Între procesele de vrăjitorie desfășurate la Cluj în primăvara anului 1565, cel al Clarei Botzi s-a impus în posteritate drept cel mai cunoscut. Actele procesului, păstrate în registrele de judecată ale orașului, constituie o mărturie asupra modului în care imaginarul colectiv al epocii se structura în jurul fricii de magie și al mecanismelor de identificare socială a „vrăjitoarei”.
Faima acestui caz se explică și prin faptul că, în 1910, istoricul Andor Komáromy a inclus documentele în prima mare colecție de izvoare privind procesele de vrăjitorie din Ungaria și Transilvania. La publicare, procesul Clarei Botzi a fost considerat cel mai timpuriu exemplu cunoscut de judecată pentru vrăjitorie din Ungaria medievală. Ulterior, textul a fost reeditat în volumul Kolozsvári boszorkányperek 1564-1743 / Procese de vrăjitorie din Cluj 1564-1743, ediție îngrijită de Kiss András, Pakó László și Tóth G. Péter, 2014.
Numele inculpatei, transcris din documente sub formele Botzi, Boczj, Boci sau Bochi, indică originea sa din satul Bociu, aflat la poalele Muntelui Vlădeasa, atestat din 1408 și locuit exclusiv de români. Pe baza acestei filiații onomastice rezultă cu mare probabilitate că avem de-a face cu o femeie de origine română, integrată în comunitatea urbană a Clujului.
Depozițiile martorilor conturează imaginea unei femei energice, cu competențe practice, care activa ca vindecătoare și moașă. Din aceleași izvoare, Clara Botzi ni se dezvăluie drept o fire lăudăroasă, înclinată spre exagerări, prin care își promova abilitățile și își atrăgea clientela. Această strategie retorică s-a întors împotriva ei, transformând-o, în percepția contemporanilor, din „slujitoare a vieții” în „instrument al răului” și, în cele din urmă, în „vrăjitoare de frunte”. Acuzațiile au scos la iveală temeri latente ale societății urbane, culminând cu sentința de ardere pe rug – un act menit să restabilească ordinea simbolică și să exorcizeze, prin foc, frica de magie.
Procesul Clarei Botzi, acuzată de veneficium [vrajă, otrăvire, magie malefică], în urma acuzației individuale formulate de Peter Gruz. Cluj, în jurul datei de 12 martie 1565.
Cluj, în jurul datei de 12 martie 1565.
Mărturiile martorilor acuzării
Magdalena, soția lui Urban Etves: sub jurământ, a mărturisit că Clara Botzi i-ar fi spus, înainte de naștere, că, dacă dorește ca pruncul ei să trăiască, trebuie să se asigure că ea (Clara) va fi chemată; altfel copilul nu va trăi mult. […]
Pitter Bendig: […] la numeroasele laude de sine ale Clarei Botzi – relatând pe cine și în ce fel vindecase – el a întrebat-o de unde învățase acele leacuri. Ea ar fi răspuns că nu este potrivit să spună, apoi l-a numit pe Caspar Szeőch, afirmând că, fără voia ei, acesta nu va putea niciodată să se căsătorească […]. Atât de mare ar fi fost puterea ei.
Magdalena, soția lui Valentin Szijgyárthó: […] în curtea primăriei, o nocticorax arsă [aluzie la Prisca Keomíves, arsă pe rug cu o lună mai devreme – n. tr.] ar fi mărturisit, la interogatoriul luat de Petru Gruz, că însăși Clara Botzi, precum și soția lui Szekercés și Rusa erau fascinatrices [femei care vrăjesc prin privire, fac farmece, descântătoare]. Ar fi adăugat că o asemenea femeie se afla și în suburbia de peste pod [zona actualei străzi Horea].
Vincentius Adam: […] anul precedent, numita Clara venise la el tocmai când se întorsese de la semănatul grâului. Ea i-ar fi spus: „Dacă mi-ai fi spus mai înainte că vrei să semeni, te-aș fi învățat niște cuvinte care ar fi făcut ca în grâul tău să nu crească nimic altceva decât grâu, și acela curat”. Ar fi enumerat câteva cuvinte, dar martorul nu și le mai amintește. A declarat că din zvonul public aflase cum Clara se lăudase că, dacă ar atinge haina domnului jude, acesta nu ar mai putea da vreo sentință împotriva ei.
