Am recitit de curând Ediție revăzută de Péter Esterházy, continuarea la magnum opus-ul lui Esterházy, Harmonia caelestis. Harmonia caelestis e un omagiu tragi-comic adus tatălui scriitorului, iar Ediție revăzută e o lungă erată, în care Esterházy comentează într-un jurnal zilnic, imediat după ce află că părintele a fost și informator al Securității maghiare, notele informative ale acestuia. Cu rușine și dezamăgire crescânde, Esterházy notează ce informații inutile furnizează tatăl la început, pentru a remarca mai apoi un angajament timid, apoi unul mai susținut, turnând interlocutorii care mai scapă câte o replică împotriva statului condus de János Kádár în cercurile în care infiltrează. A fost primul meu contact, când am dat întâia oară peste acest volum, cu meschinăria sistemului de supraveghere socialist, care colecționa replici uneori aflate la limita incriminării, pentru a șantaja și a racola noi și noi informatori.
Mi-am adus aminte de acest tipar când am dat peste două volume de documente editate și comentate de Romina Soica, cu dosarele de urmărire ale regizorilor Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. Ciulei și Pintilie nu au fost informatori, dar notele referitoare la ei sunt la fel de meschine și de perfide precum cele comentate de Esterházy. Între timp, a început să se mai afle cine se află în spatele câte unui nume conspirativ, dar mie nu neapărat acest lucru mi-a atras prioritar atenția. Prima senzație pe care ți-o dau aceste documente, dacă le parcurgi filă cu filă, e una de repetiție și plictiseală. Câte o replică incriminantă pe care o spun Pintilie, Ciulei sau cineva din anturajul lor apropiat trece din raport în raport, e reluată la nesfârșit, ca o cicatrice morală. Nu sunt replici extraordinare. Pintilie spune, de exemplu, într-o împrejurare că la televiziune se fac emisiuni mari și emisiuni mici (adică din cele circumstanțiale, la vreo aniversare obligatorie), și vorba asta scăpată pe vreun culoar, în vreo pauză, recoltată de organele de supraveghere, apare în fiecare nou document rezumativ. În rest, foarte multe speculații meschine.
E interesant de văzut și reversul acestui fenomen. Unul dintre documentele transcrise e procesul-verbal al unei ședințe din noiembrie 1959, în care se discută oportunitatea concedierii lui Pintilie de la televiziune. Cei care-l vor plecat pe Pintilie dau tot felul de motive, de la rezonabile – regizorul se comportă arogant cu toată lumea – la (retrospectiv) comice – Pintilie vine cu barbă la muncă. (Legat de acest ultim aspect, dincolo de ideologie și coerciție, probabil unul dintre motivele pentru care socialismul postbelic est-european a devenit repede indigest a fost puritanismul lui moral, anti-modern.) Nu toți cei prezenți se alătură însă corului de denigratori. De fapt, împărțirea e destul de previzibilă din perspectiva profilului cultural al celor care vorbesc: cei care recunosc, prin afinitate, talentul lui Pintilie, regizoare și regizori precum Letiția Popa sau David Esrig, îi iau nuanțat apărarea. Mai mult, în cazuri mai contondente de atât, cum sunt cele ale scandalului din jurul piesei Revizorul sau al filmului De ce trag clopotele, Mitică?, documentele păstrate la CNSAS atestă că vectorii de putere din jurul lui Pintilie nu aveau cu toții aceeași direcție – cum se mai spune într-o versiune mitizată, pe care a perpetuat-o și Pintilie în volumul autobiografic Bricabrac. În cazul Revizorului, Pintilie fusese fățiș sprijinit de Ion Brad, la acea dată prim-vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Culturăși Artă (ceea ce nu a împiedicat totuși interzicerea piesei și demiterea conducerii de la Teatrul Bulandra), iar în anii ’80, când Pintilie lucra de aproape un deceniu în Franța, era curtat să revină în țară, cu promisiuni de proiecte cinematografice, de însuși Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”. Ce reiese din acest salutar proiect de editare a dosarelor de urmărire întreprins de Romina Soica e, întâi și întâi de toate, că istoria culturii în socialismul românesc e extrem de ambiguă și complexă în nuanțe.
