Ce am moștenit spiritual de la părinții noștri? Care sunt rădăcinile psihice și sufletești ale unui scriitor? Calități, defecte, neliniști, melancolii, tânjiri, pasiuni, relații pe viață și pe moarte – cum se definește un scriitor prin părinții săi și pornind de la dânșii! Un proiect proustian propus de revista noastră și înrudit cu numărul despre «Scriitori, jucării, copilărie» din Steaua 1-2 / 2015.
(R.C.)
Hai, mai spune…
Mariana Codruț
Grădina noastră era vecină cu grădina doamnei educatoare, noră de preot şi soţia profului de matematică. Şi cu a doamnei profesoare de română, fata unor consăteni. Aşa că ele veneau des la noi, trecînd prin gardurile de sîrmă potopite vara de mlajă fragedă şi boz dospind în mirosuri tari. Mergeam şi noi la ele, dar mai rar şi mai cu sfială, că ne cunoşteam lungul nasului de ţărănuşi. Cînd aveam 6 ani, educatoarea a plecat din sat cu toată familia: soacra, soţul şi fiul, tovarăşul de joacă al meu şi-al lui frate-meu. Îmi amintesc mici întîmplări legate de ei, nu şi vreo poezie, vreo poveste, vreun nume de poet spuse de gura lor. Cît despre vorbe, pilde şi parabole din Biblie – le-am auzit nu de la coana preoteasă, ci de la mama, pe care rar am văzut-o citind şi care n-avea Biblie. Şi de la sora ei din alt sat de pe malul Prutului, rămasă văduvă de război cu doi copii mici, fapt în ciuda căruia şi-a păstrat firea caldă şi generoasă. În bojdeuca albă, cu corni plini de frunze tari şi verzi la poartă a nanei Iustina am şi ţinut pentru prima dată în mînă o Biblie, poate primită ca zestre de la părinţi sau ca dar de la preotul din sat, pentru cucernicia ei deloc habotnică. Că altminteri nişte unii ca noi, jefuiţi la sînge de colectivizare (las’că nici în intervalul dintre al doilea război mondial şi colectivizare n-au curs rîuri de lapte şi miere pe malul drept al Prutului!), nu-şi puteau permite să cumpere cărţoiul sfînt.
Nici de la profesoara de română n-am auzit în anii mici poezii, poveşti, nume de scriitori ori istorii cu ei. Iar întîmplările mele de mai tîrziu cu ea, cînd i-am devenit elevă, mi-au lăsat toate un zaţ foarte, foarte amar. Nu mă înghiţea, vai!, simţeam din toată fiinţa mea de „căscată”, cum mă botezase sora. N-am ştiut niciodată de ce nu mă înghiţea doamna de română, deşi iubeam obiectul ei, şi cred că nici nu mi-ar fi mărturisit sincer dacă aş fi întrebat-o cît a trăit. Unii ziceau: pentru că luam la şcoală premiile pe care şi le-ar fi dorit – tare „hambiţoasă” fiind, cum spuneau oamenii despre ea –, pentru nepoţii săi, dar mie motivul îmi părea nedemn de un om mare. Cert este că a împins resentimentul sau nepăsarea pînă acolo încît, deşi era vizibil şi de pe lună că sînt înclinată către literatură, către umanioare, nu s-a implicat nici un gram în orientarea mea profesională de după terminarea şcolii generale: i-a lăsat pe ai mei să mă înscrie, din calcule de oameni săraci lipiţi pămîntului, la un blestemat de liceu industrial care mi-a mîncat adolescenţa şi mi-a îngreunat peste poate drumul…
Dar poate că amîndouă aceste doamne frumoase mi-au spus poezii, poveşti şi eu am uitat!
În schimb, ţin minte pînă şi inflexiunile vocii calde a mamei, mişcările sprîncenelor blonde, vibraţia luminii albastre din ochii ei deştepţi cînd îmi recita poezii de Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Elena Farago, Otilia Cazimir etc., cu unele ţintind precis vreo poznă de-a mea şi-a lui frate-meu (de pildă, de smotoceam cîinele, venea prompt cu „Dar copiii răi la suflet/ Sînt urîţi, precum e-acel/ Care m-a şchiopat pe mine, /Şi nu-i pot iubi de fel…”. Dacă în vreo zi, copleşită de griji sau de treburi, nu-i mai era mintea la recitat, la cîntat, la spus poveşti, eu, gata să plîng văzîndu-i întunecarea din ochii albaştri, trăgeam fără milă de ea: hai, cîntă „Pe lîngă plopii fără soţ”… hai, spune-mi poezia cu codrule, codruţule… cu cana spartă… cu somnoroase păsărele… cu iarna pe uliţă… hai, mai spune… hai, mai spune! Iar dînsa, de parcă atîta aştepta, se lumina la faţă şi începea pe dată să-mi recite ori să cînte însufleţită.
Mai ţin minte că tata o asculta şi el – vrăjit şi mîndru nevoie-mare, ca de un merit personal! – pe maică-mea recitînd neobosită sute şi sute de versuri şi versete, toate memorate cu „Domnu’ Învăţător” sau pe la şezătorile din tinereţe. Că se fudulea în aşa hal cu Eminescu mai ales, dar şi cu Creangă ori Maiorescu, de ziceai că sînt neamurile lui, nu alta! Că pînă şi la bătrîneţe scîncea şi-l afurisea pe taică-său, mort de mult, că nu l-a dat mai departe la şcoală, deşi el avea „glagorie”, dovadă fiind premiul întîi cu coroniţă cu care a terminat clasa a patra! Ţin minte zîmbetul de pe faţa năstruşnicei şi vitezei mătuşi Maria cînd născocea pe loc basme pentru mine. Şi dulăpiorul cu cărţi pe care frate-meu, devenit moştenitor de drept după plecarea surorii mai mari la liceu, scrisese cu stiloul versul „lasciate ogni speranza voi ch’entrate”, găsit probabil în revistele literare aduse de la Iaşi de tînăra lui profă de română, şi ea poetă. Şi că, de pe la 11-12 ani, citeam cărţile unor Balzac, Hugo, Flaubert, Dickens, Maupassant, Sienkiewicz, surorile Brontë, Tolstoi, Gorki, Cehov şi mulţi alţii, din bagajele vacanţelor de liceană la Pedagogic ale soră-mii, cărţi cu mult peste puterea înţelegerii mele de atunci…
Şi-ar mai fi dovezi că atracţia mea pentru literatură s-a născut sau s-a dat de gol de timpuriu, în principal graţie influenţei mamei din primii mei ani de viaţă, cînd am şi început să versific, să „compun”. Aşa că mi-e clar acum: ţii minte doar acele lucruri care au avut, într-un fel sau altul, ecou profund în mintea sau inima ta de copil. Doar ele au pus cu adevărat umărul la ceea ce s-a ales de tine. Numai despre ce n-ai uitat poţi spune fără a greşi prea mult că te-a clădit.
Nov. 2017
Mama, tata, timpul
Ana Barton
Legătura dintre părinții mei și literatură este atât de strânsă, încât nici nu-i văd nodul. Cumva, sunt totuna. Am ajuns în casa alor mei când aveam șapte ani. Până atunci, mă crescuseră bunicii materni. Bunicul era un mare povestitor, unul cu har, bunica era ea însăși poveste. Și amândoi erau niște personaje uluitoare.
Ai mei erau foarte tineri. Aveau treizeci de ani când am intrat eu la școală și au început ei să fie părinți cu normă-ntreagă. Nu le-a fost ușor, însă mie mi-a fost cu mult mai greu decât lor să schimb părinții într-o zi. Înainte să merg la școală, citeam, o făceam de la cinci ani. Dar nu citeam foarte mult, aveam poveștile și povestitorii lângă mine: bunicii mei. Odată cu ajungerea în oraș și cu încercarea de integrare în noua mea familie, părinții, a venit peste mine o durere la a cărei vindecare muncesc și azi, la patruzeci și patru de ani. Nu știu dacă mă voi vindeca vreodată, dar n-o să fie rău nici dacă voi putea gestiona această suferință.
