Dragă Dane, ce a mai rămas de spus despre Caragiale după Șerban Cioculescu? Mai sunt posibile noutăți critice în domeniu?
Din întrebarea ta, dragă Ovidiu, noutățile ar avea drept subiect același corpus de opere caragialiene: cu alte cuvinte, ce se mai poate spune față de ce a spus ilustra critică interbelică în legătură cu o operă definitivă, încheiată? Lucrurile pot fi însă diferite: o arată o întreagă serie de descoperiri și de interpretări, titlurile exegetice fiind adesea însoțite de diferite texte, în special din publicistică, corpusul caragialian augmentându-se cu fiecare antologie ce însoțește un studiu critic sau altul. Practic, după Cioculescu scriu și aduc perspective noi generația șaizecistă (Ștefan Cazimir, Al. Călinescu, Ioan Constantinescu, Marin Bucur) și, mai ales, generația optzecistă – dincolo de prețuirea unor scriitori precum Ion Stratan, Ioan Lăcustă, Bedros Horasangian (pentru a da doar câteva exemple), care fac referiri concrete la opera marelui înaintaș. Astfel, studiile lui Mircea Iorgulescu, Marta Petreu, Florin Manolescu, Ion Vartic, Marina Cap-Bun, Maria Vodă-Căpușan, Liviu Papadima, Vasile Fanache, Ioana Pârvulescu, Constantin Hârlav, Mircea A. Diaconu, Gelu Negrea, Gheorghe Lăzărescu, Ieronim Tătaru – au însemnat, de fiecare dată, noi perspective, noi lecturi și, uneori, chiar și noi texte de-ale lui Caragiale, redescoperite.
„Caragiale se află într-un con de umbră”
Ceea ce este propriu oricărui clasic este alunecarea, uneori de pe pozițiile criticii, într-o zonă de cultură populară, mai ales în privința narațiunilor despre viața lor; poate nu întâmplător, și pentru Eminescu, și pentru Caragiale, au fost propuse scenarii cu iz de spionlâc, cu scriitori angrenați în asociații mai mult sau mai puțin secrete, iar ușa Berlinului, pentru Caragiale, a fost cu atât mai importantă în aceste raționamente. Dincolo de cultura populară, dincolo de biografii, fie ele și romanțate (în special Eminescu și Caragiale au fost subiecte pentru astfel de interpretări în ultima vreme), există o tradiție exegetică importantă, ce luminează o parte sau alta din operă.
Au mai apărut texte caragialiene inedite în ultimii treizeci și cinci de ani? S-au mai descoperit bilețele, scrisori, notiție, crochiuri, manuscrise ale lui I.L. Caragiale?
În momentul în care se poate modifica în ansamblu corpusul de opere, poate că o serie de redimensionări ar fi necesare.
Inerent, un răspuns este dat de ediția critică de la Academie, apărută în patru volume în anul 2000, respectiv în cinci, în 2011, materia nouă fiind dată de „aproximativ cincizeci de articole și scrisori noi”, identificate și datate, muncă realizată într-un interval de aproximativ un deceniu, dar și de reorganizarea formală; astfel, pot fi identificate noi texte, în special în presă.
Pe de altă parte, o anumită concepție de tip să-i spunem clasic, care ia în considerație doar întregul, certitudinea acestuia, a împiedicat, de pildă, ediția de la Academie să cuprindă, la secțiunea de „teatru”, și paginile manuscrise din ceea ce ar fi fost o continuare a Scrisorii pierdute și a Nopții furtunoase, o continuare căreia autorul îi găsise și un titlu: Titircă, Sotirescu & Cia. Până la noi nu au ajuns decât listele de personaje și câteva replici disparate, drafturi considerate pesemne improprii pentru a figura în paginile ediției de Opere sau într-o ediție de Teatru.
În plus, certitudinea și „supremația” textului exclud orice fel de experiment; pentru cel care formula „jocuri cu mai multe strategii”, după expresia lui Florin Manolescu, limitele textului sunt testate și prin intervențiile vizuale. De la sfârșitul secolului trecut este cunoscută și acceptată ideea colaborării lui Caragiale cu C. Jiquidi pentru ilustrarea Moftului român (în sensul că edițiile de Opere sau de Inedite includeau astfel de desene din epocă, într-o secțiune oarecare de addenda), iar o inventariere sistematică a lor devenea așadar necesară: e vorba, în primul rând, de coperta I a revistei, unde apărea o anecdotă în dublă variantă: vizuală – sub forma unui desen sau a unui crochiu – și textuală – în speță, un schimb de replici al personajelor din desen.
