Mi-e și foarte greu și foarte ușor să-l evoc pe mein lieber Freund Peter Motzan, acum, când se află în pragul rotunjirii deceniului opt al vieţii sale. Greu, fiindcă cifra aniversară mi se pare neverosimilă faţă de imaginea rămasă pentru totdeauna în mintea și sufletul meu, a colegului-confrate din anii foarte tineri ai cercului cât o sferă și o monadă (dar aceasta, în ciuda lui Leibniz și a lui Blaga, cu aproape toate ferestrele deschise-n afară), numit Echinox. S-a construit aici, din decembrie 1968 încoace, o oază luminoasă, un fel de „insulă a fericiţilor” dintr-o mitologie readusă la zi, un spaţiu de libertate spirituală în geografia cenușie și apăsătoare a dictaturii comuniste, într-un moment istoric de foarte relativ dezgheţ ideologic, cu lumini promiţătoare totuși după prea multele și gravele constrângeri și încarcerări, în sensul propriu și în cel figurat al cuvântului, din cele vreo două decenii precedente.
La București apăruse în 1966, redactată de tineri scriitori, revista Amfiteatru, iar în 1968, când România făcuse câteva gesturi de desprindere de dogmatismul politic sovietic impus și la noi (condamnarea oficială a invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, anunţată mai devreme de un fel de declaraţie de independenţă, în aprilie 1964, faţă de Uniunea Sovietică, criticată în acel moment și de China), se anunţa, încă timid, mult așteptata destindere pe toate planurile vieţii sociale și, desigur, în viaţa culturală. S-a permis atunci apariţia unor publicaţii ale tinerilor din marile centre universitare – „revista de cultură” Echinox la Cluj, Alma Mater/Dialog, la Iași, în aprilie 1969, Forum studenţesc la Timișoara, în 1973. Spre deosebire de celelalte, revista clujeană apărea în cele trei limbi ale Transilvaniei, română, maghiară și germană, ilustrând un slogan politic ostentativ afișat, al frăţiei dintre populaţia majoritară și „naţionalităţile conlocuitoare”. Directiva ideologică s-a dovedit a fi în acest caz efectiv benefică, dincolo de lozinci, fiindcă a condus la o frumoasă și productivă colaborare și la o mai bună cunoaștere a mișcării literare tinere din spaţiul nostru cultural comun. Pagina germană tipărită în fiecare număr din Echinox, coordonată consecvent de Peter Motzan, atunci student, apoi dascăl la Facultatea clujeană de Filologie, s-a integrat perfect în structura revistei noastre, acompaniată frecvent de traduceri reciproce.
Cu Peter m-am regăsit alături încă din primul număr: o pagină a mea, extrasă din eseurile în pregătire despre „avangardismul poetic românesc”, nu era departe de un Rilke și lumea obiectelor, scris de el în românește, care dădea deja măsura spiritului său analitic de mare fineţe și a unui minunat dar al expresiei. Ar putea fi prezent și astăzi în orice antologie. În stânga textului său, confratele Bernd Kolf semna, în limba germană, un consistent eseu despre Herman Broch, iar pe una dintre primele pagini se publicau câteva poezii de Franz Hodjak, în traducerea lui Petru Poantă. Erau, cum se vede, câţiva pași semnificativi pentru ceea ce urma să devină, vreme de peste vreun deceniu și jumătate, un consistent dosar al comunicării prietenești, la a cărui constituire Peter Mozan a contribuit în mod decisiv.
Numele său a fost prezent aproape în fiecare număr al Echinox-ului și, când părea absent, se putea ghici prezenţa ochiului său critic exigent în selectarea textelor propuse pentru tipărire. A scris și el excelente eseuri, de la expresionism până la literatura de limbă germană din imediata apropiere, a alcătuit antologii comentate din mari poeţi ca Rilke, a tradus în colaborare din versurile unor autori ca Paul Celan și Rose Auslander. S-a impus și prin promovarea noii lirici germane din România, prefaţând o antologie de referinţă, Vânt potrivit până la tare (1982), – titlu din versurile lui Rolf Bossert –, reeditată cu adaosuri de nume cenzurate în prima ediţie și comnetarii critice, în 2012. Iar când am propus, în colecţia „Poeţi ai revistei Echinox”, o antologie de „pagini germane” (2013), cel care a ales textele nu putea fi altul decât tot Peter Motzan. Și se știe acum că tinerii prezenţi în această antologie au avut o influenţă însemnată asupra poeziei de limbă română a anilor ’80, nu doar prin valoarea estetică remarcabilă, ci și ca exemplu de atitudine politică și civică, de etică a scrisului. Putem spune astăzi că „Aktionsgruppe Banat”, de la Timișoara și versurile pe linie „brechtiană” scrise, solidar, și de sașii din Transilvania au fost un ferment pentru mulţi dintre „optzeciștii” noștri, de la Cenaclul de Luni din București, ori pentru cei de la Echinox, promovaţi cu energie de Peter Mozan.