Am început să citesc compulsiv în acea perioadă și să și scriu. Firește, scriam niște prostioare cu rimă, ca toți copiii de șapte ani. Tatăl meu, după ce venea acasă de la serviciu și mânca, se-așeza în fotoliu și citea fumând până seara, târziu. Mama citea și ea des, însă cu mult mai puțin fiindcă tot ce însemna gospodărie și copil era în sarcina ei. Ei îi plăcea Balzac, am văzut perindându-se pe noptiera ei multe volume de-ale lui. Dar și nuvele de Cehov și Goncearov am văzut-o pe ea citind. Tata citea Huxley, Faulkner, Vinogradov – „Defăimarea lui Paganini“ –, William Manchester – „Armele lui Krupp“ –, Alfred de Vigny, Mihail Sebastian, George Călinescu, A. J. Cronin, Georges Simenon. Da, tata era foarte eclectic în gust, iar asta mi-a folosit foarte mult mie, că am înghițit, la început pe nemestecate, toate cărțile din bibliotecă. Și era o bibliotecă foarte consistentă.
Sigur că pe unele nu le-am înțeles, eram prea mică, dar le-am reluat mai târziu. Nu există nicio carte din casa alor mei pe care să n-o fi citit eu. Și nici tata. Prin clasa a III-a, mi-am făcut abonament la biblioteca școlii și împrumutam masiv, iar într-a V-a, la biblioteca județeană. Ce nu mi-a plăcut niciodată a fost să stau la sala de lectură. Mi-a fost greu cu asta mai ales în facultate, când am fost nevoită să stau fiindcă aveam nevoie să studiez volume care nu se împrumutau.
Dacă mă gândesc retrospectiv, mi-a folosit mult să-mi văd părinții citind, educația cea mai eficientă se face prin exemplu. E posibil însă ca eu să fi citit și dacă nu-i vedeam pe ei, era forma de evadare care mă ținea în viață. Cum ar fi fost însă dacă aș fi trăit într-o casă fără cărți chiar nu-mi pot da seama. Acum cred că ar fi fost cumplit. Mi-au folosit enorm și personajele care au fost și sunt părinții mei. Le scriam scrisori și bilete pe care nu li le-am dat sau trimis niciodată. Îmi dădeam seama că ei învață pe mine să fie părinți, mă durea mult asta, dar chiar nu vedeam altă soluție. Mi-ar fi plăcut ca tata să petreacă mai mult timp cu mine, în loc să-nțepenească în fotoliul ăla citind. Nu i-am spus asta decât mult după ce am avut eu treizeci de ani. Totuși, el e cel care m-a dus la cinematograf, iar asta a fost o altă formă de evadare. Am început să merg singură de la zece ani și n-am pierdut niciun film care a rulat în orașul meu până în clasa a XII-a. Tot tata m-a învățat să dansez, un mare câștig pentru mine, deși nici un fir de praf pentru omenire.
Mama lua bilete la teatru și la concerte. Asta a fost iarăși ceva foarte important, mai ales teatrul. Îmi învia mie imaginația în feluri care mă uimeau și pe mine. Am fost la un concert de jazz al unei trupe din RDG în clasa a VI-a. Nu mai auzisem așa ceva, mi se părea altă lume.
Toate astea sunt poveștile care m-au crescut pe mine și le datorez alor mei. Ei sunt astăzi cam la fel, cu deosebirea că mama citește mai mult decât atunci când avea copiii mici. E și normal, are și ea mai mult timp, mai puține răspunderi. Dar parcă tata citește mai puțin, se uită la televizor cam mult, iar din cauza asta e veșnic nemulțumit de ceva.
Între adevăr şi „minciună”
Irina Petraş
Ana Ganea, orfană de tată şi cu o relaţie laică şi flexibilă cu divinitatea, se căsătoreşte cu Ioan Pavel Petraş, cel rămas orfan de mamă şi despărţit definitiv de Dumnezeu o dată cu moartea ei. Amândoi cu copilării răvăşite şi ne-armonioase, ei vor preţui, cu un accent anume, ideea de familie şi de bună rânduială. Domnişoară frumoasă, elegantă, cu o voce de privighetoare, cu ştiinţă şi dragoste de carte, Mama îşi va păstra mintea deschisă, chiar dacă va asculta, în mare, de regulile Tatei; timida lui încercare de a o „închide” eşuează: ea va avea mereu mulţi prieteni şi cunoscuţi, toată lumea i se destăinuie, are prietene pe care le vizitează; el rămâne un singuratic, deşi pune mare preţ pe prietenie, iar rudelor le scrie o dată pe an, la maşina de scris, aceeaşi scrisoare, chiar dacă familia i se pare un lucru foarte important.
Aşadar, Tatăl meu, Ioan Pavel, maramureşeanul temător de moarte cu furia în alb a celui care a pariat totul pe raţiunea umană („noocrat”, în felul lui, mai credea că o mână de oameni deştepţi, cărora cei mai puţin deştepţi le-ar da nesmintit ascultare, ar putea găsi soluţiile tuturor problemelor lumii contemporane), s-a păstrat opac la „ficţiune” – fie ea şi religioasă – cultivând, în schimb, un emoţionant sentiment al urmei, al operei. „Cartea vieţii”, aşa, cu ghilimele, e un registru mare, gros, cu subtitlul Răvaşul vieţii mele. Micul roman autobiografic – oprit în 1947, anul naşterii mele – e continuat în anii 80 de un jurnal: Însemnări de dinaintea nimicului sau de la sfârşitul verbului a fi. După moartea lui, în 2000, am editat câteva fragmente. Să scrii ca să nu se uite era, aşadar, o îndeletnicire firească acasă la noi. Tata a preţuit întotdeauna – cu o bucurie complice, „aparţinătoare” – tot ce era făcut de mâna (mintea) omului. Citea cărţi de istorie, economie, ştiinţă, politică, niciodată „minciuni”. Singuratic – se aprindea numai în discuţii serioase, „mondiale” sau, măcar, practice, concrete, nu-i plăceau nicidecum taclalele de pensionar care-şi omoară timpul –, avea o generozitate conţinută, gândind mereu la comunitate, omenire, specie. Am moştenit de la el plăcerea de a face, o curiozitate mereu în alertă şi încăpăţânarea de a mă feri de amăgiri. Poate şi gândul permanent al morţii, dar îmblânzit cu seninătatea venită dinspre Mama.
Mama mea, Ana, dimpotrivă, trăia în plin „romanţ”. Un simţ acut al dramaticului o făcea deschisă spre toate „romanele individuale” din jur. Intra în vorbă cu oricine şi afla în câteva minute toată „povestea” cu amănuntele senzaţionale cu tot. Citea sute de romane „policier” şi de dragoste cu o implicare, pentru mine, derutantă. Suferinţele (migrenele de la ea le-am moştenit) erau şi pretexte de trăire intensă, de ochi măriţi şi fraze memorabile. Vedea lumea în alb şi negru – ca în portul ei de-acasă, de la Sibiu –, dar era dispusă oricând să amestece culorile pentru o bună, sfătoasă poveste sentimentală. Seninătatea funciară îi era sistematic bulversată de apetitul pentru dramă şi ruptură; dar tot ea, seninătatea, o ajuta să trăiască din tot sufletul împăcarea, echilibrul. Mi-a împrumutat capacitatea de a mă adapta uşor şi plăcerea, un pic perversă, de a crede în realitatea ficţiunii şi în ficţiunea realităţii, de a relativiza.
Casa noastră era o casă de cititori împătimiţi, chiar dacă ai mei moşteniseră doar dragostea de învăţătură, nu şi o bibliotecă. Aceasta a crescut treptat, volum după volum, odată cu noi, cu mine şi cu sora mea mai mică, Ana. Cărţile cumpărate ori împrumutate săptămânal de la biblioteca publică erau ruminate de fiecare în singurătatea bogată a lecturii, iar împărtăşirea experienţelor de lectură, în lungile seri de iarnă, mai ales, era o bucurie unică. Poeziile mele „ocazionale” de pe la 9-10 ani erau aplaudate ca semne că n-am citit degeaba şi că, iată, pot spune „mai frumos” despre întâmplările vieţii. Dar aplecarea spre „ştiinţă” m-a condus, cred, spre critica literară, mai puţin… „mincinoasă”.
