„Trecutul material (arheologic) este greu de încadrat în narațiunea mitului istoric național românesc (pe care l-am numit recent «metaistoria Daciei eterne»), a cărui teză principală este continuitatea etnică, culturală și identitară a populației majoritare din această regiune neschimbată geografic de mii de ani. Deși acest binecunoscut mit istoric devine din ce în ce mai puțin sustenabil, iar astăzi este din ce în ce mai jenant pentru tinerele generații de istorici să promoveze această metaistorie, din păcate, Academia Română, Biserica Ortodoxă și clasa politică continuă să considere teza dogmatică a teoriei continuității (dacică, romană, daco-romană, românească) drept un fundament pentru narativa etnogenezei.” Aceste verdicte aparțin unui istoric care a studiat în România, chiar la Cluj, pe nume T. Szabó Csaba. Ele sintetizează nu doar un punct de vedere personal, ci și unul comun unor specialiști maghiari în studiul trecutului. Lor li se adaugă uneori chiar voci de savanți români care confundă în mod regretabil exagerările romantismului istoriografic – de la Hasdeu la Nicolae Densusianu – și pe cele ale ideologizante ale comunismului naționalist din vremea lui Nicolae Ceaușescu cu concluziile istoriografiei române interbelice și chiar anterioare.
- Szabó Csaba contestă, din câte se pot vedea, continuitatea românească în perimetrul actualei Românii, ceea ce nu reprezintă în niciun fel o noutate istoriografică, dar poate surprinde întrucâtva în anul 2023. Arheologul antichistvorbește – în numai câteva rânduri și cu o nonșalanță de invidiat –, cum se poate vedea, despre „narațiunea mitului istoric național românesc” și, într-o altă formulare care îi aparține, despre „metaistoria Daciei eterne”. Fiind vorba despre metaistorie, specialistul nu ezită să arunce anatema științifică asupra unor instituții cu greutate din societatea românească și, totodată, asupra elitelor noastre politice, judecându-le paușal, printr-o generalizare a criticii sale drastice în care îi învăluie, fără deosebire,pe toți cei ce pot reprezenta aceste foruri și personaje, subînțelegând că, fără excepție, și unele, și altele se complac în creditarea unei „teze dogmatice”, neridicându-se la altitudinea unei posibilități de a discuta științific chestiunile scoase – încă o dată – de prin beciurile modernității.
S-ar putea însă ca dogmatismul să fie tocmai al acuzatorului. T. Szabó Csaba este convins că despre o continuitate românească la Dunăre, Carpați și Marea Neagră nu se poate vorbi cu niciun chip. Domnia sa înțelege termenul „continuitate” într-o manieră îngustă și revolută, proiectând în trecut, pesemne, imaginea unui popor român omogen în dezvoltarea sa și genealogii românești,ținând de transmiterea pe verticală, „din tată-n fiu”, a sângeluiși a ADN-ului. Or, este o evidență necontestată nici măcar de istoriografia maghiară – mai veche și mai nouă – că românii au trăit în forme comunitare multiple, coagulate regional, și nu într-o unitate politică, administrativă sau măcar economică și culturală constatabilă prin intermediul surselor. Au făcut-o în toată Romania Orientală, de la Adriatica până în Carpați, în condiții parțial clarificate, parțial rămase pentru elucidări viitoare. „Romániile” lui Iorga, Vlahiile balcanice și nord-dunărene, „țările” medievale din Carpați pot fi contestate, răstălmăcite și expediate după plac – dar ele… au existat.
Atunci când apar în documente și prin mărturii narative, vlahii alias românii trăiesc în munți, pe văile unor râuri, în diverse formule de coabitare cu alte etnii, statornicite sau nomade. Ei pot fi regăsiți și în zone de șes, și în depresiuni sau în preajma dealurilor subcarpatice în felurite formațiuni care, în principal, sunt confederații sătești, dar care, măcar de la o vreme, pot evolua și înspre formule citadine deschise (târgurile extracarpatice) și pot fi dominate și de fortificații proprii. Poate exista vreun istoric instruit care să socotească, argumenând temeinic, că toate aceste forme de viețuire istorică au fost altceva decât o perpetuare polimorfă și de o relativă diversitate? Se poate crede că, prin vreun cataclism, s-au aneantizat, la un moment dat, toate deodată și definitiv?