Aș mai adăuga și chestiunea traducerilor realizate de Caragiale; din aceleași considerente de ordin clasic, dramaturgul este creditat cu o singură mare traducere, cea care îl impunea la Junimea, Roma învinsă de academizantul Parodi (azi, cu totul uitat de istoria literară franceză), traducere în versuri. În aceeași epocă el traducea însă și din Scribe și alți autori de comedii bulevardiere sau chiar de drame neoromantice; descoperirea lor în 1939, publicarea, au fost marcate însă de o susținută opoziție: critica le-a considerat inferioare din punct de vedere artistic, deci pasabile, iar apariția textului unei drame a fost posibilă doar până la actul patru (din cinci) ale unei piese, pentru că avea să fie suprimată chiar revista, Adevărul literar și artistic, pe fondul antisemit al vremurilor.
Noutățile critice se pot referi la acest domeniu „în extindere” al operei lui Caragiale, pe de o parte, care poate să fie sesizat și dinspre epoca noastră. Critica de astăzi e cumva obligată să observe felul în care epoca actuală se regăsește în clasic, precum și modul în care noua lectură revalorizează clasicul. Caragiale este un vizual. El se plasează în timp la începutul epocii informatice, a asistat, poate nu chiar atât de pasiv, la apariția cinematografului, a fost atras de noutățile tehnologice sau „gadgeturi”, cum spunem astăzi. Îl aflăm, de pildă, alături de Aurel Vlaicu, pe Câmpia Libertății, în august 1911, venit să asiste la marea demonstrație aviatică (a rămas și o fotografie cu dedicație: „Bravo, Vlaicu, sus, tot mai sus”). Un fragment dintr-un film de actualități, realizat cu această ocazie, a supraviețuit într-o formulă neașteptată: cele câteva zeci de clișee sunt publicate în toamnă în revista Flacăra, cadru cu cadru, însemnând o secundă și ceva de film, iar una dintre siluetele de acolo ar putea fi a sa, în compania actorului Petre Liciu și a poetului Șt. O. Iosif.
Să spun că abia s-a apucat de scris? Dacă ai vedea schițele și însemnările, tăieturile din Titircă, Sotirescu & Cia… Un spirit nehotărât, la prima vedere… Cu atât mai fascinant, surprins în această ipostază, pe care nu prea i-o bănuiam.
O serie de noutăți, prin urmare… Știm ceva în plus doar despre opera clasicului, sau au survenit și completări legate de circumstanțele vieții lui? (Să mă fac mai bine înțeles: chestiuni „proaspete” despre episodul întâlnirii cu Veronica Micle? Alte detalii referitoare la scandalul „divorțului” dintre el și Titu Maiorescu? S-a aprofundat cunoașterea prieteniei sale afectuoase față de Cella Delavrancea? Alte amănunte legate de tensiunile dintre el și fiul său Mateiu)
Din larga ta paranteză explicativă, sunt evidente circumstanțele vieții sale. Ediția pe care am alcătuit-o la Cartea Românească vizează în primul rând opera lui Caragiale, pentru că, în privința biografiei, rămânem pe mai departe indiferenți la felul în care cutare sau cutare chestiune repercutează în planul factic. În privința operei, sunt notabile mai multe aspecte – cele legate de volumul al doilea din această ediție, al Momentelor, și al relației textului cu imaginea am făcut referire; un element de noutate este dat de volumul ultim, al patrulea, al acestei ediții, care cuprinde traducerile lui Caragiale, atât din proze – și sunt îndeobște cunoscute și analizate intervențiile sale asupra lui Cervantes sau Poe, cu o mare exegeză, de la Florin Manolescu la Ștefan Cazimir sau Marina Cap-Bun – cât și din teatru. Dar erau oarecum cunoscute intervențiile sale și variantele la unele piese din Labiche și din autori neoromantici de la finele secolului al XIX-lea, chiar dacă critica oficială nu a fost de acord cu includerea acestora în edițiile de opere; ceea ce aduce nou această ediție de Traduceri este o serie de intervenții ale lui Caragiale pe texte de Molière (George Dandin) sau Maeterlinck (Monna Vanna), așadar corijări ale unor traduceri deja efectuate, care au fost date, pentru un control în plus, unui ochi specializat – cel al lui Caragiale. Din motive necunoscute, dar prezumabile, Caragiale nu a revăzut întregul text; cu toate acestea, intervențiile sale pe unele traduceri deja efectuate au partea lor de importanță, care nu poate fi neglijată, mai ales dacă vorbim de un clasic al literaturii noastre.