Georgius Kis: […] o angajase pe Clara ca servitoare pentru a-i vindeca picioarele. De la Sfântului Mihail până după Nașterii Domnului […] Clara i-ar fi tratat picioarele, dar, în loc să le vindece, i le-ar fi vătămat. […] La aceasta, Clara ar fi spus: „Dacă vreau, am știința și puterea să vindec sau să fac rău, căci ierburile câmpului îmi vorbesc, spunând: «Ia-mă, căci pentru asta sunt folositoare»”. Martorul a adăugat că ea mărturisise că își dobândise știința în Italia, de la un anumit italian.
Anna, soția lui Iacob Nagy: […] la chemarea de a merge la vie, Clara a refuzat, spunând că acasă câștigă de două ori sau chiar de patru ori mai mult, prin leacurile ei.
Urban Etveș: […] a auzit din gura Clarei următoarea întâmplare: […] un motan negru intrase în casă printre picioarele soțului ei, pe care acesta nu reușise nicidecum să-l izgonească. Motanul o înconjurase de trei ori, iar soțul începuse să-l lovească cu securea. […] Apoi, motanul s-a urcat pe grindă și a aruncat o cană asupra nobilului pe care Clara îl îngrijea; nu a reușit însă să-l lovească în cap, căci, dacă ar fi reușit, i-ar fi putut pricinui moartea. […] Motanul a fugit în cele din urmă. Clara însă l-a recunoscut bine și știa cine fusese în realitate: un om. Pe acel om o rugase Clara, cu stăruință, de două ori, să fie chemată ca moașă pentru soția lui, avertizând că, dacă va fi chemată altă femeie, copilul nu va trăi mult, ci va muri curând. În plus, martorul a adăugat un detaliu pe care îl uitase la început: motanul intrase pe fereastră și suflase asupra casei o căldură atât de mare, încât cei de față aproape că au fost sufocați. Totuși, acel om nu a chemat-o pe Clara ca moașă, iar copilul s-a născut sănătos și întreg. Însă, în a cincea noapte după naștere, pruncul a scos deodată un țipăt și, după ce și-a schimbat culoarea, a murit a doua zi.
De asemenea, martorul a declarat că auzise chiar din gura femeii că, după ce fiersese un șarpe împreună cu instrumentele sale și mâncase din el măcar o porție, ochii i se limpeziseră într-atât încât putea să înțeleagă vocile și intențiile broaștelor, șerpilor și tuturor creaturilor, […]; își dădea seama ce urzeau acestea între ele și le vedea pe toate. În același fel, auzea și vocile ierburilor din câmpuri și păduri și înțelegea la ce este bună fiecare.
Dorothea, soția lui Emeric Kovach Thurcici: […] Clara îi spusese: dacă va dori și va accepta să fie îngrijită de ea, atunci va zămisli fie un singur copil, fie gemeni – unul băiat și celălalt fată.
Ursula: […] Clara îi făgăduise și ei că, dacă va dori, îi va aduce fecunditate, iar dacă nu, îi va aduce sterilitate.
Margaretha, soția lui Mathae Kovach: […] și pe ea o tratase Clara […] și i-ar fi făgăduit că, dacă va dori, va putea zămisli, iar dacă nu, în niciun chip nu va putea concepe.
Stephanus Bleum: […] auzise chiar din gura Clarei că aceasta ar fi avut o carte a acelei arte prin care toate ierburile câmpului ar scoate glas. De asemenea, a declarat că o femeie numită Rusa i-ar fi vătămat mama. Totodată, a spus că numita Clara îl învățase că, dacă ar bănui pe cineva că este lemur [spirit rău], atunci să observe unde își lasă urina și, după ce femeia respectivă pleacă, să presare acolo cenușă fierbinte; prin aceasta, acel lemur va fi făcut astfel încât să nu aibă puterea de a urina timp de o lună. […]
Valentinus Kis: […] auzise și el cum femeia arsă în casa primăriei [Prisca Keomives] ar fi numit pe Clara Botzi, pe Rusa, pe soția lui Szekerces și pe încă o femeie care locuia în afara orașului, drept spirite rele și descântătoare. […] A mai adăugat că, vara trecută, soția lui ar fi fost înconjurată de trei ori, în piață, și îndată ar fi început să o doară picioarele, suferind multă vreme. Mai târziu, Clara ar fi încercat să o trateze, dar nu reușise, iar în cele din urmă o brutăreasă a vindecat-o.
