Dosar Châtelet. Petro[nomazi → state]: o topologie recidivistă a contemporaneității

Compoziția societăților în care domnește energia bazată pe extracție petrolieră apare ca o uriașă îngrămădire de petronomazi, iar fiecare petronomad în parte – ca entitate elementară a acestor petrostate. Studiul lui Gilles Châtelet, Să trăim și să gândim ca porcii, nu începe de la invariantul petro-, însă ajunge, invariabil, să îl instrumentalizeze în portretul-robot al membrilor clasei de mijloc din societățile terțiare. Cum să înțelegem petronomadismul? Vis al mobilității autonome totale, omnidirecționale; încununarea „autostrăzilor Reich-ului” (developate și de Durs Grünbein), la rândul lor o formalizare și materializare a „frumuseții vitezei” futuriste; poziția antinomică „zâmbetului vitezei” caraxian, instanțiat sporadic prin străfulgerări singulare; stare naturalizată instrumental de către oponenții (occidentali) conservatori ai electrostatelor, posibil perdanți disperați în „Noul Război Rece” (discutat recent și de Adam Tooze) pornit, dacă ar fi să-l ascultăm pe Nick Srnicek, pentru desemnarea celui mai grandios „imperiu de silicon”.

Încolonați docil – căci indiferent dacă gradul de răbdare scade sub un anumit nivel, nu pot cu adevărat să se opună stării de fapt – și uniform pe autostrăzi (sau pe drumuri europene, în cazuri mai autohtone), petronomazii sunt imaginea în mișcare a clasei de mijloc în continuă formare și consolidare în ultimii cincizeci de ani. Baricadați într-un automobil special gândit pentru a acomoda doar membrii familiei nucleare, ascunși în spatele semnalizării sau claxoanelor, indecși ai unei interacțiuni mereu evitate, trăgând ocheade invidioase sau disprețuitoare către mașinile celorlalți pasageri, derulând plictisiți în abisul ecranelor extensiei propriilor mâini (și identități), așezându-și gulerele albe în drum spre spațiile predilecte reproducerii propriei subiectivități – birourile găzduite în clădiri de sticlă, hipermarketurile aprovizionate în exces, spațiile de recreere discordante cu natura în care sunt postate, aeroporturile unde-și schimbă vehiculele pe unele și mai petro-actualizate. Drama ambuteiajului este singurul eveniment deconcertant pentru petronomadul de toate zilele, punându-l față în față cu teribila nevoie de a intra în contact cu semeni necunoscuți de-ai săi, sau, și mai rău, cu interceptarea sa impromptu de către bunăvoința vreunui compatriot încă neobișnuit complet cu cutumele traiului „de porci”. Idealul unic la care mai pot spera petronomazii tereștri este accesul la o poziție superioară în ierarhia petrocrată: ridicarea la ceruri, în rândurile petroelitei aeriene înzestrate cu câte un avion personal.

Châtelet afirmă, nu de puține ori, că fără mașini nu ar exista democrație de piață. Petronomadismul este, într-un mod fundamental dialectic, condiționat de emergența democrației de piață, și la rândul său creator al unei mentalități individualiste potrivite pentru a consolidarea celei din urmă. Filosoful francez pune pe seama utilizării din ce în ce mai comune și răspândite a autovehiculelor o trecere de la forme de solidaritate comunală la un individualism modern structurant pentru conștiința clasei de mijloc. Omul mediu, abstracția creată de pactizarea sferei economico-politice cu o suită de falsificări și degradări ale unor teorii matematice, este un produs plat din punct de vedere politic, al cărei oricare posibilă atitudine combativă este dinainte înregimentată și deviată mediatic către o defulare precaută, circumscrisă de interesele propriei persoane. Auto-centrarea egotică funcționează, aici, într-o cheie proto-fisheriană. Individualismul este mascat de raioanele unui magazin identitar din care fiecare subiect este „liber” să-și aleagă câte un rol (și să-l schimbe după „bunul plac”, evident) pe care să îl joace în drama orchestrată de către societatea terțiară. Ca orice scenografie atent gândită, acțiunile întreprinse de toți actorii sunt prestabilite și limitate la un nivel care să nu frizeze niciodată emergența capacității meta-reflexive. Scopul piesei este ușor de întrevăzut: conștiința de clasă nu va apărea niciodată, individualismul va răzbi peste oricare singularitate ar avea curajul să-și ițească capul din mașină.