Ai publicat, începând cu 2020, o nouă serie Caragiale, la Ed. Cartea Românească. Dintre noutățile salutare observabile încă din volumul conținând piesele aș menționa mai cu seamă addenda conținând dosarul Titircă, Sotirescu & Cia, reconstituit excepțional de tine și publicat în volum de sine stătător încă din 2012. Care e viziunea ta cu privire la valorificarea operei caragialeene, cum se articulează ea și cum ai de gând să continui?
Un clasic poate fi înțeles în momentul în care avem acces la întreaga sa operă, în momentul în care ea nu mai este cenzurată de alegații de felul „nu are rost editarea traducerilor”, pentru că un text sau altul – cum ar fi „traducerile din Edgar Poe, retipărite […] dau toată măsura valorii de tălmăcitor a lui Caragiale” – este mai important decât toată opera. Iar edițiile de Teatru ar trebui să conțină, în virtutea aceleiași idei, și drafturile de la Titircă, Sotirescu & Cia, piesa pe care o vedea drept continuarea faimoaselor sale personaje din O noapte furtunoasă și din O scrisoare pierdută. Ediția pe care am publicat-o într-o ediție de mai largă circulație din 2012 a pus pentru prima dată această problemă de editare, este adevărat. În întregul ei, mă voi rezuma la aceste patru volume: Teatru, incluzând Titircă, Sotirescu & Cia, Momente, cu desenele lui Jiquidi și ale lui N. Mantu, Nuvele și schițe, cu gadgeturile lui Caragiale, respectiv acest ultim volum de Traduceri, cu noutățile menționate. O cercetare atentă în arhive, desfășurată la un nivel instituționalizat, ar putea descoperi alte texte în jurnalistică sau poate chiar în corespondență. Scopul nu este însă descoperirea unor noi texte, ci înțelegerea unui întreg, în ansamblul său.
Încă E. Barbu reluase sintagma interbelică ce proiecta asupra lui I.L. Caragiale identitatea de „ultim ocupant fanariot”. Până la urmă Barbu și-a publicat conspectele doar în serial, în Săptămâna, volumul dedicat scriitorului din Haimanale nu a mai fost alcătuit. După duelul interbelic referitor la repudierea lui Caragiale dintre autorii reprezentativi ai literaturii noastre pe motivul lipsei lui prezumtive de patriotism ar mai fi ceva de adăugat în chestiunea asta?
O veche chestiune, într-adevăr, iată că mâine-poimâine face suta de ani!…
Felul în care optzeciștii, prin texte de Ioan Lăcustă sau Hanibal Stănciulescu, George Cușnarencu, pentru a da câteva exemple din planul al doilea valoric, au dus mai departe viziunea lui Caragiale este semnificativ prin opoziția față de viziunea oficială a regimului din ultimul deceniu ceaușist, care vedea un Caragiale maleabil, circumscris unor sintagme generaliste, ca și când ar fi vorba despre alții, niciodată prezenți. Chiar și astăzi, dacă e să apăsăm pe acestă dimensiune social-politică, sintagme precum „rromânii verzi” sunt semnificative; felul în care Caragiale este citit spune foarte multe despre epoca respectivă.
În prezent, dacă insiști asupra acestui aspect, Caragiale se află într-un con de umbră, pentru că nu poate fi raliat unei idei politice în mod neechivoc, iar lucrul acesta doare…
În realitate, mult mai ofertantă interpretativ este astăzi punerea în scenă a lui Caragiale; cele mai importante interpretări aparțin oamenilor de teatru, nu exegeților literari: personajele supadimensionate corporal din imageria regizorului Horațiu Mălăele, militarii dintr-O scrisoare pierdută în viziunea lui Alexandru Dabija, fanfaronada personajelor lui Mircea Cornișteanu, ale lui Lucian Sabados sau Cristi Juncu sunt intepretări, ținând cont de o anumită istorie a teatrului din care nu pot lipsi autori precum Lucian Pintilie, care ne arată noul Caragiale, cel al epocii de astăzi.
martie – aprilie 2026