LiteraTataMama
Mihail Vakulovski
M-am născut în august, cînd părinţii mei absolveau Facultatea de Filologie şi intrau în cîmpul muncii. Datorită lor, primele mele amintiri sunt legate de cărţi şi de literatură (şi aşa vor fi şi ale lui frate-meu, fireşte). Nu-mi amintesc casa noastră fără bibliotecă, probabil c-au adunat cărţile în timpul studenţiei şi le-au adus la bunici, cum vom face şi eu cu frate-meu peste cîţiva ani, cînd vom învăţa la aceeaşi facultate, aceeaşi universitate, în acelaşi oraş, la aceeaşi adresă, doar că deja din altă ţară. Cînd eram foarte mic, tata se juca cu mine de-a poezia. Îmi amintesc perfect cum construiam – rînd cu rînd – poezia, un rînd spunea el, unul – eu şi tot aşa, pînă cînd hotăram să-i punem punct şi să începem alta sau să facem altceva. Exact la fel s-a jucat peste cîţiva ani şi cu frate-meu, mai mic cu 6 ani decît mine. Doar că cu el s-a jucat de-a proza, ei „scriau” poveşti, iar eu îi ascultam cu gura căscată, pentru că ăsta micu’ avea de atunci o imaginaţie fabuloasă şi avea şi talent actoricesc, încît uneori tata se aşeza pe scaun ca să rîdă mai în voie. Rezultatul acestui joc – eu mă cred mai poet decît prozator, el – mai prozator decît poet, deşi scriem amîndoi şi poezie, şi proză, şi dramaturgie, şi critică literară. Cînd am mai crescut, încerca să ne ajute să alegem ce să citim. El ne propunea cele mai frumoase cărţi din copilăria lui şi ce credea că ar trebui să ni se potrivească, iar noi îl cam sabotam şi alegeam alte cărţi din bibliotecă (mai din spatele rafturilor, de obicei). Observînd asta, ne-a păcălit: se lăsa văzut cu „Aventurile lui Cepelică”, de exemplu, apoi o ascundea. O căutam şi o citeam pe ascuns, ca şi cum ar fi fost descoperirea mea („Unde sunt eu, acolo sunt lacrimi” – şi acum îmi amintesc faze din cărţile citite atunci). Aşa am „descoperit” toate cărţile pe care, altfel, le-aş fi respins, iar frate-meu a avut şi mai mare noroc – n-a trebuit să citească „operele” din programa şcolară, adică autorii realismului socialist, ci citea doar din ce-i spuneam eu că mi-a plăcut. Şi nu era vorba doar de clasici, înainte să vină la facultate citise deja toate cărţile importante de teorie literară, era la curent cu literatura universală, citise şi cele mai bune antologii de poezie, fie în română, fie în rusă, şi-i citise şi pe tinerii scriitori de pe ambele maluri ale Prutului, de la „optzecişti” la Dumitru Crudu. Tata ne-a fost profesor de literatură, aşa că nu ne-a învăţat numai acasă, ci şi la şcoală, unde era mai dur cu noi decît cu colegii noştri, încît unii colegi se trezeau povestindu-mi… cît de nesuferiţi sunt copiii profesorilor.
Apoi îi aduceam eu cărţi, foarte multe cărţi pe care tata le citea imediat (cunoştea literatura română mai bine decît orice critic literar, de la cronicari la „douămiişti”), apoi le discutam, de multe ori în contradictoriu, el avînd un spirit critic mult prea dezvoltat, dar şi umor & ironie. Dar asta nu s-a întîmplat la bătrîneţe, pentru că tata n-a fost bătrîn niciodată, murind la 56 de ani…
Cît despre mama, ea mereu a avut încredere în gusturile literare ale lui tata şi doar l-a ajutat să facem ce ne îndruma el. În afară de asta, în copilărie ne citea, recita şi povestea – foarte frumos – poveşti şi poezii, ne dăruia cărţi şi ne punea să citim şi ce trebuie, nu numai ce ne place. Iar acum, cînd îi ducem cărţi, de obicei îi plac, că nu-i ducem chiar orice; la bătrîneţe cred că oamenii trebuie să citească numai de plăcere, numai cărţi foarte faine, ca-n copilărie, de fapt. Îi ducem, fireşte, şi cărţile noastre – scrise şi traduse, unde-s alte discuţii. În rest, pe lîngă marile descoperiri, cum ar fi „Laur” de Evghenii Vodolazkin sau „Totul este iluminat” de Jonathan Safran Foer, îi duc cărţi care să-i facă plăcere la lectură, cum e „Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă” de Jean-Claude Carriere sau „Tîlcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice” de Shmuel Yosef Agnon. Lui tata i-aş fi dus şi „Marea carte a inumanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade” de Matthew White, „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici, cărţile Lydiei Davis şi ale lui Mo Yan, „Beau, deci exist” de Scruton Roger, dar şi toate cărţile de poezie care-mi plac mie. Oricum, cînd citesc o carte foarte bună, mă gîndesc la tata, dacă i-ar fi plăcut şi lui şi ce ar fi obiectat, aşa cum – atunci cînd călătoresc, mă gîndesc la bunicul, care a fost profesor de geografie şi mi-a povestit despre ţări şi locuri aproape cum îmi povestea tata despre literatură.
Din primele șase luni nu-mi amintesc nimic
Andrei Codrescu
Din primele șase luni nu-mi amintesc nimic. Tata și mama au divorțat. Am trăit cu mama și cu portretul lui Stalin pe noptieră — mustața lui paternală îmi proteja somnul. Tata a revenit cu o mașină: m-a condus până în centrul Sibiului. M-a lăsat să-l aștept în mașină. Avea ceva important de făcut. M-am așezat la volan și am început să pretind-conduc. M-am dus în munți, am condus peste Carpați, am zburat peste ocean, am frânat când o prăpastie s-a deschis în insula Trinidad. Tata s-a întors mirosind a ceva exotic și bine că nu s-a uitat la kilometraj: trecuseră mii de kilometri. Am învățat de la el cum să conduc o mașină imaginară și să-mi croisec o mustață de protectțe. De la mama am învățat să fiu îndârjit și să nu mă las bătut de nici o ocazie ostilă, inclusiv de fetița cu codițe care mi-a tras un picior cu un pantof ascuțit și lustruit, sub genunchiul stâng, când ne-am mutat într-un bloc nou. Prima mea memorie care i-a inclus sau nu pe amândoi a fost la 5-6 ani când m-am urcat pe un scaun și am căzut în cap. M-am ridicat și am pus palma pe cap și am constatat că era plină de sânge. Nu m-a durut nimic și n-am auzit strigăte de derută. Cred că se certau și n-au observat. Erau tineri și frumoși.
Modele si amintiri
Ana Blandiana
Așa cum este firesc, dar poate într-un fel mai norocos și mai semnificant decât de obicei, Mama și Tata au fost nu numai cei ce mi-au dat viață, ci și cei care m-au format din punct de vedere moral și al căror destin mi-a influențat în mod determinant destinul. Mai mult chiar, ei au fost și au rămas până acum, când sunt de mult mutați în amintire, principalele mele modele. Nu erau asemănători, mai degrabă complementari, iar faptul că m-am străduit să le calc amândurora pe urme a lărgit diapazonul influențelor și al predispozițiilor mele.
