Pornind de la acordarea premiului Nobel pentru literatură lui Bob Dylan, în 2016, ne putem întreba dacă în ultima perioadă nu asistăm la o schimbare de paradigmă în care literatura ca artă autonomă este înlocuită de artele transgresive. Este literatura “înaltă” înlocuită de literatura “populară” (în sensul american al termenului)? Este arta scrisului înghițită de arta noilor mijloace media? Ancheta de față nu se dorește a fi pro sau contra Bob Dylan, ci are o miză teoretică, provocând mai degrabă la o dezbatere de idei. Am publicat textele în ordinea primirii lor la redacție, ca să păstrăm naturalețea reacțiilor și a nuanțelor din răspunsuri.
Ruxandra Cesereanu
Simona Popescu
Răspuns într-un mail
Nu știu dacă să zic ceva, dragă Rux, pentru anchetă. Deja s-au pronunțat oamenii, nu aș vrea să mă aliniez de-o parte sau alta, m-aș plasa mai degrabă… paralel (perpendicular?, oblic?).
Mie îmi place grozav tot ce e transgresiv (de așa manieră transgresiv încît să mă facă să-mi amintesc ce lucru mare e creativitatea – scoasă din genuri, norme etc)!
Ce e literatura? Doar stil? Doar narațiune (dacă-i proză), doar lilirism (dacă-i poezie)? Doar atitudine? (aici la atitudine nu merge un doar! Atitudinea e lucru mare, schimbă direcții, mentalități. Avangarda, de pildă, e, înainte de orice, atitudine. Una transgresivă, iluminatoare, revivificatoare).
Eu aș da premiul ăsta care stîrnește atîta pasiune industrială (pe piața industriei litheraturii, vreau să spun) și unor creatori de concepte, de atitudine, de noi conținuturi (sau expresii / expresivități) umane și unor autori care scriu cărți științifice general-umane (și cu stil), unor mari eseiști (chiar, s-o fi dat vreun Nobel pentru vreun eseist?, ei nu scriu literatură? ce le lipsește? narațiunea, dialogul, metafora?). Și filozofii? Filozofia nu e un fel de literatură cînd e ieșită din sisteme?
Rux, eu cred că băieții ăștia care dau premiul asta sunt foarte faini de la o vreme. Adică se găndesc ei la o experimentalistă din punctul de vedere al limbajului (Herta Müller, că doar nu i-au dat, cum zic unii, de florile cucului politic, să fim serioși); unei ființe care toată viața a adunat mărturii și, la masa de montaj, le-a lucrat personal (subliniat!) pînă a scos umanitatea din oameni (și din ăia care citesc, ce lecție pentru unii!), Svetlana Aleksievici; unui cetățean al lumii (pardon de expresie!), pentru care am evlavie (vorba lui Mateiu Caragiale), Le Clezio (ce creatură frumoasă!). Așa că Dylan a venit ca o gură de aer, adică au dat un premiu și mesajului (mesajelor care animă lumea – mesaje cu conținut și, de ce nu?, stil). Mie mi-a plăcut și nonconformismul bătrînului Dylan perfect suprapus cu nonconformismul foarte tînărului Dylan (pe-atunci și adorabil de obraznic și provocator) care nu s-a dus la ceremonie (în rochiță elegantă cu papion) și a trimis-o pe prietena lui cea superbă, Patti Smith.
Cam asta e tot ce am avut de spus, la cald, că nu m-am putut abține, aici în mesajul către tine, dragă Rux.
Doru Pop
O nouă poetică transliterară
Nu știu ce sunt „artele transgresive”, dar știu foarte bine că literatura nu mai este ceea ce a fost în secolul XIX. Literele cu care lucrăm sunt aceleași, emoțiile noastre sunt aceleași, dar instrumentele cu care le distribuim și le consumăm nu mai sunt la fel. Nici dihotomia literatură „înaltă” (high), literatură „populară” (low) nu mai este funcțională. La noi literatura a fost menținută la aparate de susținere artificială în viață, iar modul cum se face cultură noi este mai degrabă similar cu viața dintr-un salon de reanimare. Nu e de mirare că mulți culturnici de la noi s-au oțărât către comitetul Nobel, cum de și-au permis să acorde premiul pentru literatură unui trubadur, unui amărât de cantautor.
Dar când „liderii supremi” ai culturii române au tresărit și ei de spaimă la auzul veștii că lui Bob Dylan i-a fost decernat premiul Nobel pentru (culmea blasfemiei!) literatură, luările lor de poziție au expus mai degrabă înapoierea noastră ideatică, decât defectele lui Dylan. Pentru că în universitățile americane există chiar o știință, un domeniu de studii academice care se numește „dylanologie” – așa cum se studiază și „literatura” din benzile desenate sau „structura narativă” a filmelor din seria X-Men. La noi universitățile se ocupă încă exclusiv de produse ale unor epoci îndepărtate, de conținuturi culturale devenite desuete. Dacă această mutație presupune o transgresiune, atunci ea merită să fie parcursă.
Despre transformarea literaturii s-a tot vorbit, așa cum spune Hillis Miller sfârșitul literaturii trebuie văzut mai degrabă ca sfârșitul unui anumit mod de a face literatură, altfel scrisul și actul de a crea prin scris (numite generic „litere”) nu vor dispărea niciodată. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm ce este literaritatea, ce acceptăm ca intrând în sfera literaturii. Definiția „veche” a literaturii, ca gest cultural intermediat de hârtia scrisă, nu mai este funcțională. Vorbim despre cyberliteratură, despre literatură punk, culturi stradale și nenumărate alte forme hibride. Evident, scriitorii „tradiționali” sunt o specie pe cale de dispariție, în mod natural modalitățile de expresie ale tinerilor scriitori devin manifestări ale schimbărilor de paradigmă media.
