Poeme de Gerald McCarthy

Poeme de Gerald McCarthy

Autoportret în oglinda convexă (29)

 

 

Gerald McCarthy (n. 1947), profesor de engleză la St. Thomas Aquinas College în Sparkhill, New York, este autorul a peste 10 volume de poezie. Un poet discret, McCarthy s-a făcut remarcat datorită modului în care cărțile sale (una de memorii) abordează războiul din Vietnam – poetul s-a înrolat în marina americană la 17 ani, dar a dezertat după trei ani. Chestionarea conflictului și a urmărilor sale fac din poezia lui McCarthy nu doar un discurs anti-război, ci și o meditație asupra distrugerii, totul dintr-o perspectivă nemediată, adeseori atroce în transparența sa.

 

 

Vasul morții

 

Pentru fiecare floare pe care o culegi

îți voi aduce un corp –

o mână de struguri pentru un braț,

lămâi pentru ochi orbiți de foc.

Iată, aceste picioare pentru un câmp de maci,

sau o pajiște de iarbă verde.

Un simplu vas, mișcându-se

balansându-se cu valurile.

Pentru micile scoici albe de pe o plajă,

câteva degete de la mâini, câteva de la picioare.

Taie flori, ca hortensiile

și îți pot oferi

genunchi, chiar și glezne

prinse în noroi.

Pentru răchitani sau pentru acele mănunchiuri

de morcov sălbatic

îți voi aduce o grămăjoară de unghii

unele atât de mici și de fragile

încât se simt ca aripile furnicilor zburătore.

Pentru mirosul dulce al trifoiului

și smocurile de iarbă de câmp

îți voi aduce mâinile,

degete care dor de la vreme,

mâini de toate dimensiunile –

privește cum urcă pe plasele vasului

În sfârșit libere să plece.

Începe acum, începe să numeri:
Adu-mi tulpinile subțiri

ale grâului de vară târzie

mișcându-se în vânt,

sau chiar adierea lavandei ,

bâzâitul albinelor prinse pentru totdeauna

în petalele de albastru palid.

 

Alergător pe borduri

 

M-am născut cu un picior

mai scurt decât celălalt,

și am învățat să merg pe borduri

balansându-mi piciorul bun

în afară ca o aripă.

Un pas jumate

m-au numit –

Mă uitam în sus la ei

cum stăteau adunați

peste drum de liceu

în centru, aproape

de restaurantul lui Marino

unde afișul spunea –

că îi servesc și pe cei

care stau în picioare și așteaptă –

și mai jos de asta: Oprește-te și să știi.

Știu că voiam să ocolesc

mulțimea, râsetele –

hei, șchiopule, ce faci acolo?

Niciun sens să încerci să scapi

de ceea ce nu poți schimba,

răsucindu-mă departe de privirile lor –

călcâiul meu bun lovind puternic

asfaltul.

 

Legiuna cu Glugă

 

Nu există cuvinte

să spună de ce am luptat,

cine ne-a trimis și ce am sperat să obținem.

 

Există doar ploaia

în timp ce lovește piatra neagră,

aceste amintiri ale ploii

care se întorc la noi –

o legiune cu glugi reflectată în zid.

 

În seara asta hoinărim fără arme și înfrigurați

de-a lungul acestui mal al râului Potomac

ca alți soldați care au campat aici

păzind focurile înăbușite în noapte.

 

La ce visam

în vara de dinainte să plecăm?

Ce frunză nu a pălit

în ultima lumină?

Ce mână nu ne-a trimis înapoi?

 

 

Traducere și prezentare de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.