Pentru că volumul lui Châtelet oferă destule piste de urmărire a implicațiilor petronomadismului în ceea ce privește subiectivarea clasei de mijloc aflate sub semnul democrației de piață, ar fi utilă explicitarea dimensionalității suplimentare, conturate în urma agregării petronomazilor, și anume a doua zonă din topologia amintită în titlu, petrostatele. Cu ocazia celei mai recente conferințe autumnale London Review of Books, susținută la New York, Adam Tooze, nume privit cel puțin cu suspiciune în unele zone ale stângii (vezi, cel puțin, critica unanim invocată a lui Perry Anderson, „Situationism à L’envers?” din New Left Review), distingea între „petrostate”, acele zone pentru care petrolul reprezintă încă sursa principală de energie, și „electrostate”, cele care încearcă să facă tranziția către forme mai verzi de energie, precum cea solară, eoliană etc. Notabilă, în discursul lui Tooze, nu este doar taxonomia de mai sus, ci referințele pe care le face la proiectul unei „modernizări verzi” propus de anumiți gânditori începând cu anii ’80-’90 ai secolului trecut (printre care, horribile dictu, și Bruno Latour). Deși cu potențial, acel proiect eșuează, conform autorului britanic, pe cel puțin două fronturi: lipsa nuanțelor și contextualizărilor geopolitice mai ample, și lipsa unei grile globale a respectivei modernizări. În treacăt fie spus, dată fiind existența blocului sovietic la momentul respectiv, criticile lui Tooze seamănă cu niște oameni din paie aleși în grabă, iar dacă peste 40 de ani cineva l-ar critica pentru că nu a prevăzut viitorul, va ști că a fost tratat cu aceeași monedă.

Gilles Châtelet nu ar putea intra decât forțat în rândul teoreticienilor modernizării verzi, însă atenția la și interesul său pentru spațiu, atât în accepțiunea pragmatică, cât și în cea abstractă a cuvântului, fac ca scrierile lui să fie pline de intuiții utile în dezbaterea petro-/electro-state, precum cea despre petronomazi. Deja din indolența anti-comunitară și din invidualismul exacerbat insuflat petronomazilor de către meșterii ordinii cyber-mercantile moderne se pot extrage câteva intuiții cu privire la atitudinea lui Trump de a renega orice încercare de aliniere la standardele ecologice curente. Dacă au întârziat deja la partida ecologică și nu mai pot câștiga, de ce să mai joace? În străfundurile acestui gest expeditiv stă, de fapt, o motivație profund porcină (în sensul châteletian, ofensator nu la adresa animalului, ci aproprierii imaginii sale de către imaginarul nesătul al oamenilor): la ce bună orice acțiune care nu aduce profit, cu cât mai imediat cu atât mai bine? Orizontul pietrificat al Statelor Unite, conjugat cu petro-avariția imperialistă a președintelui reales, a condus la batjocorirea și denigrarea tuturor reglementări internaționale privind energia regenerabilă și emisiile de carbon. Unde mai pui că „bastarzii lui Hayek” munceau deja pe brânci de mult timp la infiltrarea unor noi perspective, „dezideologizate”, asupra falsității tuturor statisticilor și metodelor care indică probleme precum încălzirea globală, emisiile de carbon sau alte „ficțiuni” periculoase pentru acumularea nestăvilită de capital.

Compulsia petrofilă dă naștere topologiei recidiviste a epocii în care trăim, deoarece ținerea ei în viață (oricât de artificial sau forțat ar fi procesul) este izomorfică cu existența democrației de piață și, implicit și complementar, subiectivității clasei de mijloc. Chiar și atunci când cursa pentru circuitele de silicon necesare în „înarmarea pentru inteligența artificială” pare să fie un obstacol imediat pentru logica petrostatală, tacticienii conservatori vor face tot ce le stă în putință pentru a pune bețe în roată adversarilor lor principali – China, cu alte cuvinte – înainte și în locul recunoașterii neajunsurilor structurale din propriile sisteme. Ambuteiajele sunt o problemă doar pentru cei care conduc autovehicule fizice, șoferii mașinăriilor imperialiste pot oricând să provoace pene în angrenajele inamice, încercând, de exemplu, să întârzie și să împiedice cât mai mult electrificarea în care China s-a angajat într-un ritm accelerat în ultimii ani.

Fără a paria pe vreun progresism chinez emancipator ascuns, aderența disperată a Statelor Unite ale Americii la formațiunea petrostatală curentă nu dă seama decât de un conservatorism în stare terminală, în care orice discurs – naționalist, religios, xenofob, eugenist, neoliberal – trebuie să fie antrenat pentru păstrarea cu orice preț a hegemoniei din ce în ce mai șubrede. Ar fi utopic să ne imaginăm că schimbarea petro-logicii curente cu o electro-logică emergentă ne va face să nu mai trăim și să gândim ca porcii, dar poate ne va îndepărta de influența celei mai abjecte zone de pe pământ: latrina SUA.