Unii vorbesc despre „literatura electronică”, bazată pe o nouă estetică a hypertextului; alții susțin că asistăm la o „literatură digitală” și ea generată de impactul tehnologiilor asupra literarității. Ar fi prea simplu să spunem că telefoanele inteligente schimbă paradigma, sau că versurile scrise direct pe Facebook ar fi o mare noutate. Nu e nici măcar despre transformarea tehnologică a omenirii, respectiv posibila schimbare a lumii prin digitalizarea informațiilor.
Cred mai degrabă, așa cum indică motivația juriului Academiei suedeze, că este vorba despre o „nouă poetică”. Ceea ce nu înseamnă că de mâine vor deveni laureați Nobel 2Pac sau Al Bano și Romina Power, ori că orice SMS este o capodoperă. Nu e o poetică „transgresivă”, nici o cultură „anti-literară”, ci vorbim despre o poetică a hyper-legăturilor dintre muzică, poezie, societate, imagini. Pe care Dylan o întruchipează în mod desăvârșit.
Laura T. Ilea
Specia fabulatorie și sfârșitul galaxiei Gutenberg
Asistăm la o schimbare de paradigmă? Da, probabil că da. În aceeași măsură în care asistăm la o schimbare de regim imaginar, la o schimbare a raportului nostru cu planeta pe care o locuim, cu specia umană, cu scenariile post-apocaliptice, cu modul în care ne configurăm vârstele psihosomatice. Adolescența unui om imersat din prima copilărie în fascinația virtualului e complet diferită de adolescența unuia care își începe viața prin lectura unor romane-fluviu, în care află lucuri capitale despre pactul cu diavolul, despre iubirea-pasiune sau despre călătoriile în ținuturi îndepărtate. Aceasta din urmă începea printr-o schimbare radicală de paradigmă care dizolva lumea finită în contururile sau iluzia unei lumi infinite. Bineînțeles, noua lume are conotații diferite în funcție de orizontul de așteptare – Occidentul în genere pentru un literat care activează în spațiul românesc, Franța și mirajul ei pentru un francofon din Quebec, America și drumurile ei pentru un anglofon canadian, Anglia pentru un Coetzee sau un Rushdie, Europa în genere pentru urmașii germanilor, spaniolilor, portughezilor stabiliți în America de Sud, etc. E un spațiu fantasmat, un spațiu capital care nu se putea deschide altfel decât prin lectură. Și nu prin orice fel de lectură, ci prin lectura unor romane – aceste conglomerate-frescă ale diferitelor epoci, cu toate ambiguitățile, deraierile, filosofiile și iraționalul lor. Cu toată insignifianța lor.
Schimbarea totală de paradigmă, la toate nivelurile, comparabilă probabil cu începutul galaxiei Gutenberg, este dată în mod evident de atotputernicia internetului, a lumii virtuale. Interpenetrarea dintre cultura populară și cultura „înaltă” sau, mai mult, faptul că aceasta din urmă își găsește difuzarea cea mai naturală prin canalele comunicării virtuale, toate acestea schimbă inevitabil raportul nostru cu literatura ca vehicol de exprimare a afectelor, a imagisticii unei epoci.
Și cu toate acestea cred că, deși tot mai mult contaminată în viitor de artele transgresive, literatura nu poate fi înlocuită de acestea. Și aceasta pentru un motiv extrem de simplu, și anume acela că narațiunea, faptul de a avea nevoie de un sens, de a spune o poveste coerentă a existenței umane, e la fel de fundamental ca actul de a respira sau de a gândi. Funcția fabulatorie e la fel de originară ca cea rațională. Din momentul în care conferim nume, spunem o poveste cu sens a vieții noastre, ne declarăm ca specie intrinsec fabulatorie (vezi cartea omonimă a lui Nancy Huston), iar acest fapt nu poate fi extirpat prin niciun fel de transgresiune. Povestea se va respune de la capăt, mai mult, ea se va respune înt-o formă narativă comprehensibilă, cu un început și un sfârșit bine delimitate – aceasta ține de instinctele atavice ale speciei umane, de supraviețuirea ei, iar faptul de a scrie romane, chiar dacă contrapunctat de tendințe divergente, de colportatori, colaje sau metisaje, va rămâne după mine intact. Oamenii au nevoie să-și spună povești pentru a supraviețui, pentru a-i înțelege pe ceilalți sau pentru a putea suporta scenariile mai mult sau mai puțin apocaliptice la care îi predispune o istorie bulversantă, un peisaj geopolitic obscur.
Bob Dylan e așadar un sindrom fericit. Romanul își păstrează însă cursul lui, metabolizând această extravaganță.
Florin Balotescu
Revoluția continuă
Contextul premiilor Nobel amintește de una dintre convorbirile lui Eckermann cu Goethe (31 ianuarie 1827). Acolo apărea ideea de literatură a lumii (Weltliteratur) care avea de a face mai degrabă cu a te căuta pe tine însuți în poezia altei culturi. Eckermann reținea și o afirmație azi rezonantă: chiar dacă prețuim ceea ce vine din afara culturii proprii, nu ne putem lega doar de unul dintre elemente, ajungând să-l considerăm un model. Este limpede că, în planul intimității artistice și al imaginației creatoare, această idee dispare, asimilată fiind de identitatea profundă dintre creatori („suprafața solidarității poeților din lumea întreagă”, spunea Gellu Naum în 1967), însă, în discuțiile teoretice, se cunoaște dificultatea de a opera cu termeni „tari”, definitivi. O discuție relevantă în acest sens a fost condusă în jurul termenului de „capodoperă”, folosit de UNESCO în strategiile de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial și abandonat după 2005 în favoarea celui de „element reprezentativ”.
