Poeme de Carolyn Forché

Poeme de Carolyn Forché

Autoportret în oglinda convexă (21)

 

 

Carolyn Forché s-a născut în 1950 în Detroit, Michigan. Considerată ca fondatoare a așa-numitei „poezii a martorului”, Forché reușește, prin poemele ei, să creeze o legătură între dimensiunea subiectivă a autorului și ipostaza celor care participă la evenimente, dar nu au mijloacele și curajul de a mărturisi. Cunoscută și pentru implicarea ei politică, poeta recurge la mecanisme de constituire a unei figuri personale, care să răspundă însă și unor necesități politice, pentru a se conjuga într-un tip de discurs social capabil să circumscrie experiențele individuale specifice fragilității momentului istoric în care acestea se articulează.

 

 

 

 

Colonelul

 

Ce ați auzit e adevărat. Am fost în casa lui. Soția lui a adus o tavă cu

cafea și zahăr. Fiica lui își făcea unghiile, fiul ieșise peste noapte.

Erau ziare, câini, un pistol pe perna de lângă el. Luna

se legăna dezvelită pe firul ei negru deasupra casei. La televizor era un

serial polițist. În limba engleză. Sticle sparte erau încastrate în zidurile din jurul

casei pentru a scobi rotulele unui bărbat sau pentru a-i face mâinile franjuri.

La ferestre erau gratii precum cele de la magazinele cu băuturi. Am luat cina,

coaste de miel, vin bun, un clopoțel auriu se afla pe masă pentru a chema servitoarea.

Servitoarea a adus niște mango verzi, sare, un fel de pâine. M-au întrebat dacă îmi plăcuse

țara. A urmat o reclamă scurtă în spaniolă. Soția lui le-a luat pe toate și le-a dus

de acolo. S-a discutat puțin despre cât devenise de greu să conduci. Papagalul

a spus salut pe terasă. Colonelul i-a spus să-și țină gura, și s-a ridicat

de la masă. Prietenul meu mi-a transmis din priviri: nu spune nimic. Colonelul

s-a întors cu o sacoșă folosită la cumpărături. A împrăștiat pe masă multe

urechi de om. Erau ca niște jumătăți de piersică uscată. Nu există alt mod de

a spune asta. A luat una în mâini, ne-a scuturat-o în față, i-a dat drumul într-un

pahar cu apă. Acolo a prins viață. Sunt sătul să mă tot joc a spus. Cât despre

drepturile cuiva, spuneți-le oamenilor voștri că pot să se ducă undeva. A măturat

urechile de pe masă cu o mișcare a brațului și a ridicat paharul cu ultima gură de vin. Ceva

pentru poezia ta, nu? a spus. Unele dintre urechile căzute au prins acest fragment al

vocii lui. Unele dintre urechile căzute erau lipite de podea.

 

 

 

 

 

Doliu

 

Un păun pe o ramură de măslin privește peste

livadă la drum, peste drum la mare,

reflectând lumina, unde o barcă cu pânze ancorează într-un golf.

Ca și cum e dimineață, sub punte un bărbat toarnă apă într-o cană,

ascultând vorbăria ca de radio a vaselor: bărci moarte

în liniștea care așteaptă apelul portului, bărci de agrement ale căror lumini

s-au stins de multă vreme, pescari pregătindu-și plasele pentru chefal,

în timp ce tavernele de vară atârnă caracatițe să se usuce pe frânghii,

fumul murmurat din cuptoare de lemn, măturatul teraselor

pentru noapte, oprind muzica odată cu lumina

dimineții, iar pentru o scurtă perioadă e posibil

să te gândești la apele acestei mări ca fiind întunecate-ca-vinul, să îți amintești

că printre cei din antichitate nu exista un cuvânt pentru albastru,

dar exista sunetul huruitor dinainte ca vâslele

marilor trireme să strige marginile lumii,

prin vânturi de pin împletit argintat de țărmuri de sare, până când

erau îndeajuns de luminoase să treacă drept o suflare a cerurilor,

îndeajuns de tulburi pentru a răsturna bărci și a întuneca gândurile –

apoi în timp ce trec acum norii, cocoșii dorm în adăposturile lor,

marea se potolește sub aerul de sticlă, dar nu e nimic care să ne țină acolo:

nu e liniștea marmurei, nici fluturatul pânzei, câmpuri de cimbru,

o vie bună de cules, iar marea plină de oasele celor care

fug de războaie din est și sud, războaiele noastre, rămășițele lor

căzute pe fundul mării și în peșterile ei, acum lucruri pe care

o epavă le-a purtat spre stânci. Rămâi aici și privește

ceața îndepărtată, acolo unde muntele sfânt,

cu ai săi o mie de călugări, se înfășoară pe sine în șaluri de ploaie,

apoi privește spre vest, unde bărcile gonflabile s-au clătinat

pe valurile agitate. Oprește-ți privirea acolo, amintindu-ți cuvintele

lui Anacreon, el însuși un refugiat de război, care apare

în scrierile lui Herodot:

Iubesc și nu iubesc, sunt nebun și nu sunt nebun.

La fel ca tine, el nu s-a crezut nici mai bun

nici mai rău decât oricine altcineva.

 

 

 

Traducere și prezentare de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.