Traducere de KOCSIS FRANCISKO
SĂRBĂTOAREA
(Az ünnep)
Sărbătoarea începe noaptea,
noaptea, ca să poți vedea răsăritul soarelui,
ca să fii nevoit să vezi răsăritul zilei de sărbătoare,
când aurora, cea numită cu degete purpurii,
cu degetele-i rozalii face semn, împinge
spre noi visurile a două mii, a zece mii,
a cincizeci de mii sau a cine știe câtor mii de ani;
acesta va fi răsăritul; omenirea
se va trezi după program, va căsca după program,
va bombăni, se va duce la toaletă,
va scuipa, se va acomoda cu timpul,
într-un cuvânt, omenirea se trezește
cu dureri de cap după alergătura de mii de ani
de dinaintea zilei de sărbătoare,
cu dureri de cap pricinuite de promisiunile sărbătorii,
dureri de cap pricinuite de războaiele
turmentate, de cancer, de sifilis,
de abc și de tbc, într-un cuvânt,
de toate invențiile pe care le-a făcut
omenirea și-s incompatibile cu ea;
spun că începe noaptea numai
ca să aibă sens verbul:
să fie lumină,
începe noaptea, ca să se sfârșească întunericul,
ca să fie cu adevărat lumină,
pentru că iubim lumina, dacă există,
vrem s-o vedem, ne place s-o privim,
într-un cuvânt: iubim.
Astfel începe sărbătoarea,
cea veșnic viitoare, cea nicicând-fiitoare.
Vor circula autobuzele de noapte,
vor circula în direcția zorilor
care cu degete purpurii le va preschimba
în autobuze de dimineață;
vor fi evitate după program
războaiele mondiale,
vom ghici regulat
ce să facem cu noi înșine,
cu sărbătoarea minuțios pregătită, cu trecutul
răscolit; cu viitorul, ca să nu ni-l răscolim,
cum făceam barbari fiind – dați, ceruri,
să nu fi uitat ritualul sărbătorii!
O, se luminează de sărbătoare,
se luminează și nu știm
cum s-o începem,
se luminează și nu va avea asfințit
– ce să facem noi, cei obișnuiți cu moartea? –,
se luminează, dorințele
se ofilesc – ce suntem fără ele?
pe circumvoluțiunile creierului calcă timpul
în goană, zadarnic am vrea
etern să sărbătorim –
nu există eternitate,
nu există decât absurda zgardă de fier
strângând câinește;
va mai fi încă o dată sărbătoare în lume,
după care va urma iar așteptarea ei,
de o mie de ori, de un milion de ori,
în după-amiezile de sărbătoare
se va instala oboseala; pălește
festivul iubim, – ne jucăm (de câte
mii de ani?) cu noțiunea de sărbătoare, cu sfântă
satisfacție, într-o moleșitoare
armonie; ce am putea afla
despre noi până nu știm,
nu știm, nu știm să sărbătorim?!
A TRĂI
(Élni)
Viața s-o trăiesc pentru tine
e obligație? ori merit e?
doar merit? doar obligație?
să ne-adorăm – o, nu-ngenuncheați,
mai degrabă divin prosternați –
întinși în pat și despuiați,
și treji, de săruturi înecați,
până trupul se-nfierbântă,
până-ntregul rai își mută
mătasea-n coapsa ta pietroasă,
până viața asta colțuroasă
trup și suflet o vor rotunji,
până țărâna ce vom fi
nici nu s-a cunoaște; până când
fiat lux va prinde sensul sfânt –
nu-i obligație – ci merit e.
Ce merit e. Ce merit e.
NOAPTE ȘI LINIȘTE
(Éj és csend)
Noapte și liniște și-a morții umbră.
Iată, se mișcă-n odaia sumbră
aripi de palmier, se zbat, de parcă
ar zbura spre-o poartă cerească,
fremătând cu glas de știubeie,
stârnind averse de curcubeie
zvârlite peste tine, inima mea,
inima mea, tu, o cazarmă grea
de iubire, în poziție de drepți
cu toți nervii și venele aștepți
încordată inspecția de groază –
parcă pe tine te-așteaptă sumbră
noaptea, liniștea și-a morții umbră.
FĂ-MĂ SĂ MĂ IUBESC
(Tedd, hogy szeressem)
Dă-mi puterea să mă iubesc
pe mine însumi, creierul, trupul
să nu-i îndrăgesc doar clipite
ca pân-acum – căci numai așa
Te pot iubi, vai, inima mea,
nu extrem de mult, dar fidel,
nu capricios, ci statornic,
urâțica, minunata mea,
„dulce-amar“ vetust deja,
și fără găteli frumoasă
că niciun giuvaer al lumii
nu ți-e pe potrivă. Fă-te-n
desfătare ție însăți dragă,
pentru mine, pentru tine
viața fă-ne-o suportabilă.