Motivația inițială a lui Nobel pentru un premiu care să recunoască cea mai importantă operă într-o direcție ideal(ist)ă se situează, de fapt, pe aceste două linii: constituirea unui câmp de repere dincolo de naționalitate, pe de o parte, și, pe de altă parte, atestarea ideii de evoluție, de mișcare esențială a umanității, de intuiție a surselor și a mecanismelor de profunzime care, în cele din urmă, definesc comunitatea umană la nivel planetar.
Trecută prin tragediile războaielor globale, totalitarism sau ororile concentraționare și, în egală măsură, prin libertățile miraculoase aduse de formele de expresie sau universurile virtuale, lumea începe să refuze tot mai puternic evaluările standard și categoriile reductive. Premiul literar în sine a fost exploatat într-un mod atât de nefavorabil încât începe să se despartă radical de criteriul valorii. În plus, el este doar o parte a traseului tradițional creație-interpretare-validare critică-canonizare despre care știm deja că nu mai satisface complexitatea formelor de creație contemporane. Pe lângă a fi un pas spre un nou statut, prin care sunt „apărate” formele de creație alternative, transgresive, un premiu atipic confirmă două realități: prima este a creației ca structură vie, al cărei spațiu devine autonom, care dezvoltă propriile categorii și solicită permeabilizarea paradigmelor sau recronologizarea epocilor, care nu permite imobilizarea conceptelor și nu poate fi cunoscută în realitatea ei decât prin conexiunea dintre medii de creație și comunicare, prin dizolarea granițelor artificiale între genuri și prin raportarea continuă la ideea de umanitate.
A doua este o lecție a revoluției continue: Bob Dylan, de pildă, este unul dintre artiștii care întruchipează principiul că revoluția și revolta trebuie continuate și după dobândirea libertății, că nu sunt doar momente, ci stări profetice, atitudini recurente și moduri de viață. Devine firească, așadar, existența unei mereu alte vârste a poeticii, în oricare din formele ei. Operele în sine – fie că vorbim despre proiecte poetice, de experimente vizuale de tipul viractualismului sau de supraexperiențe interioare convertite artistic – tind să devină serii, adoptând structuri fluide, dar jonglând cu imersia și levitația, restaurând și valorificând sensuri pierdute ale realității acute sau ale lumii onirice.
Probabil, vom vedea tot mai des o utilizare a conceptelor literaturii ca simple repere într-o rețea suprastraficată de medii; iar dacă va fi existând vreo miză în legătură cu această rețea, atunci cu siguranță aceasta nu va fi nici cunoașterea totală, nici revelația supremă, cu atât mai puțin opera perfectă, ci găsirea unor nișe individuale, în care fiecare își poate păstra vibrația particulară și conexiunile cu un organism complex. Care îl conține și pe care îl conține, în aceeași măsură.
Răzvan Cîmpean
O evoluție firească a Nobelului
Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Bob Dylan în 2016 rămâne, de sine stătător, un eveniment prea puțin revoluționar pentru a produce o schimbare de paradigmă. Fără ca asta să însemne pentru o secundă că evenimentul e lipsit de importanță. E, pe de o parte, recunoașterea binemeritată a unei cariere literare aparte, iar, pe de altă parte, o evoluție firească a Nobelului. Dar dacă va rămâne în istorie drept o excepție de la regulă, cum îmi doresc să nu fie cazul, atunci problema schimbării de paradigmă dispare.
Poate mai mult decât această problemă, Nobelul decernat lui Dylan înseamnă scoaterea la suprafață – și, pe cât posibil, discutarea – unor chestiuni extrem de importante în ceea ce privește literatura. Cele mai multe dintre reacțiile negative la aflarea veștii nu vizau atât de mult valoarea textelor lui Dylan, cât ruptura lui ca autor de „scriitorii adevărați”, vorba lui Mircea Cărtărescu. Iar exact aici stă problema: cramponarea în ideea că pentru a se încadra în categoria literaturii, un text trebuie să-i aparțină direct, nicidecum să provină din rândurile nesemnificative ale artei populare. Literatura e literatură doar atunci când cei care o produc își asumă asta deschis, chiar dacă rezultatul e mediocru sau nu face decât să repete formule consacrate. Dar atunci când în sfera literaturii cineva îndrăznește să propună un outsider, apărătorii valorii sacre a literaturii își vor face apariția. Îmbucurător e că nu pentru toți lucrurile au stat așa. Poate cea mai mare surpriză a venit exact din rândurile scriitorilor adevărați; Salman Rushdie și Joyce Carol Oates apar ca susținătorii cei mai importanți ai ideii că literatura înseamnă mai mult decât publicarea unei cărți.
Conservatorismul multora dintre literați (autori și cititori, deopotrivă) dovedește ideea că a păstra literatura (pe un piedestal) departe de celelalte arte e o prioritate, cu toate că, de-a lungul istoriei, lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Că pentru a-și păstra valoarea, literatura trebuie să rămână nepătată de scriitori neadevărați ca Bob Dylan, Joni Mitchell, Nick Cave, Marianne Faithful, Tom Waits, Leonard Cohen etc. Cum se poate produce o schimbare de paradigmă în condițiile în care problema se pune în felul acesta?