Dacă asemenea argumente de factură antropologică și, într-un fel, istoric-sociologică nu ajung, poate că altele, legate de eroarea interpretării continuității ca o continuitate „de sânge”, par mai puternice. Aici trebuie rostit limpede: continuitatea genealogică, sangvină, nu înseamnă continuitate etnică și nu se suprapune peste aceasta. Dar dacă aruncăm o privire asupra genealogiei primilor domnitori cunoscuți ai Țării Românești (Transalpina sau Ungrovlahia, să o numim și ca în documentele cancelariei regale maghiare), putem constata că mamele unora dintre ei erau… de etnie și proveniență ungară și că ei înșiși erau, dornici de legături bune de vasalitate ori constrânși de împrejurări, sub raportul sângelui și al legăturilor lor de familie, niște aristocrați „maghiari” pe linie maternă. (Este cazul descendenților imediați ai lui Basarab I: Nicolae Alexandru, Vladislav-Vlaicu și Radu I.) Acestea fiind evidențiate, să observăm însă și faptul că politica lor de distanțare față de regalitatea maghiară s-a manifestat neechivoc, în destule cazuri, afirmând un punct de vedere diferit, asumând toate riscurile și plătind uneori cu viața pentru a duce o politică pe careobișnuim să o considerăm ca fiind românească. Era o opțiune politică în „zona” căreia au intrat și supușii din teritoriile unde domneau.
Încă din vremea când Traian și Hadrian i-au colonizat pe romani în Dacia, ei au fost aduși ex toto urbe romana, din toate provinciile imperiului, fie ele europene sau orientale. Să căutăm, precum Hitler, o puritate rasială în trecutul propriu? Nu avem nici noi așa ceva, cum nu au nici maghiarii, nici alte popoare ale continentului. Pe de altă parte, în epoci de coexistență a elementelor vorbitoare de idiom romanic cu slavi, cu pecenegi, cu cumani,să se fipăstrat între comunitățile diferite etnocultural din același spațiu granițe etanșe în durata medie și lungă? Erau epoci când fidelitățile față de vârfurile ierarhice ale societății și opțiunile religioase impuse de sus erau mai importante decât diferențele de limbă și tradiții. Oamenii conviețuiau în familii mixte în forme nu chiar atât de diferite de cele din zilele noastre.
Continuitatea românească nu este de căutat nici în sânge, nici în limbă, deși româna se va fi vorbit și în vremea când cancelariile domnești foloseau limba sacră a sud-estului european nebizantin: mediobulgara. De n-ar fi fost așa, cei pe care azi îi numim români – vlahii/ valahi, „olahii” – nu ar fi fost recunoscuți, prin însuși acest nume colectiv al lor, drept latinofoni. Continuitatea este de găsit într-o anume conduită politică, distinctă și, nu o dată, tranșantă în raport cu pretențiile puterilor zonale de a anihila, într-un fel sau altul, modul de a fi în istorie al românilor. Ion Vodă cel Cumplit a fost armean, Despot Vodă – un grec care a chemat în numele romanității la ridcare la lupta antiotomană; Mihai Viteazul, grec și el, măcar în parte; Gaspar Graziani, un italian catolic. Sunt numai câteva exemple de domnitori de origine etnică străină care au făcut, într-un fel sau altul, o politică proprie în folos românesc, chiar dacă unii vorbeau în numele Țării Românești, iar alții în cel al Moldovei.
Să vorbim despre oamenii de rând? Aici exemplele scriitorilor români pot fi la fel de lămuritoare. Bulgarul Anton Pann, grecul Caragiale, sârbul Ioan Slavici, secuiul (după mamă) Tudor Arghezi sunt scriitori români reprezentativi; semn că o continuitate etnoculturală sau națională nu este de căutat analizând grupa sanguină sau ADN-ul oamenilor.
Cine puteau fi românii în vremurile când istoricii nu reușesc să îi zărească? Foarte probabil cei care, provenind din felurite etnii și culturi, dar dornici de o identitate proprie, alta decât a puterilor regionale care îi marginalizau, au ajuns să vorbească un idion neolatin devenit, odată cu grecizarea Imperiului Bizantin, periferic și care și-au știut construi propria fizionomie de macrogrup atât în Pind, în Thessalia, în Haemus, cât și în cutele Carpaților, în luncile dunărene, pe Mureș, Crișuri, Olt și alte râuri, dintre care unele pomenite deja în scrieri din secolul al XIV-lea redactate în slavonă…
O vitalitate și o diversitate în a se afirma persuasiv și susține, uneori cu prețuri uriașe, este decelabilă pentru oricine este pregătit să o vadă acolo unde unii ar încerca să stabilească identități personale și colective cu seringa ori într-o viziune influențată de tendința modernă a națiunilor de a acționa ca niște corpuri comunitare ample, coerente, cât mai deplin coordonate în efortul lor de a înfrunta ziua de mâine.
Înțeleasă astfel, continuitatea nu se mai vădește ca mitologie jenantă și nici ca metaistorie a Daciei eterne (o copită trasă zelos în direcția exceselor daciste constatabile, dar periferice).