Mama, rămasă de la 17 ani orfană de ambii părinți, și-a petrecut prima tinerețe crescându-și cei trei frați mai mici, pentru ca, după căsătorie, să ne crească singură, pe mine și pe sora mea, în lungii ani de închisoare ai Tatei. A fost întotdeauna punctul de sprijin, într-un univers mereu alunecos, al tuturor celor din jurul ei şi în jurul ei gravita în permanență un fel de curte formată din prieteni mai tineri sau mai bătrâni, care i se supuneau ca să se poată hrăni din puterea ei sufletească.În lupta care, pentru ea, era clipă de clipă viața, dincolo de tragediile trăite și de suferințele îndurate, nu a renunțat niciodată să fie ea însăși: o ființă care știa că, indiferent ce i se întâmplă, Dumnezeu nu o va părăsi. A fost, cred, cel mai curajos om pe care l-am cunoscut și unul dintre foarte puținii pe care nu i-am văzut niciodată înfrânți Am moștenit și am învățat de la ea acest tip de curaj, care cuprindea în sine credința, neoboseala și nerenunțarea, și care își avea rădăcina într-o ciudată trăsătură de caracter, pe care mi-a transmis-o și mie: aceea de a nu respecta, şi chiar de a nu înțelege, ierarhiile stabilite de ceilalți, de a nu accepta decât lucrurile trecute prin propria minte şi prin propria inimă.
Despre Tata am scris mult în cărțile mele, deși l-am cunoscut mai puțin. El a fost instanța supremă a copilăriei, căruia toți îi spunea Părinte, în timp ce eu eram mândră că este părintele meu și pe care – ca să-l asculte predicând – se strângeau mulțimi ce nu încăpeau în biserică. Impunător, respectat, salutat de toată lumea și oprit pe stradă de nenumărați oameni să-i solicite sfaturi, să-i spună necazuri, să-i ceară părerea, când rămânea numai cu mine mă uimea – și-mi amintesc și acum uimirea – prin felul în care nu obosea şi nu se plictisea să-mi răspundă la toate întrebările, deşi eram copil, ca unui egal. Mult mai târziu aveam să înțeleg – observându-și acea aproape nefirească indiferență sau, mai degrabă, jenă și chiar aversiune față de problemele materiale. Preot fără arginți, refuza să ia bani de la credincioși pentru că îndeplinirea Sfintelor Taine nu poate fi plătită, iar această axiomă a fost suficientă pentru a ne transforma sărăcia în austeritate. Iar acest mic miracol a funcționat pentru mine până azi. Arestat pentru ultima oară și dispărut din viața mea la sfârșitul adolescenței, atunci când întrebările mele aveau mai mult ca oricând nevoie de răspunsurile lui, Tata a devenit încet, încet, un personaj mitic, totul petrecându-se în aşteptarea întoarcerii lui, când aveam să înțeleg totul. Nici o clipă nu m-am gândit că s-ar fi putut să nu se mai întoarcă sau că – așa cum s-a și întâmplat – moartea avea să se substituie libertății și să interzică dialogul. Într-un anume sens, absența Tatei mi-a influențat destinul mai mult decât ar fi putut s-o facă prezența sa, iar dispariția lui, înainte de a răspunde întrebărilor care îl așteptau de ani de zile, a reprezentat o frustrare care mi-a pecetluit destinul. Cărțile pe care le-am scris nu sunt decât încercările mele de a răspunde în locul lui la întrebările pe care i le pregătisem. De altfel înainte de acest sigiliu psihologic și spiritual, destinul meu fusese marcat fizic de destinul lui. Originea mea nesănătoasă, de fiică a unui deținut politic, a fost cea mai puternică legătură dintre noi, şi întâmplarea care mi-a marcat în mod definitoriu devenirea. Tata a fost mitul fondator al acestei deveniri și modelul neinfirmat nici o clipă.
Unitatea de măsură a vieţii
Robert Şerban
Îmi privesc părinţii. În fotografia aceasta ei erau împreună de mai bine de un an. Eu mă născusem şi aveam câteva luni. Au trecut de atunci 47 de ani. Sunt un fiu norocos: părinţii mei trăiesc, îmi sunt aproape, ne întâlnim de cel puţin două ori pe săptămână, sunt sănătoşi, veseli, disponibili. Îşi văd nepoţii, pe Tudor şi pe Crina, se joacă împreună cu ei, le fac daruri, primesc daruri. Au rămas calzi, sentimentali şi afectuoşi, aşa cum îi ştiu de o viaţă. Iar dragostea pe care mi-au purtat-o şi mi-au arătat-o de când m-am născut şi până azi o am în mine, a crescut şi cu ea mi-am înconjurat fiica şi fiul, de la naşterea lor. Fiindcă dragostea se ia şi se dă mai departe. Celor apropiaţi, dar şi celorlalţi, cu care te întâlneşti pe drumurile tale şi alături de care mergi.
Cred că cel mai important lucru pe care îl ştiu de la ai mei este că unitatea de măsură a vieţii e bunătatea. Să fii bun şi să faci bine firesc, aşa cum mergi. Din instinct. Iar o parte din instincte le căpătăm în copilărie. A mea a fost una fericită. Aşa cum este bătrâneţea părinţilor mei.
Timpul și ciudățeniile lui
Ioana Pârvulescu
Mamei îi spuneam, îi mai spunem încă, fratele meu și cu mine, mami. Dintr-un motiv greu de precizat, lui tata îi spuneam tate, făcându-l, astfel, prin e-ul final, unic pe lume. 20 de ani au apucat împreună părinții mei. Eu i-am prins pe amândoi 13 ani, dintre care numai câțiva, foarte puțini, cu o oarecare înțelegere din partea mea a lumii din jur. Așadar, portretul lor împreună este mai degrabă o lume posibilă, creată din amintiri mici și separate sau din poze alb-negru și din povești. Mama era cu doi ani mai mică decât tata. Ciudat este că acum mama e cu 42 de ani mai mare decât vârsta maximă atinsă de el. Chiar și eu, care eram cu 31 de ani mai mică decât tata, sunt acum cu 13 ani mai mare decât vârsta lui cea mai mare.
Când mă gândesc la ei împreună, îmi vine în minte un singur cuvânt: tinerețe. Tinerețe cu mișcare, muzică, excursii, schi, înot, râs, temeri, polemici aprige, cu mama, care ceda ea, întotdeauna, cel puțin aparent. Și formula: ”Dai în scris că…?” ”Dau în scris!” Ai mei n-au îmbătrânit alături, n-au avut destinul clement al lui Philemon și Baucis. Mama a îmbătrânit odată cu casa noastră de pe strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfântu Ioan, iar tata a rămas tânăr pe stada Bisericii Române, la cimitir. Poate de asta nu mă supăr dacă destinul lui Philemon și Baucis îmi rămâne mie, ca să-l duc, cine știe, până la capăt.
Fotografii din curtea interioară
Dora Pavel
Totul începe cu povestea primei lor „întâlniri”.
…Fiica cea mai mică (una dintre mătuşile mele) a unei familii de învăţători, o tânără învăţătoare şi ea, e cerută în căsătorie de un june din aceeaşi breaslă. Deşi curtată cu toată decenţa, părinţii refuză să‑şi căpătuiască mezina, pretextând că e inadmisibil ca ea s‑o ia înaintea surorii mai mari. În faţa imbatabilei prejudecăţi, disperat, înfocatul amorez (viitorul meu unchi) nu se dă bătut. Îi trezeşte pe părinţii fetei în miez de noapte, urlând în curte cât îl ţin puterile şi ameninţând cu sinuciderea, dacă Lora nu va fi a lui cât de curând. Cu tot baletul înscenării însă, oamenii nu se lasă înduplecaţi. Fire năvalnică, tânărul găseşte în cele din urmă soluţia, aducând un „aspirant” la mâna primei născute. Un fost camarad de armată, absolvent (şi el) al Şcolii Normale din Târgu Jiu, repartizat în Ardeal, urma să-i fie prezentat Vioricăi-Alma (cea care avea să‑mi fie mamă, ea însăşi absolventă a Şcolii Normale din Lugoj). Propunerea se acceptă. Fireşte, tinerii vizaţi să înlesnească cununia mezinei nu se văzuseră încă, ei înşişi, la modul direct.
Şi iată ziua predestinată, pentru început la fel de neîndurătoare şi ea.