Cu toate că motivația acordării unei distincții speciale în cadrul Premiilor Pulitzer 2008 („Pentru impactul profund pe care [Bob Dylan] l-a avut asupra muzicii populare și culturii americane, marcat de compoziții lirice de o putere poetică extraordinară.”) mergea aproape în aceeași linie cu cea a Comitetului Nobel în 2016 („Pentru crearea de noi modalități de exprimare poetică în interiorul bogatei tradiții a cântecului american.”), simplul fapt că nu era vorba despre un premiul pentru literatură a făcut ca evenimentul să treacă aproape neobservat. Dacă Nobelul acordat lui Dylan va produce sau nu o schimbare de paradigmă depinde foarte mult de disponibilitatea literaturii de a ieși din propria bulă. Fapt care, din păcate, acum pare greu de realizat.
Nichita Danilov
Literatura o să dispară
Asistăm la un fenomen foarte important la sfârșitul epocii Gutenberg. Incitant și tulburător totodată. Apune o epocă. Răsare, probabil, alta. Literatura pare că și-a epuizat resursele. Marea masă o ignoră. Și o ignoră, aș putea spune, și scriitorii înșiși.
Mai întâi a fost expulzată din cetate poezia, pe motiv că este elitistă și nu satisface gustul marelui public. Poeții au încercat să se adapteze la noua realitate, trecând de la abstracționism la minimalism. Încercarea lor a fost zadarnică: marelui public nu-i place nici poezia minimalistă: e prea la îndemâna tuturor.
Apoi a fost expulzată și cartea de eseistică și cea de critică literară. De istorie și de filozofie. Au rămas în circuit doar cursurile și cărțile didactice, destinate studenților și elevilor. Dar în curând și acestea vor ieși din joc.
Au mai rămas pe rafturi cărțile de proză scurtă și romanele. Dar și soarta lor e deja pecetluită.
Încetul cu încetul interesul pentru lectură este înghițit de noile mijloace media. De relaționarea rapidă. De dialogul cu un interlocutor din spațiul virtual. De reclamă. De evenimentele mondene. De dezbaterile politice, din ce în ce mai aberante, din ce în ce mai inutile.
Sigur, literatura o să dispară. Va fi, vorba lui Nichita Stănescu, o mare pierdere. Dar nu mai mult decât o mare pierdere. De fapt, în natură, și în cultură, nimic nu se pierde și nimic nu se câștigă. Totul se transformă. O să vedem.
Călin-Andrei Mihăilescu
Pe scurt: nu!
Mai pe lung: dintre premiile literare la rîndu-le premiate (Neustadt, Man Booker, Kafka, Goncourt…), care să se compare cu dinamitardul, arhi-climacticul, apocalipticul Nobel, care le-a fost conferit în ultimii treizeci de ani indisputabililor Brodsky, Ōe, Szymborska, Saramago, Grass, Coetzee, Vargas Llosa, Yan şi Munro? Da(r) în fiecare an mai discutabil, premiul „Nos Belles” (San Antonio dixit) aduce, dacă nu un scandal, atunci un „Esop opera” în care dialoghează cel puţin două întrebări: „de ce l-a luat X?” (dintre mulţii suedezi ori autori ideologici ori prea mulţii europeni); şi „de ce nu l-a luat Y?” (Proust, Kafka, Joyce, Borges, Cortázar, Pynchon…). Şi de-aici, altele: „de ce prea tîrziu?” (Mahfouz, Cela, Le Clézio, Pinter, Lessing, Dylan); „de unde atîta politizare?” (Gordimer, Jelinek, Pamuk, Alexyevich, Dylan); şi, iată, „ce-au ei de-a face cu literatura?” (Fo, Dylan). Iar Nobelul, uite-aşa, îşi permite să fie, cînd mai tranzitiv (cînd îi e dat unui autor), cînd mai narcisist (cînd un autor ca Dylan îi e dat premiului).
Ca în poza ieşită la plimbare pe net acum cîteva luni (
)
ideea de a le decerna premiul anilor 60 prin reprezentantul lor, Bob Dylan, suferă de improbabilită amuzată tardivă. Cînd Dylan a luat Oscarul în 2001, Catherine Zeta-Jones s-a întors in taftale către Michael Douglas, întrebîndu-l pe muteşte, „Cine-i ăsta?”, la care el i-a zîmbit a „Ei, tu eşti tînără”. Lui Dylan i-a întîrziat răspunsul vreo două săptămîni, cîte i-or fi trebuit să călătorească din anii 60 pînă la noi, dar Leonard Cohen (mai binemeritoriu, nu-aşa?) a închis discuţia, spunînd, în stilu-i impecabil, că a-i da Nobelul lui Dylan e ca şi cum ai lipi pe Everest o etichetă cu „cel mai înalt munte”. Cel mai recent Nobel literar e un faux pas (ca în cazul anteriorului performer, Dario Fo, vingt ans après), dar un pas de deux în care premiu şi premiat dansează polca pe „Like a Rolling Stone”. Şi dacă-i cool, de ce nu?
Nu văd în asta semnul ameninţării literaturii mari venite dinspre mareea populară şi populistă (cum ar fi fost nobelizarea lui Paolo Coelho sau Dan Brown), ori vreo presiune a market-ului (cum este premierea repetată a lui Cristiano Ronaldo din cauze de Nike), ci doar un intermeţ. De la anul ne vom reîntoarce la Adonis? sau Murakami? sau Oates? sau Ph. Roth? sau…?: şi noi, şi juzii.
