Poeme de Philip Levine

Poeme de Philip Levine

Autoportret în oglinda convexă (18)

 

Philip Levine (1928-2015) a fost fiul unor imigranți ruso-evrei și a crescut în zona industrială a orașului Detroit. A început să muncească încă de la vârsta de 14 ani, lucru pe care avea să îl exploateze din punct de vedere literar în poemele sale care abordează în mod frecvent probleme aparținând clasei muncitoare a Detroit-ului acelor ani. A participat în anii ’50 la cursuri de creative writing conduse de Robert Lowell și John Berryman. Considerat una dintre cele mai remarcabile voci ale poeziei americane din secolul XX, Levine a câștigat, printre altele, și un premiu Pulitzer pentru poezie și a fost, între 2011-2012, deținătorul funcției de Poet Laureat al Statelor Unite.

Ce este munca

Stăm în ploaie într-un șir lung

așteptând la Ford Highland Park. Pentru muncă.

Știi ce este munca – dacă ești

destul de în vârstă ca să citești asta, atunci știi

ce este munca, chiar dacă poate nu muncești.

Nu te mai gândi la tine. Asta e despre așteptare,

despre mutatul greutății de pe un picior pe altul.

Simțind ploaia ușoară cum cade ca pâcla

în părul tău, încețoșându-ți privirea

până când ai impresia că îți vezi propriul frate

înaintea ta, poate cu zece locuri.

Îți ștergi ochelarii cu degetele,

și bineînțeles că e fratele altcuiva,

mai îngust în umeri decât

al tău, dar cu aceeași cocoașă tristă, rânjetul

care nu ascunde încăpățânarea,

refuzul trist de a se pleca în fața

ploii, orelor irosite așteptând,

înțelegerii faptului că undeva înaintea ta

e un bărbat care va spune, „Nu,

nu facem angajări azi”, fără să ofere

vreo altă explicație. Îți iubești fratele,

acum, brusc, abia mai poți rezista iubirii

care te copleșește, o simți pentru el,

care nu e alături de tine sau în spatele tău sau

în față, pentru că e acasă încercând să

se odihnească după un schimb nenorocit de noapte

la Cadillac, ca să se poată trezi

înainte de prânz și să își exerseze germana.

Muncește opt ore pe noapte ca să poată cânta

Wagner, opera pe care tu o urăști cel mai tare,

cea mai proastă muzică inventată vreodată.

Cât timp a trecut de când i-ai spus

că îl iubești, de când i-ai ținut umerii lați,

ți-ai deschis ochii și ai spus acele cuvinte,

și poate l-ai sărutat pe obraz? Niciodată

nu ai făcut ceva atât de simplu, de evident,

nu pentru că ești prea tânăr sau prea prost,

nu pentru că ești invidios sau chiar rău

sau incapabil să plângi în

prezența altui bărbat, nu,

ci doar pentru că nu știi ce este munca.

 

 

Visul

 

Asta nu are nimic de-a face cu războiul

sau cu sfârșitul lumii. Ea

visează că acolo sunt grauri cenușii

pe pajiștea iernii, iar mugurii

portocalilor din anul următor sunt laolaltă

cu cei de anul acesta, iar soarele

e încă sus, un cerc apos

de foc așezându-se pe cer

la ora cinei, dar nu există nicio

flacără care să se întindă prin casă

sau să amenințe patul. Când ea

se trezește, aude telefonul sunând

într-o cameră îndepărtată, dar nu se

duce să răspundă. Nu

este nimeni cu ea acasă, iar mașinile

care trec prin fața casei șuieră

în ploaie. „Copiii mei!” aproape

că spune, dar nu mai

există copii în casă, nu mai

există cei care care s-ar

întoarce la ea cu fețele copleșite

de lacrimi, cerându-și iertare de la ea.

 

 

Președintele

 

Astăzi, la televizor, bărbați

vor fi lansați în spațiu și se vor întoarce,

bărbați pe care ea nu și-i poate închipui.

Pierduți în costume gigantice de hârtie,

se mișcă precum creaturile mării.

O voce se va auzi trosnind de acolo

de unde nicio voce nu

vorbește despre marele teatru

al cuceririi, al avansării

dincolo de simplele miracole

ale zborului, de micile aventuri

ale păsărilor și animalelor. Președintele

va răspunde cu cuvinte pe care

ea nu își amintește să le mai fi auzit

vreodată spuse altcuiva.

 

 

Traducere și text introductiv de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.