Potrivit aceloraşi precepte ale bunei-cuviinţe, ale anilor ̕̕ 30, fiicei celei mai mari, cea peţită acum, nu i se permite nici măcar în timpul vizitei protocolare a pretendentului dinaintea părinţilor ei să stea de faţă. Mânată, totuşi, de curiozitate, ea stă pitită, cu respiraţia tăiată, după soba de teracotă, spionându-l pe cât posibil pe cel pe cale să-i fie menit. E clar, curtezanul are intenţii serioase. Se ridică din scaun, măsoară încăperea cu paşi apăsaţi, cu mâinile la spate, într-un du-te-vino continuu. Urmărind mersul bărbatului înalt, bine legat, sedusă ea însăşi de fizicul oaspetelui, de convingerile pe care şi le etala aproape sever, descifrând şi satisfacţia din ochii părinţilor săi, fragila Alma, protejată în cu totul alt chip până atunci, doar cu rafinament şi delicateţe, se simte acum apreciată şi „condamnată” în egală măsură.
…Făcând „ochi”, voi auzi povestea, de atâtea ori reluată, şi voi încerca să-i adjudec continuarea numai pentru părinţii mei, ca şi cum ei n-ar fi fost şi ai surorii şi ai fraţilor mai mari, ca şi cum paginile ulterioare care se scriseseră doar cu ei, fără mine, până la naşterea mea, nici n-ar fi existat. Cum n-a existat, în realitate, nici casa nouă, din Deva, cu care abia eu voi fi de-o vârstă. Îmi voi adjudeca părinţii doar pentru mine, mezina răsfăţată, şi-i voi găsi, spre cei 40 de ani ai lor la data naşterii mele, în plină forţă, punându-mi la picioare un mic paradis, ca loc de vieţuire, dar şi nobleţea profesiei de dascăl, pe care aveam să le-o şi preiau cu maximă infatuare. Paradisul casei părinteşti (demolată bestial în anii ̕ 80), dar şi al celuilalt spaţiu, la bunica paternă, un alt fel de tărâm, unul primordial, sălbatic, cu altă climă şi vegetaţie, cu altă „limbă”, aflat sub Parâng, în Gorj, în care voi fi transmutată fără excepţie, de la trei ani până în studenţie, pe perioada vacanţelor de vară.
Îi văd, îi aud, îi miros. Îi simt.
Aud şi acum răbufnind, din celălalt capăt de coridor al şcolii primare, vocea tunătoare a temutului dascăl (dintre fraţi, numai mie nu mi-a fost învăţător la clasă), simt şi acum mâna mamei peste mâna mea, îndrumându-mi caligrafia impecabilă a acelor timpuri. Ridic capacele călimărilor lor antichizate deja, din alpaca sau sticlă, pe care cândva abia de îndrăzneam să le ating, şi-n desenul cernelii vechi, uscate, care pare că încă le pătează interiorul, văd incursiunile repetate ale tatălui în pod, ridicând capacul greu al lăzii uriaşe, în care ascunsese colecţia „Revistei Fundaţiilor Regale” sau scrierile lui Iorga, toate interzise în anii ’50. Îl văd concentrat la biroul lui, corectând teancuri de caiete, şi-mi vine greu şi acum să-i asociez fineţea degetelor cu duritatea muncilor de pe lângă casă şi din grădină, cu dexteritatea cu care sculpta în lemn, confecţiona mobilier, ridica garduri din ciment, trotuare şi bazine de apă, munci în care ne obliga până şi pe noi, fetele, să-l acompaniem. Depistez, în veşmintele sobre din poze, efortul cu care-şi depăşeau privaţiunile, pentru a ne întreţine mai târziu, pe noi, copiii, la facultate. Mângâi tocul de vioară şi mă încarc cu toată amăreala lor, când au fost nevoiţi să-mi întrerupă lecţiile particulare, după câţiva ani. Îmi văd tatăl plângând. Plânge doar de două ori: când îi va fi furat ceasul, acel ceas de buzunar, cu lanţ, trimis lui, unicului fiu de doar opt ani, de părintele său, atât de tânăr şi acela, printr-un camarad din sat, de pe frontul Primului Război, din care nu s-a mai întors. Plânge aşa cum va mai plânge doar când îşi va pierde şi mama. Plânge mai tare decât la opt ani, de parcă abia acum devine orfan de tată cu adevărat.
Mi-i amintesc pe amândoi ca prin vis
Florin Irimia
Mi-i amintesc pe amândoi ca prin vis. Pe maică-mea aproape literalmente ca prin vis, cel puțin într-o ipostază, când m-a trezit din somn ca să-mi dea un cadou, fusese deja ziua mea și nu mă așteptam să mai primesc ceva, și iată că primeam, și nu numai că primeam, dar era ceva ce-mi dorisem cu ardoare și pentru că eram somnoros am adormit la loc cu darul în brațe, iar când m-am trezit nu-l mai aveam lângă mine așa că pentru o clipă sau două chiar am crezut că numai în vis primisem cadoul. Îmi amintesc cum într-o vreme am ținut morțiș să mănânc separat la o măsuță pentru copii, cu scăunaș pentru copii, iar mama mă servea ca și cum ar fi fost o chelneriță, întrebându-mă, „Ce mai dorește domnul?” „E mulțumit domnul?” și așa mai departe. Mă distra grozav chestia asta. Țin minte și că într-o zi a uitat că se schimbase ora și m-a dus la grădiniță mai târziu, iar copii au râs de mine și eu m-am simțit prost și i-am purtat pică. Țin minte relaxarea ei dintotdeauna, faptul că adesea ceea ce pentru taică-meu apărea ca impardonabil sau de neconceput, pentru maică-mea putea să treacă ca irelevant, lipsit de greutate. A fost bună relativizarea asta, dacă aș fi crescut numai cu el m-aș fi transformat poate într-un individ apăsat în permanență de povara greșelilor sale, pentru ca apoi să încep să le caut la alții. Invers, dacă aș fi crescut numai cu ea, riscam să devin poate prea permisiv .
Pe ansamblu, taică-meu îmi apare mult mai sever în povestea asta, dar și severitatea lui a ajuns astăzi să aibă ceva iluzoriu, de parcă aș fi citit undeva despre ea, într-o carte în care un tată, chiar dacă își iubește băiatul, se poartă aspru cu el, iar acesta nu înțelege de ce. Dar nu e numai severitate în carte, sunt și suficiente momente de duioșie și tandrețe și comunicare reală între cei doi, chiar dacă ele arată cumva ca cele dintre un leu și puiul lui care caută atenție și uneori o primește, dar uneori o primește și pe cocoașă, fiind prea insistent. Dar dincolo de asta, totul îmi pare acum că s-a petrecut într-un vis sau într-o altă existență, în care întâmplarea face că acești doi oameni îmi sunt părinți. Nu-i un dat, nu resimt legătura cu ei ca pe ceva indestructibil și etern, ca și cum numai așa ar fi putut sta lucrurile. Deci poate că asta am învățat, stându-le prin preajmă, în anii dinaintea divorțului. Nu neapărat că oamenii sunt ființe dificile, că pot fi cruzi unul cu celălalt și dragostea se poate transforma în ură, ci mai degrabă că totul e fragil și tranzitoriu și că ceea ce azi pare clădit din piatră mâine se poate preface în fum. Și apropo de fum, poate am mai învățat ceva. Să nu iau nimic și pe nimeni at face value, cum se spune în engleză. Mai degrabă de la taică-meu am învățat asta, el era maestrul aparențelor, al aparențelor dătătoare de confort vreau să zic, pentru ca ulterior să-ți dai seama că în spatele perdelei de fum numită, să zicem, stare de bine, mulțumire se ascundeau tot felul de gânduri tenebroase și îndoieli. Dacă toate astea contribuie cumva la formarea unui scriitor, habar n-am. Ce te ajută în schimb e cititul de cărți. Am fost tot timpul înconjurat de ele și chiar dacă azi nu-mi amintesc să fi primit o călăuzire prea atentă, într-un fel sau altul ea trebuie să fi existat. Ce-mi aduc aminte e că am avut tot timpul biblioteca lor la dispoziție, când voiam să citesc mă duceam și-mi alegeam ceva de pe rafturi, de fapt, luam cărțile de pe rafturi și le trânteam morman în mijlocul sufrageriei după care începeam să mă uit prin ele, încercând să găsesc ceva ce mi-ar fi putut trezi interesul, iar mai târziu, cu cărțile acelea și cu altele noi, mi-am făcut biblioteca mea separată. Ai mei bineînțeles nu știau că într-o bună zi am să m-apuc și eu de scris – cine-ar fi știut? – ei au ținut doar să mă învețe engleză, iar mai târziu taică-meu a tot insistat să învăț și germana, dar din păcate nu l-am ascultat, cum nu l-am ascultat nici cu Loteria Vizelor la care n-am vrut defel să particip. Cât despre ei la bătrânețe, maică-mea n-a mai apucat-o, deci nu știu cum ar fi fost pentru ea. Anumite cusururi se accentuează pe măsură ce îmbătrânești, pe altele le dezvolți pe parcurs, asta dacă nu erau deja în tine, într-un fel de stare larvară, așteptând un moment prielnic ca să se manifeste, cu altele trăiești din copilărie până la moarte. Problema maică-mii a fost că nu s-a putut reinventa niciodată, cum se spune. Problema lui taică-meu a fost că a vrut să se reinventeze prea des. Așa că în ce-l privește pe taică-meu e greu să spui că a îmbătrânit. El doar avansează pe drumul preschimbărilor, îmbrăcând permanent straie noi.