Petronia Petrar
O reorientare
În prefața volumului Pe fereastră, intitulată „O viață cu cărțile,” autorul britanic Julian Barnes reia o idee afirmată programatic în discursul de acceptare a Premiului Booker din 2011, oferindu-ne o amuzantă versiune de autobiografie livrescă, construită în jurul ideii de prezență materială a cărții, obiect deopotrivă prețios și fragil: „A deține o anumită carte – și a o alege fără ajutor – însemna să te autodefinești. Și această autodefiniție trebuia să fie protejată la modul fizic.” [Through the Window, Londra: Vintage, 2012, ediție electronică (!!!); traducere proprie, P.P.] Ceremonia depunerii semnăturii (cu cerneală albastră, subliniată cu roșu) pe prima pagină, urmată de învelirea cu folie de plastic a volumelor nou achiziționate, se transformă într-o modalitate a afirmării identitare, completată de bucuria descoperirii urmelor lăsate de alți cititori pe paginile „vânate” prin anticariate. „Bibliomania este o boală recunoscută,” declară Barnes, una care te poate împinge spre gesturi nesăbuite, dar care face posibile aventuri în timp și spațiu devenite superflue în era shopping-ului online și a edițiilor electronice.
Pentru Barnes și mulți alți locuitori ai Galaxiei Gutenberg, cartea tipărită întruchipează simbolic intersecția dintre prezent și trecut, identitatea individuală și cea comunitară, viața „reală” și cuvântul ficțional. Experiența viscerală a răsfoirii paginilor, plăcerea intelectuală a adnotărilor de pe margine, fiorul descoperirii notițelor lăsate de alții și multe alte efecte secundare ale prezenței materiale a cărților par a fi anihilate de lectura pe ecranul computerului sau pe un e-reader; în aceeași logică (deși mai greu de argumentat), suportul electronic, prin excelență democratic și non-elitist, este considerat de mulți incompatibil cu o scriitură de calitate. Toate acestea sunt, fără îndoială, rezultate și simptome ale asaltului asupra mediilor tradiționale, purtătoare de prestigiu cultural cu greu dobândit, de către presiunea unei civilizații a imaginii, în interiorul căreia cultura populară câștigă tot mai mult teren. Dincolo de dezbaterea asupra standardelor estetice, Premiul Nobel pentru literatură acordat lui Bob Dylan face parte din aceeași serie de consecințe democratizatoare, intermediate de noile tehnologii de înregistrare și propagare a produselor culturale. Rămâne de stabilit dacă apologeții purității cărții tipărite au dreptate. Deopotrivă însă, rămâne de văzut în ce măsură convențiile și valorile estetice și etice specifice genurilor literare destinate tiparului, cum ar fi romanul, sunt mai degrabă efecte ale mediului, decât esențe universale; de exemplu, dacă stabilitatea textului oferită de suportul hârtiei nu este decât aparentă (iar aici editorii romanelor lui Joyce ar avea multe de spus); sau dacă invitația la intimitate oferită de lectura unui roman este cu adevărat mai importantă decât imersiunea în spațiul public intermediată de aceeași lectură. Popularitatea cântecelor lui Dylan se datorează în mare parte tocmai deschiderii lor colaborative și participative ce definește cultura populară și noile medii electronice, iar aici s-ar putea identifica dimensiunea esențială a schimbării de paradigmă la care cu siguranță asistăm. Aș spune că o astfel de reorientare, cu oricâtă nostalgie aș privi înapoi către textele dragi mie, este nu doar inevitabilă, ci și dezirabilă: ea poate salva literatura de la irelevanță.
Emilian Galaicu-Păun
Spargerea de tipare
Mă bucur că Academia Suedeză a spart tiparele, acordându-i Premiul Nobel unui cântăreţ; mă întreb însă de ce nu a făcut-o mai devreme, în-Nobel-ându-i pe marii şansonieri francezi Jaques Brel, Georges Brassens sau Serge Gainsbourg.
Florin Bican
Schimbarea permanentă de paradigmă
Schimbarea permanentă de paradigmă este principiul vital al literaturii, latent în germenii evoluției civilizației înseși. Vârstele civilizației sunt, în viziunea lui Vico, fenomene ciclice guvernate de figuri retorice – de la vârsta divină, centrată pe metaforă, la cea a eroilor, dominată de metonimie și sinecdocă, până la cea a oamenilor, când democrația este reflectată în ironie.
În ceea ce privește înălțimea, literatura ori este „înaltă”, ori nu este deloc. Ceea ce alimentează „înălțimea” literaturii sunt ghilimelele invizibile care flanchează reflectarea realității, indiferent dacă între ele se află construcții verbale rafinate sau „populare”. Aceste ghilimele invizibile sunt cele care schimbă, de fapt, paradigma. Dacă, de pildă, cineva îi spune cuiva – fără ghilimele – „du-te-n pizda mă-tii”, înseamnă că-l înjură: aceasta poate fi, cel mult, un semnal pentru persoana înjurată, sau un act terapeutic pentru persoana care proferează injuria. Dar în niciun caz nu e literatură… Dacă, în schimb, formula incantativă „du-te-n pizda mă-tii” este folosită evocativ, antrenând un context care cristalizează o realitate decupată din cadrul ei natural pentru a fi transplantată cu un scop anume într-un context care își propune să imite realitatea (techne mimetai ten physin), aceasta devine literatură. Cu condiția ca cel care o percepe să sesizeze ghilimele care o transpun în alt plan, conform mecanismelor inventariate de reader-response criticism.
