Ion Pop – 80
Parcă a fost ieri când l-am întâlnit pentru prima data în sălilele de la Filologia clujeană pe asistentul universitar Ion Pop. Un un tânăr suplu, vioi, cu delicată atenție față de interlocutori. Interlocutorii eram noi, studenții de la Filo, care scosesem primul număr al revistei Echinox, 1968. Din numărul al doilea al revistei, Ion Pop va veni, propus de Eugen Uricaru (înlăturat de la conducerea publicației, pentru „unele greșeli ideologice”) și de Marian Papahagi, de Petru Poantă, de Vincențiu Iluțiu, etc. redactor-șef. A fost o perioadă fastă a publicației, 1969-1973, datorită și lui Ion Pop, care ne-a acceptat ca parteneri egali de dialog literar, chiar dacă ne fusese profesor și era deja autorul unor cărți bine receptate în țară. Un șaizecist, poet apreciat, Propuneri pentru o fântână (1966), Biata mea cumințenie (1969), volume nu atât de cuminți cum spunea ultimul titlu. Avangardismul, tema sa de cercetare de o viață, se imprimase destul de adânc în blagianismul inițial, asimilat ca model de organicitate și coerență constructivă, de efort perseverent în vederea închegării unui „cosmoid”.Tinerețea noastră întâlnise o altă tinerețe, cea a lui Ion Pop, mai ponderată, dar la fel de deschisă spre experiențe spirituale și culturale. Când a plecat în Franța ca lector, el ne-a trimis nouă redactorilor revistei Echinox ce era mai consistent din suita interviurilor sale cu personalități literare din Hexagon, pentru mulți legendare, sau traduceri din poeți contemporani de prima mână. Se dovedise mereu, fără să își propună, un serios formator intelectual, propunându-ne cultul valorilor europene și al muncii literare oneste. La cenaclurile echinoxiste ale primilor ani, 1966-1970, la revistă mai apoi manifestase acest subtil simț paidetic, era un inițiator în literatura adevărată, cu orizont valoric universal, neprovincial, așa cum fuseseră la vremea respectivă Nicolae Manolescu la Cenaclul de luni, sau Mircea Martin la Universitas, ori Alexandru Călinescu la Dialog-ul ieșean.
Odată cu volumele sale de versuri, unde postmodernismul părăsea albia știută a neomodernsmului, apar ritmic și titlurile cărților lui de istorie și critică literară. Una dintre ele, Poezia unei generații, 1973, rămâne prima validare estetică, sistematică, a liricii șaizeciștilor. O credibilă perspectivă asupra actualității imediate, lovinescian asumată, conținând analize „la cald” despre numele frecvent elogiate în acele decenii de relativă liberalizare. Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Cezar Baltag, consacrați literar de timpuriu, vor fi analizați ca poeți importanți, deși cu o operă literară în desfășurare.
Poezia și critica literară alternează și se completează armonios pentru Ion Pop, dornic de armonie intelectuală și de echilibru, obținute cu multă răbdare și decizie.V ezi antologia amplă de Poeme, 1966-2011 (2015) și tomul Poezia românească neomodernistă, 2018. A coordonat Dicționarul de opere literare românești. Autorul studiilor de neocolit despre avangarda literară românească, traducătorul din limba franceză a unor eseuri celebre, vezi Jean Starobinski, (Emblemele rațiunii) și George Poulet (Conștiința critică), este un autor bine informat la surse. El discută degajat în ambianța lor pariziană cu monștri sacri ai literelor franceze, vezi Ore franceze, sau participă la Seminarele unor celebri critici elvețieni sau francezi. Comentator avizat practică și critica de întâmpinare îndeosebi în revista Steaua, publicația unde debutase de fapt cu decenii în urmă, ca poet, în 1959. Sobrietatea din anii de început s-a mai destins ludic, o vârstă frumoasă s-a împlinit pentru el în acest anotimp când teii de lângă Universitate, cu mirosul lor delicat, inconfundabil, renăscut, anunță vara în creștere. Șansa de a-l fi întâlnit ca student pe profesorul Mircea Zaciu, cel care l-a sprijinit, și de care l-a unit electiv o lungă prietenie intelectuală, cum o arată și recentul tom de corespondență, Ore, zile, ani de prietenie, n-a făcut decât să-i dea curajul și încrederea într-o autoedificare interioară. Una complexă, nearondată localismelor sau grupărilor. Un self-made man, care a respectat în ceilalți părerile diverse, chiar dacă nu le-a aprobat. Un universitar dezinhibat, aproape de modul cum erau universitarii bucureșteni sau cei din Occident, care-și invitau la cafenele studenții. Aceștia le citeau profesorilor primele versuri ori chiar volumele în pregătire, illo tempore, e drept, dar mulți, ca Ion Pop, au rămas în contact benefic cu tinerii. O tinerețe care nu este a vârstei, ci a memoriei afective, a prieteniilor fidele, a unui liant care unește, astfel, mai multe promoții, pe foștii studenți cu profesorii lor de odinioară..
Regret că nici Marian Papahagi, nici Petru Poantă, nici Olimpia Radu, nici Marcel Runcanu nu-i pot ura, acum, sărbătorindu-l, sănătate lui Jean Pop! Prea departe de orașul studenței lor, Peter Motzan, Franz Hodjak, prietenii germani de o viață, sau Rostas Zoltan cred că o vor face, nu in persona , dar de acolo unde se află firitisirile cuvenite. Ion Pop se bucură, pe bună dreptate, de afecțiunea multor generații, nu mai puțin de a celui care semnează cu emoție mai jos.