al tuturor acestora: „toți suntem meodramatici”. Faptul că, în acest joc, diferite viziuni despre lume se egalizează, anumite simțiri se contemporaneizează sau unele ecouri se confundă e efectul frumos, dar, totodată, ironic al ideii că lumea e mereu aceeași scenă, continuă, omogenă și cu spectacolul la vedere. Distanța între limbaje nu mai reflectă distanța dintre lumi și posibilități discursive, ci, pur și simplu, deschide limbajul către el însuși, într-o „mestecare de contrarii fără leacuri”, în care „stricate veacuri” se rescriu reciproc fără a se înțelege și fără a se contrazice: „Cine suntem? Nu se știe. Ce am fost? E doar părere./Viața ni se trece ca prin crengi de măr o adiere/-Scintilație stîrnită pe-un ecran de un atom-/Slujbe și canalizare, receptoare și mixere/Și din când în când în brațe o uitată de muiere/Iar apoi un Vierme lacom- iată datul unui om.”
Mult discutata dimensiune metaficțională a Levantului (la finalul poemului Manoil scoate dintre rafturi o carte Levantul, în care citește despre Manoil care scoate Levantul dintre rafturi care citește despre Manoil ce deschide Levantul, între coperțile căruia se află un alt Manoil ce citește finalul Levantului ș.a.) crează straturi ontologice infinite, astfel încât nici măcar cititorul nu mai e cel ce închide ultimul cartea fără a da curs șirului de închideri în închideri. Așa cum demonstrează Marielle Macé, ficțiunea nu e în opoziție cu viața, ci există moduri de subiectivare care circulă între cele două: „Il n’y a pas d’une côté la literature et de l’autre la vie, dans un face-à-face brutal et sans échanges qui rendrait incompréhensible la croyance aux livres.” Levantul se joacă cu faptul că nici măcar timpurile sau cuvintele uitate nu sunt într-un „face-à-face brutal” cu discursul prezentului, ci se deschid una pe cealaltă într-o serie de gesturi despre gesturi despre gesturi.
Levantul nu face istoria cunoașterii să vorbească prin narațiunile ei, ci prin particularitățile urmelor ei, conotând fragmente de percepție și experiențe estetice, ca atunci când „pânzele lui Rembrandt” sunt evocate în legătură cu „clarobscurul palierului de bloc” care face să lucească în „beznă numai zimții”. Astfel de imagini, în care până și privirea se vede pe sine între epoci, abundă în Levantul, iar limbajul își asumă întreaga ctitorie de semnificație ca-ntr-un pasaj subteran al vocilor ce se aud și la suprafață atunci când „sîngele gravid ivește uluirea unui gând”. Michel de Certeau recunoaște „funcția simbolică” a scriturii care, prin limbaj, situează un trecut. Pe urma acestei idei, Ricoeur spune: „writing makes the dead so that the living can exist elsewhere”. În cazul Levantului, această operație de separare simbolică e anulată, morții fiind cei pe care îi locuim pentru că nu putem exista altundeva, scriitura mărturisind continuu în favoarea acestei imposibilități. De aceea, nu văd Levantul doar ca pe o „recapitulare a istoriei literaturii române”, ci ca pe o revendicare a tuturor viselor și fantasmelor pe care imposibilitatea cosmicizată de „a exista altundeva” le-a produs: discursul naționalist de „neam însemnat”, spiritul revoluționar, cugetările romantice, crezurile mistice, naivitățile existențiale, iubirea, mistificările etc. Condiția lui „altundeva” e o cutreierare a „tot ce fu vreodată scris cu rîset și cu lacrimi” și cere rescrieri diverse ale ieșirilor din sine: „Toți esistă, toți respiră, nimenea habar nu are/Că-n adîncul unei file viețuiește-n închisoare./Mă întreb ce trup gigantic stă în locul meu la masă/În bucătăria unde la mașină scriu acasă.”