La ediția din 1977 a expoziției dOKUMENTA (Kassel), grupul Haus Rucker und Co. a expus instalația Rahmenbau – o ramă gigantică, încadrând peisajul, în funcție de unghiul din care era privit, într-o serie de diapozitive care-l somau pe privitor să le perceapă ca artă. Rama aceasta ar corespunde ghilimelelor despre care vorbeam mai sus, iar procedeul este activ în literatură din cele mai vechi timpuri: episoade din realitate au fost captate, încadrate și prelucrate începând cu Ghilgameș, trecând prin Gonzalo de Berceo, care, în secolul al treisprezecelea se lăuda că el și confrații săi nu scriu decât ceea ce citesc (al non escribimos sin non lo que leemos) și până la contemporaneitatea noastră democrat-ironică, unde found poetry este o formă literară viabilă.
Aș ilustra acest ultim caz cu un text cules de pe Facebook, în care poetul Ștefan Baghiu reciclează discursul unui politician actual (pe cât de proeminent, pe atât de insalubru): Poem eu nu am/pe mine nu mă afectează/de asemenea, nici nu mai pot avea niciodată/trebuie semnată și asumată//poate semna doamna Livia Stanciu/în interiorul celor 30 de zile//acest dosar politic/acest nou proces/să mi le rezolv în instanță/în final instanța//și eu am ieșit în stradă când eram mai mic/împotriva celor care își exprimă o opinie//se încearcă/ca din ce în ce mai mulți oameni/să fie speriați de ceva care nu există//nu am spp/sunt doar eu cu șoferul/e un băiat tânăr destul de fricos//poate se abțin toţi/aici nu e vorba de mine. Deși discursul original exprimă fără echivoc primitivismul și analfabetismul emițătorului, a cărui relație cu poezia e la fel de nulă ca relația sa cu morala, poetul Ștefan Baghiu, preluându-l selectiv, face din el poezie pură prin aplicarea ghilimelelor care demarchează teritoriul literaturii, indiferent de paradigmă.
Robert Șerban
Un exercițiu de PR
Academia, fie ea și suedeză, e o instituție conservatoare. Ceea ce s-a întâmplat în 2016 este, după opinia mea, un exercițiu de PR. Premiul Nobel e principalul brand al acestei academii. Și, cum se știe, are mai multe… ramuri: fizică, medicină, chimie, economie, pace, literatură. Dar singurele despre care se discută și cărora mediile de informare la acordă atenție, în afară de ziua decernării, sunt ultimile două. Or, de la Llosa încoace, din 2010, adică, despre Nobelul în literatură s-a vorbit tot mai puțin. Cât e el de Nobel, și gloria acestui premiu intră în umbră dacă nu o… luminează cineva. Niciun nume ales de juriu, între 2011 și 2015, nu a avut mare impact.
Așa că în 2016 s-a schimbat abordarea. Cine avea o notorietate mai mare decât a lui Bob Dylan, dintre cei propuși la Nobel? Nici un altul! 99,9% dintre ei erau/sunt scriitori. Adevărat, unii – scriitori uriași (iar întâmplarea face ca tocmai câțiva americani să fie între ei). Și atunci cum dai un o lovitură de imagine? Acorzi premiul unui om cunoscut de toată lumea asta. Unei legende vii, cum se zice. Înjurat de fanaticii literaturii (vezi presa franceză, de exemplu), fiindcă nu e un mare poet, oricât l-ai citi și reciti. Dar, inclusiv înjurăturile – sau, de fapt, cu asupra de măsură ele – luminează premiul. Și iată cum o lume întreagă a discutat și discută despre Nobelul în literatură și implicit despre Academia Suedeză. Cred că vreo 10 ani de acum încolo, acest premiu se va da pe bune. Adică, unor scriitori. Și e posibil ca între ei să fie și mari scriitori.
P.S.: Asta nu exclude ca un literat să ia Nobelul pentru medicină, iar această secțiune a râvnitei recompense suedeze să intre și ea în atenția mass media. Doctorow, din păcate, nu-l mai poate lua…
Vasile Gârneț
Lărgirea frontierelor literaturii
Nobelul literar este unul specific: oferă mult loc politicului (conjuncturii politice), ia în calcul acuitatea problematicilor sociale pe care le abordează autorii, dar și alți factori care nu au legătură cu literatura în acceptul clasic al termenului. Premiul acordat lui Bob Dylan în 2016 îl văd ca pe un reproș împotriva acelei părți a societății americane care a votat opțiunea Donald Trump. O „replică poetică” la criza în care e intrat societatea americană, venită dinspre o Suedie neutră, dar și dinspre anii ‘60 ai secolului trecut, din epoca revoluțiilor sexuale și ideologice ale tinerilor. Bob Dylan a fost pentru academicienii suedezi un bun prilej pentru a le fi auzită vocea în acest vacarm militarist într-o lume aproape înnebunită.