Cartea-reper a scrisului său de interpret profund al literaturii rămâne Die Rumaniendeutsche Literatur nach 1945. Problemauafriss und histroischer Uberblick, în care ascuţitul său spirit analitic și capacitatea de cuprindere sintetică sunt ilustrate exemplar. Istoria literară a Transilvaniei va reţine pe o poziţie înaltă aportul său major la cunoașterea liricii germane. Am spus și am scris de mai multe ori, cu o mare amărăciune, că lui Peter Motzan i-a plecat literatura despre care începuse să se exprime critic atât de convingător, – o adevărată dramă, parte a exodului masiv al populaţiei de etnie germană din România, comunitate cu o admirabilă tradiţie de constructori harnici ai unei civilizaţii și culturi durabile, cu influenţe benefice evidente, catalitice, în spaţiul transilvan și dincolo de el, vândută cinic de regimul patronat de Nicolae Ceaușescu. Știu că Peter nu s-a despărţit ușor de lumea în care se formase și în care se afirmase deja ca un eminent om de cultură, – a plecat spre Germania cu inima strânsă abia în 1989, cu puţin timp înainte de răsturnarea dictaturii comuniste. Se bucurase de o mare preţuire și admiraţie din partea generaţiilor de studenţi pe care le-a îndrumat ca pedagog, a fost de fapt cel mai strălucit profesor de la Catedra de Germanistică a Universităţii din Cluj. L-am văzut nu o dată, vizitându-l în apartamentul său dintr-un bloc clujean, înconjurat, cum ziceam atunci surâzând, de „munţi de fișe” (cum eram și eu!), cercetate mereu cu o meticulozitate ce viza documentrarea fără cusur, informaţia la zi asupra mersului literaturii. Iar rezultatele s-au văzut în excelenţa cursurilor și seminariilor sale, despre care toţi învăţăceii săi vorbeau în termeni superlativi. Prin tot ce a făcut la Universitate a dovedit că adevărata sa vocaţie era cea de dascăl, că acesta era drumul pe care urma să-l continue, dacă n-ar fi fost obligat de împrejurările nefaste să se exileze.
Știu, însă, că în calitate ce cercetător la Institutului pentru studiul culturii germane din Estul Euopei, a avut mai departe realizări importante, a scris lucrări de referinţă în acest domeniu. L-am îndemnat nu o dată să adune, traduse în românește, într-un volum, care ar acoperi sute de pagini, toate aceste contribuţii care au continuat să-l menţină în legătură și cu Transilvania natală. E de sperat că o asemenea carte va apărea într-o zi, cât mai curând. Dar a și tradus din poezia românească, a editat antologii, a colaborat la alcătuirea unor manuale de limbă și literatură germană.
Nu vreau să uit, cu această ocazie omagială, nici minunata noastră prietenie, nealterată prin ani. L-am cunoscut în anii studenţiei echinoxiste, m-am bucurat că am putut interveni pe lângă rectorul de atunci al Universităţii clujene, Ștefan Pascu, susţinător generos al revistei noastre, să-i schimbe repartiţia după absolvire (era tocmai la Craiova!) cu una pe un post academic la Cluj. Vizitele noastre clujene reciproce, comunicarea luminoasă din acel deceniu și jumătate petrecut împreună în redacţia „Echinox”, regăsirea în evenimentele comune, de fiecare zi ale tinereţii noastre, alături de admirabili prieteni ca Marian Papahagi, Ion Vartic, Petru Poantă, Franz Hodjak și atâţia alţii din cercul nostru, – toate ne-au legat pentru totdeauna. Mai în glumă, mai în serios, îi plăcea să mă prezinte ca pe un dascăl „sever”, – folosisem adesea în „atelierul” Echinox, formula „prietenie exigentă”, aplicată celor apropiaţi dintre tinerii ucenici din redacţia revistei. Era, de fapt, o expresie care putea fi, a și fost, și a lui. Căci și-a ales cu mare atenţie prieteniile și sub comunicarea, adesori destinsă cu cei din jur, se putea ghici și o fundamentală gravitate a relaţiei. Peter al nostru avea, însă, și mult umor și o ironie deloc agresivă, ba se mai și „copilărea” uneori, jucându-se, cum am putut constata în cele câteva luni în care și-a găsit găzduire în casa părinţilor mei.
Ne-am văzut, din păcate, foarte rar, în ultimii ani, dar, din când în când, vorbim îndelung la telefon, evocăm momente de viaţă trăită împreună, punem lumea la cale, mai facem planuri pentru viitorul care ne mai rămâne, nostalgici, foarte nostalgici amândoi. Distanţele nu mai există, ne simţim, peste frontiere, mereu acasă. Peter este penrtu mine, și va rămâne cât ne va mai ţine pământul în picioare, mein lieber Freund, foarte ușor de tradus și în românește.