Un caz punctual, grăitor pentru felul în care se aliau și se sprijineau regizorii în fața în fața adversității forurilor superioare, poate fi citit complementar în volumul dedicat lui Ciulei. Informatorii relatează despre acesta, în perioada în care realiza filmul Valurile Dunării, că intervine pe lângă Lazăr Vrabie, protagonistul din film și, la acea dată, directorului Teatrului Municipal din București, pentru a-l angaja pe Pintilie, proaspăt concediat de la televiziune –angajare care în scurt timp se și întâmplă. Ciulei însuși îl va folosi pe Pintilie ca figurant în Valurile Dunării și, din 1962, când devine director al Teatrului Municipal, redenumit „Lucia Sturdza Bulandra”, îl angajează în fiecare stagiune pe Pintilie. Într-adevăr, în stagiunea 1962-1963, prima în care Ciulei e director, Pintilie regizează trei spectacole, iar în anii ulteriori e printre cei mai constanți colaboratori ai Teatrului Bulandra – până la spectacolul cu Revizorul din 1972. Cum ar fi arătat cariera lui Pintilie fără proiecția binevoitoare a lui Ciulei? Greu de spus. Din aceste bârfe livrate servil Securității de anturajul de colaboratori ai lui Ciulei, reies totuși mișcări de culise tactice pe care le o istorie viitoare a cinemaului și teatrului românesc în perioada socialistă nu le poate ocoli.
Gabriela Filippi, într-un text despre reevaluarea post-1989 a filmelor interzise în perioada socialistă, punea o problemă foarte pertinentă: cât de mult putem credita inteligența (colectivă, desigur) a celor care amendau și cenzurau filmele atunci? Altfel spus, ce facem cu faptul că multe dintre filmele realizate atunci și devenite canonice sunt cele care au fost omologate, chiar dacă negativ, și de gusturile cenzurii? Un capăt de răspuns în acest sens se poate găsi în dosarele de urmărire ale lui Ciulei. Unul dintre acestea e deschis tocmai pentru că începe să se zvonească, când intră în producție Valurile Dunării, că regizorul deraiază serios de la scopul implicit al proiectului, acela de a omagia momentul istoric al lui 23 august. De notat că în acea perioadă, când artele se desprind încet și discret de realismul socialist, pare să existe o complicitate între artiști: toți se prefac că urmează la literă directivele oficiale, dar mai strecoară elemente moderne în proiectele lor. În acest context, să denunți această strategie la un coleg de breaslă e un gest de perfidie oportunistă. Exacta asta pățește cu Valurile Dunării Ciulei. Informatori cu care lucrează pe platou îi denunță toate deviațiile de la scenariul scris de Francisc Munteanu și Titus Popovici. Spre deliciul cercetătorilor, care pot privi ceva mai obiectiv aceste note, informațiile reținute de Securitate conțin una dintre cele mai competente analize vizuale ale filmului lui Ciulei pe care am citit-o. E consemnat acolo felul în care regizorul adaugă scene care nu existau în scenariu pentru a da textură realistă personajului pe care însuși Ciulei îl joacă în film – un personaj care, spre deosebire de protagonist, care e un comunist portretizat după reguli, e apolitic și are defecte care îl scot din perimetrul artei de comandă. E analizat inclusiv felul în care, plasându-l abil pe acest căpitan de vapor bețiv și apolitic în plan apropiat, cu activistul comunist în fundalul cadrului, Ciulei răstoarnă ordinea simbolică a textului lui Munteanu și Popovici. E o lecție despre inteligența vicleană a organelor de supraveghere pe care mă aștept s-o regăsesc, în alte contexte, în acest proiect de editare inițiat de Romina Soica – din care deja a mai apărut un volum, dedicat lui Mircea Săucan (pe care încă nu am reușit să mi-l procur) și care promite să continue cu alte nume importante așe cinemaului românesc din perioada socialistă.