Anna, soția lui Francisc Deac din Ineu: […] Clara Botzi venise la ea și îi sucise mâna copilului lor. Din această pricină, soțul ei se repezise cu sabia asupra Clarei și o amenințase grav. Atunci Clara a vindecat mâna copilului și a jurat că nu acționează prin putere demonică, ci prin cuvântul divin. Copilului i-ar fi spus că „femeile frumoase” [pulchrae mulieres – probabil în sens ironic, cu referire la vrăjitoare] i-au făcut asta fiindcă tatăl său se certa mereu cu ele; dar, dacă ar fi chemat-o pe Clara la nașterea lui, ea l-ar fi apărat și l-ar fi păzit de asemenea primejdii.
Petrus Aszthalos: […] Clara, la prima sa sosire, începuse să caște excesiv și să-și contorsioneze trupul lângă cuptor, gemând și murmurând pentru sine: „O, bestiile de curve, cum mă bătură azi-noapte” [text în maghiară; aluzie la participarea ei la sabatul vrăjitoarelor]. După aceea, martorul o angajase pe ea pentru vindecare, iar la întrebările repetate pe care i le pusese, ea povestise că plecase la Oradea, la un oarecare bărbat, pentru a fi tămăduită. Câtă vreme locuise acolo, ea întreținuse casa acestuia în curățenie și bună rânduială, motiv pentru care stăpâna casei ajunsese s-o îndrăgească. Acea femeie începuse să-i spună că, dacă ar dori, ar putea ajunge la fel de învățată ca și stăpânul și soțul ei, cu condiția ca, pe ascuns, să guste din mâncarea acestuia și să lingă coastele și resturile lui. Mâncarea fusese pregătită astfel de către stăpânul casei: adusese de afară un șarpe, îl fiersese și apoi îl porționase, iar ea gustase din resturile mâncării. După ce aflase acest lucru, stăpânul o făcuse să jure că nu va folosi această știință timp de trei ani. După ce […] luase mâncare, Clara începuse să înțeleagă limpede vocile păsărilor și ale celorlalte viețuitoare. Atunci, stăpânul îi dăduse o carte, pe care o are chiar și acum și din care știe să citească. De asemenea, își învățase și fetele [termenul paellas suas poate fi înțeles atât ca „fetele ei”, cât și ca „slujnicele” sau chiar „ucenicele” ei] să citească din acea carte. Iar când citea acea carte pe câmp, toate ierburile i se adresau și își arătau puterea. Despre întâmplarea și acțiunea legată de motan, martorul a auzit în același mod și în același timp ca Urban Etves. […]
Ioannes Borbely: […] femeia arsă pe rug [Prisca Keomives] ar fi spus că nu vrea să-și împovăreze sufletul, pentru că de curând ar fi scos un os din genunchiul unui copil și ea însăși l-ar fi vindecat, iar în materie de vrăjitorie, Clara Botzi era cea mai de seamă. A mai spus că, în suburbia Longa [zona Bulevardului 21 Decembrie din zilele noastre], martorul avea o soră care se opărise pe picioare cu apă fierbinte; iar când mama ei o ungea cu untdelemn, Clara Botzi a fost de față și a spus că picioarele fetei fuseseră cuprinse de nocticoraces, dar că ea o va vindeca. Mama a promis un gros dacă Clara ar aplica vreo alifie pe piciorul ei; dar Clara a ocărât bestiile spunând că nici măcar pentru un gros nu s-ar duce la casa lor, și totuși a făcut o alifie. După ce a aplicat-o pe picior, în a patra zi fata, umflată (tumefactus) de la acea aplicație, a murit.
Ursula, soția lui Ioannis Bornemisza: […] după moartea lui Vincentius Lidrer, Clara Botzi venise la ea, iar fiica sa îi spusese atunci: „Cu siguranță tu l-ai ucis pe Vincentius!”. În noaptea următoare, picioarele fetei se vătămaseră rău, dar martora nu a permis ca aceasta să fie legată (tratată prin legare). De curând, însă, Clara i-ar fi spus doamnei martore: „Nu știu cu ce am greșit față de acea doamnă, de s-a mâniat pe mine; dar dacă ar fi fost mai prietenosă cu mine, fiica sa ar fi fost acum preocupată de scutece [aluzie la faptul că ar fi avut un copil mic]”.
