Un titlu aspru
Între ape și cer
Nepieritele pier
Căutând vremuri vechi
Cu măsuri și perechi
De-ar ajunge la noi
S-ar întoarce-napoi
Navigând mai departe
Între lună și noapte
Se întind și se sting
Nici nu vin, nici nu plâng
Dar vor merge cândva
Și-napoi ne-or chema
Ajungând ca să zboare
Pe aripi muritoare.
Oare cine va ști
Cât de blând ne-om topi.
Între un rău și alt rău
Zace sufletul meu.
Stingerea celor plecați
Ce râzi? mă întreabă cineva
în nebuniile mele.
Nu voi afla niciodată cine.
Nu voi afla niciodată
cât este de slab cel care mă întreabă.
Acesta sunt eu.
Putea-voi pune oare
ceva în locul meu vreodată?
În locul cui exist?
Acest călugăr și-a zidit biserica
pe oasele mele.
Nici el nu știe de ce a făcut-o.
Nici Dumnezeu nu-i va ierta vreodată nemernicia.
Vom rupe în mii de bucăți
durerea pe care nu o vom cunoaște,
dar până la urmă nu va rămâne nimic.
Cu cine sângerăm?
Cu cine întindem coarda neputințelor?
Mereu, mereu și niciodată același.
Suntem cei care ne surpăm.
Durerile mănâncă din noi.
Degeaba plângem, degeaba suspinăm,
degeaba râdem cu lacrimi de sânge.
De dimineața până seara
nu suntem ai noștri.
Ne-am dezis de noi.
Ai cui am rămas?
Eu al cui sunt?
Sunt surd și în toate felurile.
Sunt sfârtecat și mereu împlinit.
Arde-m-aș și aș arunca apă peste mine.
Câtă rușine lăsăm în urmă.
Câtă durere și supărare,
dar mai ales câtă neștiință
din care nu dobândim nimic.
Amin! zic celor care se vor surpa
dimpreună cu mine în groapă.
Amin! zic celor care vor rămâne
afară, la lumină.
Nu vei exista, caută-ne
Mi-e frică de tine, nemărginire.
Vin vești din vis
cum că ai exista
și că avem același Dumnezeu.
Vin vești din vis
cum că vom muri împreună.
Pe când urâțenia nu frumusețea noastră
ne apropie.
Ce mai rămâne după noi
cei care credem că suntem aleși?
Vin vești din vis
cum că am datora cuiva
ceva ce ne-a aparținut
pe când noi trăim
din oase, din oale și din ulcele
și din rămășițele nepământești
ale trupurilor noastre nemernice.
Ce vei face până la urmă Doamne
ca să te scuturi de noi
și să ne arați că de fapt
nu suntem decât
niște rămășițe de zei morți
peste care n-a trecut dragostea?
Cui ne vei da, cui ne vei rămâne,
rămășiță ușoară de amintire moartă
sub care noi înșine ne pierdem?
Nu trebuie să-mi dovedești Doamne
că exiști prin existență, ci prin
inexistența ta pe care o arunci
și o spulberi deasupra noastră.
