Nostalgie și vocabulă

Nostalgie și vocabulă

Debutul în poezie al lui Andrei Gazsi la vârsta când alții încep să îți întocmească antologiile definitive, cu volumul Libertatea ca semn de carte (2014), a fost o surpriză. Revenirea în arenă cu o a doua plachetă, Cu alte cuvinte (Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2017, 84 p.), reprezintă nu atât un act de perseverență, cât unul de fidelitate. Vocația poeziei, îndelung amânată sau, și mai bine, exersată în penumbra altor ocupații, s-a făcut astfel percepută odată cu eliberarea de obligațiile sociale și a coincis cu o cucerire a spațiului de libertate profesională și civică pe care alții îl văd ca pe un topos al resemnării și restrângerilor.

Andrei Gazsi a înfăptuit mai multe revoluții personale cu acest prilej. Nu doar că a început să frecventeze constant și pasionat cenaclul Universității moderat de Ion Mureșan, ci poate fi regăsit zilnic și la cafeneaua Urania de pe strada Horia, unde și-a făcut mai de curând cuib echipa de prieteni poeți dirijată editorial de Mircea Petean. Era firesc, în asemenea condiții – și lăsând deoparte frecvența postărilor pe facebook a cărților de literatură română recent editate, alături de o cafea aburindă (cu ritmicitatea unei rubrici periodice) – ca totul să culmineze prin apariția încă unei cărți proprii al cărei titlu arată dintru început preocuparea pentru dibuirea unui discurs liric diferit de cel curent. Prin aceasta, situarea poetului pare de încercat în zona autorilor care trudesc la retorica și la gramatica poetică, și nu la cei care se preocupă de materia poetică, discriminând mai cu seamă între ce poate și chiar trebuie să devină poezie și ce este sortit definitiv prozei. Zona în care se cantonează poezia lui fusese, de altfel, semnalată încă de când ideea de libertate îi apărea legată inextricabil de carte, adică de cuvântul scris, de meditația intelectuală.

O primă parte a selecției poetice din Cu alte cuvinte urmează, parcă, tipicul scrisorilor imaginare ale lui Octavian Paler. De vorbă cu… desemnează atfel nu o secțiune de interviuri dintr-o carte de publicistică, ci convocări ale unor poeți apropiați de sufletul celui care scrie, în rândul cărora se regăsesc clasici, contemporani și oameni de vârste compatibile sau mai tineri, precum Baudelaire, Poe, Bacovia, Arghezi, Blaga, Esenin, Nichita Stănescu, Sorescu, Negoiță Irimie, Petean însuși, Viorel Mureșan, Traian T. Coșovei, Radu Săplăcan. Ceea ce îi apropie pe toți este – cu două excepții – trecerea în spațiul transcendenței; dar mai cu seamă faptul că fac parte dintr-o galerie lirică din care, încetul cu încetul, de la un poem la altul, se alcătuiește portretul lui Andrei Gazsi în ipostaza sa lirică. Suntem în prezența unui panteon personal unde valoarea celor selecționați este dată mai cu seamă de capacitatea lor de a se dovedi rezonanți pentru proiecția lirică a autorului, pentru provocarea pe care versurile lor i-o trimit acestuia. În această parte a cărții nu predomină, orice s-ar crede, spiritul evocator sau datoriile personale (mai cu seamă că Andrei Gazsi scrie într-o ambianță literară clujeană saturată de prezența și de spiritul livresc și intelectual al pleiadei de lirici de la Steaua și de la Echinox), ci descinderea în propria interioritate, coborârea pe frânghia propriei sensibilități în căutarea grăuntelui de tensiune sau de sclipire lirică.

A doua secțiune a cărții, Câte o carte poștală pe lună, continuă, de fapt, în spirit, demersul din prima. Acum adresantul este propria mamă, dar dincolo de această ramă lirică privirea se întoarce spre felurite priveliști ale vieții.

Cea mai întinsă parte a plachetei lui Andrei Gazsi este însă cea care dă titlul întregului. „Eram sortit a mă stinge/ dacă nu m-ar fi tăinuit cuvântul în lume” (p. 46). Aici chipurile prietenilor scriitori și umbra toposului literar de care autorul se simte legat, cafeneaua clujeană River (la acea dată), transpar cu precizie și completează galeria de nume din prima parte cu altele noi, spuse ori sugerate: Ion Mureșan, Aurel Pantea, romancierul Radu Țuculescu și prozatorul și eseistul Mihai Dragolea. Și prin asemenea jalonări, relevante nu numai pentru contextul literar, ci și ca obiecte poetice, lirica în vers liber a lui Andrei Gazsi se alătură celei optzeciste, solidaritatea autorului cu optzecismul fiind și una biologic-generațională.

Scribul lucrează în materie nostalgică, privirea lui se întoarce spre trecuturi aurorale – copilărie, adolescență – și revine de acolo cu o expresivitate înnoită. „Rostogoleam bulgărele de foc al adolescenței/ pe sub rochia-ți din stofă albastră/ filozofând despre un univers îndepărtat,/ iar când cuvintele se tăinuiau sub plapuma nopții/ mă sărutai, te sărutam, ne sărutam” (p. 53). Travaliul poetic este mărturisit ca sine qua non: „Mă scol cu noaptea-n cap, armonizez literele/ din cuvânt, schimbând ordinea lor uneori./ Iubindu-te în iarba învierii/ ridic sabia asupra morții./ Doar mama știe că-i fără de leac boala!” (p. 55) Uneori, acesta dobândește reflexe testamentare: „să dorm aș vrea ca într-o groapă comună/ în tăcerea dintre două cuvinte” (p. 56). Vocabulele rămân, oricum, un reper fundamental în diverse situații: „dar mai-nainte te sfătuiesc să găsești aeroportul de unde să zbori/ peste pustietatea cuvintelor mele” (p. 57). Unele dintre acestea țin de didactică și de etică. În conformitate cu ultima, lumea trebuie așezată într-un bun acord, lofica și gravitația neputând fi lăsate să o ia pe căi diferite: „Fac zilnic naveta de-a lungul Jiului,/ de la o școală la alta, pentru a le vorbi copiilor/ despre acordul dintre logică și gravitație” (p. 57).

Vorbind de morți, poetul notează că „Pentru ei miracolul se săvârșește deja/ în culorile din iarba-câinelui,/ niciodată în cuvânt,/ căci cuvântul e imperfect, prin numărul sunetelor, prin forma lor,/ dar mai ales din pricina buzelor care-l rostesc” (p. 63).

Adevărată ars poetica este poemul intitulat precum tot cilul și volumul însuși. Îl transcriu aici integral: „Îți scriu cu cerneala unei fantezii neisprăvite/ despre câinii mei refugiați în adâncul pădurii/ pentru a se juca de-a vântul./ Căutându-i/ prin frunzișul lunii,/ am atins cu umbra mea umbra ta./ Iată, mi-am zis, hazardul în deplinătatea sa.// Îți scriu cu cerneala unui somn neterminat/ despre câteva fragmente de timp oprite în inima mea/ ca niște dopuri de gheață./ Jinduirea ne apropie cu adevărat,/ nu dragostea ori iubirea, cum ar crede lumea./ Cu alte cuvinte,/ ești partea absentă a dimineților mele” (p. 54).

Volumul de versuri al lui Andrei Gazsi vorbește Cu alte cuvinte decât cele prăfuite ale rutinei cotidiene despre aventura interioară a unui poet pentru care autenticitatea și prospețimea nu rămân niște ținte indiferente.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.