Dar cele scrise mai sus nu exclud deloc discuția despre lărgirea frontierelor literaturii. Se vede ușor că literatura și-a păstrat de-a lungul deceniilor un statut special, conservator (chiar ultraconservator) în comparație cu teatrul, filmul, pictura și muzica. Muzica și-a însușit de mult toate stilurile posibile, la fel ca artele plastice, cinemaul și teatrul, trecute prin „turbulențele” postmodernității care le-a volatilizat frontierele. Doar literatura a rămas – orgolioasă, elitistă – în Turnul de fildeș, tratând cu exigență, uneori respingând orice încercare de noutate, de intruziune pe teritoriul său. Între timp, preferințele cititorilor au evoluat/degradat. Seria Harry Potter a format o generație, iar romanele fantasy sunt bestselleruri la nivel mondial. Putem numi literatură aceste scrieri care sunt atât de populare? Și dacă le respingem, nu le considerăm literatură de calitate, cititorii se vor repezi cumva spre Proust și Thomas Mann?
Cred că lărgirea frontierelor literaturii, certificarea unor „zone literare” înainte exotice, periferice, prin acordarea Premiului Nobel (nonficțiune, proză documentară – Svetlana Aleksievici, 2015; poezie-cântată – Bob Dylan, 2016) este logică, firească și corespunde chiar testamentului lăsat de Alfred Nobel, care nu încuraja deloc conservatorismul cultural. Și înainte academicienii suedezi au procedat la fel, dar nu eram noi contemporani cu acele timpuri ca să ne revoltăm. Poate că a fost destulă lume șocată și când Nobelul literar a fost luat pentru lucrări de istorie, pentru piese de teatru absurde (e bine să ne uităm din când în când pe lista laureaților).
Nu cred că asistăm la o „schimbare de paradigmă”, e doar o nouă, altă deschidere. Dacă anul acesta Premiul Nobel va fi luat de un autor care slujește literatura „înaltă” – Roth, Franzen, Pynchon, Lobo Antunes, Amos Oz, John Ashbery, Vila-Matas… –, vom reveni la normal. Arta scrisului nu e înghițită de arta noilor mijloace media, e doar asaltată de „literatura populară” și face loc, din când în când, celor insistenți.
Cu ce vom rămâne noi, cei care mai credem în „literatura elitistă”? Vom putea mărturisi că am fost martorii acestor schimbări.
Lia Faur
Ieșirea din taxonomii
Suntem beneficiarii unei societăți a schimbărilor rapide, a recuperării valorilor uitate, a simplificării și clișeizării unor concepte, ușor transferabile în kitsch. Ne-am eliberat politic și ne-am emancipat cultural, dar mereu ceva se pierde sau se transformă când ceva se câștigă. Aș aduce în discuție, dacă tot amintim de arta transgresivă, opera lui Damien Hirst, instalația In and Out of Love. Aici este vorba despre viață și moarte, dragoste și realism, simboluri și idealuri imaginate într-o cameră albă fără ferestre unde sunt revărsate mii de crisalide și fluturi. Însă în urma acestui experiment, atât de spectaculos, 9000 de fluturi au murit. Dar fluturii sunt frumoși și morți, nu-i așa? Iar concluzia poate fi că, până la urmă, totul ține de artă, inclusiv transformarea ei.
Câștigarea Premiului Nobel pentru literatură de către Bob Dylan sporește decalajul de gen și rasă între muzica rock (gravă) și muzica pop (de unică folosință). Cam ca între literatura „înaltă” și literatura „populară”. Deodată textul nu mai are importanță unde este scris, ci impactul său asupra mentalității colective. Literatura va fi mereu o provocare pentru arta transgresivă, iar o soluție poate fi cea a negocierii și ieșirii din taxonomii. Dacă are loc, înseamnă că la nivel macro este o necesitate, iar semnele conduc spre o provocare a artei scrisului care trebuie să se reinventeze. Dacă dispare arta scrisului, în detrimentul artelor transgresive, rămâne arta lecturii prin transubstanțiere, cele două potențându-se reciproc în esență, fără a fi în concurență. Vor exista mereu scriitori experimentali și scriitori opozanți, o percepție critică asupra noii paradigme sau o tratare superficială a noii literaturi.
Desigur, acordarea unui premiu pentru literatură unui textier creează derută în rândul ambelor tabere, însă cântecele lui Bob Dylan au devenit embleme la scară mondială, iar el a depășit statutul unui producător de text. A devenit un experiment studiat la catedra de Istorie a Ideilor din cadrul Facultății de Filozofie, Istorie a Ideilor și a Artelor de la Universitatea din Oslo. Expresia poetică a mesajului său este o noutate. Singură poezia nu mai are impactul așteptat în mișcarea lăuntrică a unui organism uman compus din miliarde de ființe vii.
Da, cred că asistăm la o schimbare de paradigmă care s-a insinuat odată cu redefinirea unor concepte și reconceptualizarea unor teritorii. Este vorba despre o transgresiune culturală prin participarea mai mult decât oricând a lumii la spectacolul mondial al mai multor identități culturale. Schimbarea de paradigmă este bruscă și cu atât mai șocantă, ceea ce rămâne de făcut este doar negocierea și adaptarea.
Vitalie Ciobanu
Diversificarea creativității
De vreme ce am intrat în „post-adevăr”, epocă în care reprezentările asupra realității nu se mai compun din analiza unor fapte verificabile, ci din impresii, senzații, vise, năzăriri și imagini prefabricate de media, s-ar putea ca o dată cu „nobelizarea” lui Bob Dylan să fi pășit și în „post-literatură”. E o problemă de criterii, doar că scandalul în cazul noilor trenduri și percepții asupra literaturii mi se pare mai puțin grav decât în cazul accesului la realitate prin intermediul presei.