O după-amiază de sâmbătă
Vitalie Ciobanu
Eram în dormitor, la masa mea de elev și desenam. Pasiunea mea pe atunci – aveam 12 sau 13 ani – se numeau cărțile de aventuri și zborurile cosmice. Citeam și zăboveam îndelung asupra unor episoade pe care mi le imaginam de parcă le-aș fi trăit, de parcă aș fi fost acolo, în poiana din pădure, alături de indienii mei dragi, care frigeau un cerb doborât cu săgeta, în lungul lor drum de întoarcere din prizonieratul albilor. Sau, în fața unui panou împresurat cu butoane și becuri multicolore, urmăream încordat andocarea unei navete în corpul uriașei stații interplanetare, precum astronautul din „Odiseea spațială” a lui Kubrick. O după-amiază de sâmbătă seara, cu perspectiva unei duminici în față, liniștite, armonioase, ca un dar de care mă bucuram în deplină libertate, iar în sufragerie, părinții mei, vocile lor calme în jurul mesei la care corectau caiete. Tata compunerile la română, mama problemele de chimie. Teancuri de caiete verzi și albastre și o veioză în mijloc, lungind umbrele pe pereți. Era iarnă, ziua se mai încălzea și din țurțurii agățați de streașină ore în șir au picurat stropi săpând mici cuiburi în zăpada de la temelia casei, cuiburi care acum, spre seară, când gerul s-a întors, au înțepenit ca niște copci pe suprafața înghețată a unui lac.
Într-o altă sâmbătă, prin aprilie cred, eram la bunica. Căsuța ei se afla la o margine de sat, în aceeași ogradă cu vechea casă bătrânească, într-un loc foarte pitoresc: pe o colină stâncoasă, de unde se deschide o largă priveliște spre valea Răutului și spre Florești. Orașul se vestea călătorului de la cinci kilometri depărtare prin înaltele coșuri ale fabricii de sticlă, care-i dădeau un aer industrial american – făcându-mă foarte mândru! –, sau, într-o altă interpretare (în funcție de ultimele lecturi care mă marcaseră), aducând cu turnurile roșii ale Sienei medievale. Părinții mei ședeau unul lângă altul în lumina soarelui care începea să scapete în coroana salcâmului de dincolo de geam. Bunica (Mama din Deal, cum îi spuneam noi) ne povestea de-ale ei, iar din rama de pe perete Tata din Deal, solemn și concentrat, îi susținea vorbele cu un fel de înțelepciune precoce pentru vârsta lui de 40 de ani la care îl imortalizase fotograful. Eu, ghemuit pe celălalt pat acoperit cu scoarțe, îi priveam cum stăteau și sfătuiau așa, surâzători și împăcați. Și m-am gândit atunci că îmi voi grava acea clipă pentru totdeauna în memorie. Și că va fi una dintre cele mai frumoase secvențe ale vieții mele, spunând ceva despre continuitatea și solidaritatea generațiilor într-o familie…
Părinții mei mi-au dat totul, au pus temelia celui ce sunt. Și au lăsat suficient loc liber în care să clădească împrejurările vieții, întâlnirile cu oamenii și propria-mi voință.
Scrisori aruncate
Marius Chivu
Mama a fost croitoreasă la Cooperativa Meşteşugărească „Sîrguinţa”, iar tata, lăcătuş-mecanic în secţia „Monomer” a combinatului Oltchim, ambele din Rm. Vîlcea. Am crescut cu foarte puţine cărţi în casă. Dacă fac un efort de memorie, pot reconstitui ambele rafturi cu cărţi dintr-un corp de vitrină numit „Drobeta”. Era o bibliotecă improvizată: cărţi primite de ai mei ca premiu în şcoală, autori clasici şi romane de dragoste, cărţi cumpărate la pachet cu cine ştie ce best-seller, cărţi tehnice. Dar mama m-a încurajat mereu să citesc şi de ziua mea obişnuia să-mi cumpere şi cîte o carte – în general, Jules Verne. Toate dedicaţiile ei sînt la fel: „Cu dragoste, mama.” Am surprins-o citind doar de cîteva ori (romane de dragoste franţuzeşti şi biografia lui Laurence Olivier), dar pe tata nu l-am văzut niciodată cu o carte în mînă.
Cu toate astea, tata scrisese poezii în armată. S-a păstrat din acea perioadă un caiet cu poeme lungi de cîteva pagini, toate cu rimă. Nu ştiu dacă le compusese chiar el sau dacă nu cumva erau creaţii colective. Tata nu era poet, doar un versificator acceptabil. Scria poezii de dragoste, de dor de casă şi familie, despre timpul care trece, despre viaţa care e frumoasă, dar schimbătoare. Caietul conţinea şi cîteva desene cu sirene. Căci tata a făcut armata la Năvodari şi în toate fotografiile lui din timpul serviciului militar apare îmbrăcat doar în slip. Într-o fotografie cîntă la o chitară aşezat pe un cauciuc de tractor înfipt în nisipul de pe plajă. Încă mai avem în casă, ca obiect de decor, o piculină de lemn crăpată. Tata pretinde că odată ştia să cînte la ea şi că în liceu făcuse parte dintr-un ansamblu popular. Mi-e greu să mă gîndesc la tatăl meu ca la o fire sensibilă sau ca la un artist, chiar şi amator, dar în albumul familiei există o fotografie cu acel ansamblu popular în faţa unui cămin de cultură sătesc, unde tata apare îmbrăcat în costum popular şi ţine piculina în mînă.
În 1988, tata a plecat să muncească un an de zile într-un complex petro-chimic din Irak. Pe vremea aceea, mulţi muncitori calificaţi lucrau pe şantiere sau în uzine din ţările arabe ca parte dintr-un schimb aprobat de Ceauşescu. În anul acela, părinţii mei şi-au scris săptămînal cîte o scrisoare numerotată, pentru a fi siguri că Securitatea le livrează pe toate. (Scrisorile erau trimise în două plicuri la un oficiu din Bucureşti, unde erau mai întîi citite şi apoi re-expediate în cel de-al doilea plic.) Acea corespondenţă de peste o sută de scrisori între părinţii mei (care pe atunci aveau 30, respectiv 36 de ani) a fost singura lor operă literară adevărată. Erau scrisori lungi, narative, uneori de dragoste: mama îi copia versurile unui şlagăr la modă („Hai, vino iar în gara noastră mică” de Gabriel Dorobanţu), iar tata îi trimitea poezii despre dorul de casă şi de familie, despre timpul care trece, despre viaţa care e frumoasă, dar schimbătoare – poezii pe care nu ştiu dacă le scrisese chiar el sau dacă nu cumva erau creaţii colective. Din păcate, acele scrisori nu mai există. Cu consimţămîntul mamei, le-am dus la şcoală cu ocazia unei activităţi obligatorii de colectare şi reciclare a hîrtiei, păstrînd doar paginile în care tata îmi scria mie, precum şi pe cele în care eu îi răspundeam (aveam 10 ani pe-atunci şi, în general, îi transcriam notele obţinute la şcoală şi rezultatele meciurilor de fotbal din campionatul naţional). O vreme, sacii cu hîrtia colectată au rămas depozitaţi în sala de clasă. Una dintre colege a găsit scrisorile alor mei şi, spre stînjeneala mea, în timpul unei pauze a citit cu voce tare pasaje întregi din corespondenţa părinţilor mei. Oricum, aruncarea acelor scrisori rămîne cel mai mare regret din ceea ce acum aş numi viaţa mea de scriitor.