Sophia, văduva lui Vincentius Lidrer: […] pe vremea când domnul Ioannes Bornemisza era jude al orașului […] Clara se temuse foarte tare să nu fie întemnițată. Atunci ar fi spus: „Dacă mă vor prinde, cu siguranță vor fi inculpate și acele femei care poartă cojoace pestrițe” (variatas mastrucas).
Margareta, soția lui Emeric Rau: […] auzise din gura Clarei cum aceasta susținea că, dacă ar fi vrut, fiica domnului Ioannes Bornemisza ar fi fost de mult „cu scutece” [ar fi avut un copil mic], dar că nu se va putea mărita până când ea, Clara, nu-și va adăuga voința. A mai povestit că, întorcându-se din Mănăștur, doi câini uriași ar fi însoțit-o, iar când s-a apropiat de poarta mică a Mănășturului, aceștia s-au transformat în porci, iar din gura unuia a ieșit o flacără de lungimea unui cot, care i-ar fi atins veșmântul, arzându-l. Demonii au aruncat-o apoi într-un șanț plin de noroi, unde focul s-ar fi stins. Martora a mai spus că născuse un copil frumos și sănătos, dar după ce Clara venise la ea, în leagăn nu mai rămăseseră decât oasele, carnea copilului topindu-se, de parcă ar fi putrezit. Și nimeni nu ar fi știut să-l aducă la sănătate, decât aceeași Clara.
Barbara, soția lui Stanislai Beychel: […] fusese vindecată de Clara, cu ajutorul lui Dumnezeu. Aceasta îi destăinuise că o anumită femeie, prietenă de-a ei, o vătămase și că, în scurt timp, urma să vină la ea. În aceeași zi, fiind cu ușa încuiată, venise într-adevăr o femeie, pe care ea (Barbara) o bănuise, și aceasta nu era alta decât Rusa.
Angleta, soția lui Gaspar Mészáros: […] Clara i-ar fi spus că, acasă la ea, pe o piele de bou, treizeci și două de spirite malefice dansau în horă și că ea (Clara) era silită să le dea carne fiartă cu varză, iar acestea mâncau hrana din oală și apoi o umpleau din nou cu propriile lor excremente, care aveau același aspect ca și carnea cu varză.
Mărturisirile femeii sus-numite, adăugate prin tortură
Înainte să fie supusă torturii prin înțepare, (Clara) a mărturisit că Magdalena Futha, soția lui Szekerces, o femeie din cartierul de peste apă și Rusa erau descântătoare (incantatrices) și femei ale nopții (noctuae mulieres), lucru pe care îl auzise încă din copilărie. Și că soția lui Ioan Borbely era tămăduitoare (sanatrix).
După înțepare, a mărturisit că ea însăși este cea mai însemnată dintre ele. A numit apoi, alături de Rusa, soția lui Szekerces și soția lui Borbely, considerate adevărate vrăjitoare [merae phitonissae, după Pythia, preoteasa oracolului de la Delphi], șase femei, printre care și pe Magdalena Futha din Rediu, una din Mănăștur, care era soția lui Dionisie Deac și care îl vindecase pe Mathias Kovach, precum și pe vecina lui Ioan Neeb.
În privința șarpelui și a melcului pe care le-ar fi mâncat – așa cum relatase Petru Aszthalos – ea a mărturisit că, după ce le consumase, ierburile: porcs [iarbă grasă], utifű [pătlăgină], cipros [chiparos], gyükbek [trestie], ar fi început să-i dezvăluie singure puterile lor. A adăugat, de asemenea, că fusese învățată de către Mathias Nyerges – acum decedat – cum să redea unei femei fecunditatea.
Sentința de condamnare la ardere în locul obișnuit
Întrucât, prin mărturiile lor, martorii au adus probe clare și evidente că această femeie, nesocotind porunca divină, a îndrăznit să folosească vrăjitoria, să vatăme oameni și să întrebuințeze incantații, au judecat ca ea să fie dusă la locul obișnuit și arsă de foc.
Iar acuzatorul ei, potrivit legii și obiceiului regatului, trebuie să depună jurământ împotriva ei, al șaptelea la rând (septimusmet).