Şi mama apare în fotografia cu ansamblul popular: făcea parte din grupul dansatoarelor. Ea şi tata au urmat cursurile aceluiaşi liceu din Horezu şi amîndoi erau pricepuţi la dansurile populare; de altfel, mi-i amintesc dansînd pînă la epuizare la toate nunţile. Însă talentul mamei era croitoria. Dacă ar fi trăit în alte vremuri, ar fi putut lucra într-o casă de modă adevărată. După liceu, făcuse ucenicia într-un mic atelier de croitorie de la ţară, iar mai tîrziu tata i-a cumpărat o maşină de cusut „Violeta” la care, ani de zile, a confecţionat sute de fuste, rochii, pantaloni şi cămăşi pentru tot cartierul. Era atît de pricepută, încît croia singură tipare după fotografiile din Neckermanne nemţeşti aduse în ţară, laolaltă cu casetele video, de şoferii de TIR-uri. La începutul anilor `90 mama a croit, după o astfel de biblie a modei R.F.G.-iste de masă, o rochie cu care fata unei vecine de bloc a cîştigat un concurs judeţean de Miss.
Cînd formulez o frază îndelung în gînd înainte de a o scrie, ştiu că am moştenit perfecţionismul mamei, al cărei principiu era „Măsoară de mai multe ori, taie o dată.” Cînd construiesc o nouă povestire, îmi dau seama c-aş vrea să fie despre dorul de casă şi de familie, despre timpul care trece, despre viaţa care e frumoasă, dar schimbătoare.
Veşti de la mama despre tata
Simona Popescu
Cînd m-am născut, tata a fost atît de fericit că are o fetiţă, încît a intrat la farmacie şi a cerut portocale ca să le ducă mamei la spital. Am auzit povestea asta de multe ori. Abia acum mă mir că erau portocale în 1965. În martie? Am întrebat-o pe mama zilele trecute: chiar a primit portocalele? Nu-şi mai aminteşte! (Anda Călugăreanu cînta prin 1973 ceva cu un băiat care i-a dăruit unei fete o portocală şi mai zicea că lumea toată era… o portocală!). De multe ori am auzit și cum, la 10 zile după nașterea mea, după ce am ajuns acasă de la spital, de fapt tata s-a ocupat de mine, de băiţa mea, el îmi schimba zilnic hăinuţa de vată de care aveam nevoie, ca un bebeluş prematur ce eram, înainte de a fi înfăşată ca orice alt copil. M-am născut la 8 luni, pentru că mama a alunecat pe scări. Mi-au pus două nume. Tata a ales Simona şi mama Cristina, dar nimeni nu mi-a spus vreodată Cristina.
Tata şi mama au fost copiii ăia crescuţi în vremurile cele mai rele. Au prins războiul şi-apoi au venit comuniştii care i-au omorît tatălui meu tatăl, pe bunicul Sever, şi l-au băgat la închisoare pe tatăl mamei mele, pe bunicul Nicolae. Mama şi tata s-au cunoscut într-o staţiune, prin ’62. N-aveau nimic cînd s-au căsătorit, au luat-o de la zero. Erau tineri și frumoşi. Şi-au cumpărat încet-încet vase de bucătărie, mobilă, au adăugat an de an cărţi în biblioteca ale cărei rafturi erau protejate de mari dreptunghiuri de sticlă (o pacoste să le deplasezi), la care aveam să adaug şi eu de-ale mele prin liceu.
Primele volume de poezie, mari, groase, mi-au fost făcute cadou de mama, cînd eu aveam vreo 13 ani: Esenin, Gongora şi Saint-John Perse. Nu mă dădeam în vînt după poezie, sinceră să fiu, asta avea să se-ntîmple abia pe la 17, 18 ani, cînd am dat de Rimbaud, de Ezra Pound şi de T.S. Eliot, peste o antologie din poezia lumii şi peste una de poezie americană. Atunci aveam să-i iau la citit şi pe poeţii de la mama (care m-au interesat chiar foarte mult). Moş Crăciun mi-a adus o dată un stilou auriu, mi-a plăcut să scriu cu el, dar şi mai mult îmi plăcea să scriu cu creioane foarte bine ascuţite. Într-un an, am primit chiar şi o tablă de scris, pe trepied, destul de mare. Cumpăram cretă colorată şi îmi predam eu mie lecţiile, înainte să ni le predea profesorii. Am primit şi un xilofon. O mandolină. Un aparat de fotografiat a primit fratele meu. Patine, amîndoi. Nu ştiu de ce, chiar dacă pare caraghios, cred că toate darurile astea au contat pentru ceea ce aveam să fac în viaţa mea.
Stăteam pe lîngă tata cînd pescuia. Era ciudat, că tata tăcea cu orele. Mă uitam la tata care așezat pe malul rîului, se făcea că pescuieşte, aşa cred. Se uita aşa la apă, în apă, prin apă, dincolo de ea, ore în șir. Leg acum felul ăla al lui de a se izola (pentru a fi mai aproape de tot și de toate?), așteptarea, aparenta pierdere de vreme, liniștea, răbdarea, misterul chiar al omului încremenit cu, uneori, fața în palme, de felul în care se face literatură.
Cu mama, ne apuca, mai ales de Sărbători, noaptea tîrziu, în bucătărie. Făceam prăjiturele, diverse antreuri foarte migăloase şi nostime, care luau o grămadă de vreme, dar mama era neobosită şi plină de idei (puişori din brînză rasă, cu ochişori de piper şi cioc de morcov, fluturi cu aripi de salam, coşuleţe din felii de parizer, tot felul). Marea bucurie erau ouăle de Paşte. Adunam ierburi şi frunze pe care le aşezam pe oul fiert şi-apoi, strînse în ciorap de nailon, legat la capăt cu aţă, le băgam în fostele cutii de conserve de mazăre, acum cu apă fierbinte, colorată. Făceam combinaţii, experimente, unicate. Şi migălitul ăsta, răbdarea, aşteptarea surprizei au legătură cu magia literaturii. Trebuie să mai spun că, atunci cînd eram foarte mică, vorbeam cu mama despre cosmos, despre ce era înainte să mă nasc şi cum va fi cînd nu mai eşti.
Despre tata am scris prima povestire din viaţa mea. Am citit-o în Cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Aveam 19 ani. Se numea Tatăl meu în camera mare. Stăteam cu tata în cameră, tăceam amîndoi, eu m-am apucat pur şi simplu să scriu despre el, cu el lîngă mine, nu ştiu ce mi-a venit aşa. Mă întrebam la ce oare se gîndeşte tata? Nu i-am arătat proza aia niciodată. Peste 30 de ani, timp de aproape 10 luni m-am întrebat la ce se gîndeşte tata, cu el lîngă mine. Tata nu mai putea vorbi. Acum tata nu mai e şi, nu de mult, am luat-o pe mama la noi. (În paranteză fie spus, eu cred despre mama că e un înger deghizat într-o fetiţă de 82 de ani.) Dimineaţa, cînd se trezeşte, îmi spune ce a visat. Cel mai mult îmi place cînd aflu veşti despre tata.
Ce am învățat de la ei
Gabriela Adamesteanu
Văzându-mi părinții cum se comportau, zi de zi, am învățat că trebuie să trăiești muncind corect, cinstit. Pare banal, dar, după cum arată România azi, învățătură asta care nu se predă în toate familiile din România. Ei doi nu suportau ”șpaga”. Mama încuia poarta când apăreau părinți de elevi cu vreun plocon ca să-i treacă la școală – coșuri cu sticle de țuică, păsări, ce-or fi avut acolo. ”Domnul nu primește nimic!” striga mama de după gard. Nici mama nu ”lua” nimic, se chinuia cu clasele de copii mici de la grădiniță, șpaga se practica și acolo, o lua directoarea, o soție de securist, frumușică și elegantă.
Tot de la ei am învățat să țin sărbătorile, să fac cadouri – un lucru dificil, fiindcă eram săraci și locuiam toți patru (ei doi și noi, copiii), într-o cameră de 4/4 și un antreu de 3/3, de trecere. Tata era glumeț și bonom, nu era frumos, dar avea o carismă care îl făcuse popular, și la colegi/colege, și la elevi. Era un profesor foarte bun, care folosea de atunci metode interactive, toată viața am mai întâlnit foști elevi care veneau la mine sau la fratele meu, să ne povestească despre el. Tata era patriot, printre multele lui griji, una se referea constant la ”biata Românie”, despre care vorbea în șoaptă cu frații lui, cu prietenii apropiați, și cu noi, mai ales cu mine, mai mare și mai interesată de istorie. Așteptam de atunci să se fărâmițeze Uniunea Sovietică, să se unifice Germania, erau proiectele lui. Am auzit de mică despre închisori, crime politice, luptele din Partid (”se mănâncă între ei”, spuneau, și eu vedeam un țarc cu animale mari, întunecate, care se devorau unele pe altele). În ziua când sunau sirenele și se făceau adunări de doliu pentru moartea lui Stalin, ne-a spus: ”a crăpat căpcăunul”. Am ascultat toată copilăria povești dintr-o altă istorie decât cea învățată la școală. Erau credincioși, dar nu excesiv, deși tata se trăgea dintr-o familie de preoți pe mai multe generații, așadar de două sute de ani se știuse carte în familia noastră, îmi explica unul din unchii mei, cu mândria unui ”sânge albastru intelectual”. Tata și frații lui mi-au creat obsesia performanței intelectuale, se chema ” să faci ceva în viață”. Nouă, verișoarelor și verilor de vârste diferite ni s-au spus de mici povești nostime cu Dinu, arheologul din Italia, un băiat foarte năzdrăvan, care făcea numai pozne. Îl puteam vedea pe unchiul Oiță, profesorul de Medicină Veterinară, care își scria tomurile și era chemat la toate epidemiile de animale, aflasem de unchiul Cornel, un mare chirurg care va muri în închisoarea de la Craiova. Tata era mândru de frații lui și îmi pusese în față, foarte sus, o ștachetă pe care trebuia s-o sar, o povară pe care am dus-o mult timp în spate. Nu știu dacă e bine sau nu să crești așa copiii, deși trăim o epocă de concurență acerbă.
Mama nu avea aceste pretenții de la mine, nici nu avea o ascendență intelectuală, ci una de mici negustori. Vroia să trăiesc viața unei femei normale, să fiu o doamnă, care să-și cumpere mai degrabă lucruri scumpe, fiindcă cele ieftine se strică repede și cheltuiești mai mult. Era puritană și închisă ca fire, s-a speriat și m-a dus la doctor când a văzut că la 10 ani intrasem în pubertate, doctorița a liniștit-o, i-a zis că sunt un copil precoce. Mama detesta orașele de provincie, era bucureșteancă, chiar dacă de periferie, și vroia ca eu și fratele meu să ne reîntoarcem în orașul ei, ceea ce ne-a reușit. M-a învățat, doar prin comportamentul ei, devotamentul total față de familie, ”se lăsa pe ea” pentru soț, copii, nepot. Am ieșit o copie a ei, mai puțin reușită. Avea un simț al vieții, dar nu știa să se bucure de ea, depresia după moartea tatei nu i-a trecut niciodată. Dar poate a dus cu ea și tristețea copilului orfan de la 4 ani, supraviețuind morții mamei și altor trei frați mai mici, victimele civile ale Războiului de întregire. Probabil nici mama n-ar fi mai trăit dacă n-ar fi fost alături de ea sora ei mai mare cu 11 ani, care i-a ținut toată viața lor de mamă, tanti Geta. Este alături și în fotografie, mi-a fost într-un fel și ea mamă, avea o fire veselă, comunicativă, ce știu despre familia lor doar de la ea am aflat.
Tata se gândea la România, dar anonima familie a mamei plătise din greu pentru țară, fără să pretindă nimic, fără măcar s-o știe. Mă gândesc tot mai des la ei, și la toți cei care au făcut, în același mod, apropiata sărbătoare a Unirii.
Energia melancoliei
Ruxandra Cesereanu
Am luat energia de viață și bucuria de la mama, iar melancolia, de la tatăl meu. Aurora, mama mea, a fost cu ale vieții, Domițian, tatăl meu, a fost cu ale cărții, meditației și scris-cititului.
Îi datorez tatălui meu formația de cititor pasionat de poezie și multe alte fapte spirituale. Faptul că i-am dedicat o carte de poezie (sumbră, ce-i drept) spune îndeajuns de multe. I-am dedicat-o făcând aluzie și la împăratul roman al cărui nume îl împărtășește și despre care am discutat adesea cu el. Însă, bunicul meu, preot greco-catolic, l-a botezat astfel în virtutea sfântului episcop Domețian, episcop al Melitenei, în secolul al IV-lea. Tatăl meu mi-a inoculat în copilărie două legende personalizate – aceea a lui Inochentie Micu Klein și aceea a lui Lucian Blaga. Așa se face că i-am perceput pe cei doi ca pe un fel de îngeri păzitori, cu mult înainte de a avea maturitatea necesară să le înțeleg viața și faptele și scrisul. Tata a fost, apoi, cel care mi-a pus în mână cărțile de poezie care aveau să-mi marcheze definitoriu adolescența și tinerețea. Tot el mi-a pus bazele gustului eseistic și critic, orientându-mă ca lectură obligatorie spre Gilbert Durand, Hugo Friedrich și Albert Beguin. În aceeași perioadă a juneții, tatăl meu Domițian m-a deschis spre artele plastice, pictura fantastică și suprarealistă în special, pe care mi-o recomanda în povești aromate, pitorești și suculente. Tot el mi-a dat să citesc debutul poeților optzeciști, pe când eram în ultima clasă de liceu, pe care îi comenta aplicat, introducându-mă în noua poezie românească. Începusem eu însămi să scriu poezie pe vremea aceea, iar tata a vrut să mă conecteze la ultimele tendințe din poezia autohtonă, ca un fel de lecție pe viu și din mers. Lui i-am citit primele mele texte (stângace) pentru care m-a sancționat sever, trimițându-mă să citesc poeți valizi și făcându-mi cel mai mare bine cu putință în acest fel, tot la el m-am întors când am început să îmi găsesc calea în poezie, așteptând comentariul său, în surdină. Caută-te pe tine însăți, află cine ești ca poetă și ce vrea poezia ta, află cine ești ca făptură umană. Dar după ce mi-am găsit calea în poezie, tot el a fost cel care m-a susținut statornic (alături de Corin, perechea mea). Tata a fost cel care, fără să știe, a schimbat cursul vieții mele. Căci, pe când mă pregăteam să candidez la facultatea de medicină (voiam să devin medic psihiatru), la sfatul lui am început să citesc proză sudamericană, pe Jorge Luis Borges, Ernesto Sábato și mai ales pe Gabriel García Márquez, de aici marea cotitură din viața mea, în clipa în care am renunțat să mă mai pregătesc pentru medicină, optând pentru limba și literatura spaniolă din care, multă vreme, aveam să fac chiar viața mea. A fost cea mai bună alegere, căci, studiind spaniola și alegând Facultatea de litere în locul medicinei, l-am întâlnit pe Corin.