Sigur că autori ca Ismail Kadare, Milan Kundera, Tomas Pynchon, Don DeLillo sau cum a fost Umberto Eco, mari prin opera lor scrisă, ar fi meritat, probabil, să ia Nobelul înaintea lui Bob Dylan, mai ales că moartea, vai, se dovedește adesea mai promptă decât bunăvoința Academiei Suedeze. Apoi, teza meritelor ierarhizate, când e vorba de Nobelul literar, se susține aici și de împrejurarea că bardul american, surprins el însuși de norocul ce l-a copleșit, a refuzat mult timp să răspundă apelurilor Academiei Suedeze. E cumva o ironie a sorții că autori ca Boris Pasternak, de exemplu, să nu participe la ceremonia de la Stockholm din cauza interdicțiilor staliniste, sau că Jean-Paul Sartre să refuze Nobelul din considerente ideologice, iar un Bob Dylan să nu știe nici cu spatele că este căutat cu insistență pentru a i se așeza pe frunte laurii de scriitor, nu de cantautor (!), ba să și afișeze o sfidătoare indiferență (numai dacă nu a fost o strategie deliberată), ca să iasă până la urmă din rulotă și să meargă să-și ridice premiul.
Totuși, opțiunea Comitetului Nobel în 2016 e posibil să nu confirme neapărat „schimbarea de paradigmă”, adică detronarea literaturii de artele transgresive, pentru că în 2017 s-ar putea să avem din nou un laureat „clasic” și astfel politica de a-i mulțumi și pe unii, și pe alții, profesată de Academia Suedeză, să se confirme a câta oară. De aceea cred că dezbaterea teoretică, pe care o propune revista Steaua, ar fi de purtat „în sine”, nu neapărat în relație cu ultimul Nobel literar (oricât de „alternativ” ar părea el). Nu cred că autonomia literaturii va fi abolită de „concurenții” din alte medii, mai degrabă asistăm la o diversificare a creativității, la o explozie – bazată pe tehnologii – a noilor mijloace de expresie în artă. Literatura, oricât ar înghesui-o pixelii, își păstrează atu-ul fundamental: cuvântul. Lectura, „îmblânzirea cuvântului”, e strict individuală. Imaginea, impresia, senzația, sentimentul, codificate în cuvinte, înfloresc diferit în mintea fiecărui cititor. E drept că ecranizările unor opere literare atentează la suveranitatea imaginarului scriptic, tinzând să înlocuiască capacitatea noastră de a ni-i compune într-un mod propriu și unic pe Ahile cu un Brad Pitt lățit pe toate ecranele lumii, sau pe căpitanul Ahab din Moby Dick cu un Gregory Peck de cinematecă, însă deocamdată literatura rezistă acestui asalt mediatic. Și va rezista atâta timp cât nu va renunța la cuvânt.
Caius Dobrescu
Dezinhibare culturală
Schimbarea s-a declanșat, în lumea euro-atlantică, imediat după cel de-al doilea război mondial. Începînd cu anii 1960, literatura populară, în sensul de „scrisă pentru divertisment” și, în consecință, adresată unui public care nu caută prin lectură Arta ori Spiritualitatea, a devenit obiectul studiilor de istorie și critică literară. Popular culture în general s-a fixat tot mai ferm pe agenda preocupărilor academice – facultățile de științe sociale și umane i-au dedicat programe de studiu și chiar departamente întregi.
Rațiunea principală a fost una etico-politică: a asculta exclusiv de gustul elitelor culturale, în cîntărirea prezentului, dar și a trecutului, pare incompatibil cu valorile de bază ale civilizației democratice. O poziție spre care au convers opțiuni academice și radicale, și liberale.
Procesul nu a ocolit nici universitățile noastre (un mare pionier al acestei orientări, sub aspect teoretic și practic, este regretatul Florin Manolescu – continuat cu onoare de fiul său, teoreticianul, criticul și romancierul Ion Manolescu), dar numai marginal și în doze mici. Fără patosul moral și politic care a însoțit o asemenea transformare în Vest (unde vedeți la noi patosul idielor sau principiilor?) și adeseori mai degrabă sub forma interesului pentru popular culture din SUA și Europa, nu pentru ce s-a petrecut și se petrece în ograda noastră, sub nasul nostru.
Pentru a veni la partea întrebării care țintește scrisul literar, cred că în anii 1960 a existat o chimie fascinantă, în America, între literatura experimentală, explorativă, și popular culture. Influența acestui proces s-a făcut simțită în toată lumea – chiar și, după cum știm, în Europa de est. La noi, generația 80 a inițiat dezinhibarea culturală față de condiția noastră de consumatori de televiziune, de muzică „populară”, seriale, sport, ulterior reclame. În timp, această evoluție s-a autohtonizat și se autohtonizează în forme foarte interesante.
Pe de altă parte, ceea ce trăim cel puțin din anii 2000 încoace este cu totul altceva: nu mai avem o expansiune a literaturii „filozofice” bazată pe negocierea amiabilă cu limbajele popularului, ci mai degrabă o insurecție a divertismentului care își asimilează și deturnează în scopuri proprii multe dintre ustensilele literare „de vîrf”.
De asemenea, relativismul cultural, care alimenta cîndva efervescența creativă, s-a gramaticalizat astăzi, cu rezultatul că, de exemplu, o poezie care înmagazinează și topește în ea secole de experimente se află pe absolut același plan cu a epigonilor lui Coșbuc, Topîrceanu, Adrian Păunescu, ori cu a textierilor d-lor Guță și Salam, cînd ne raportăm la comunități internautice perfect etanșe și autosuficiente de „consumatori culturali”.
Leon Wieseltier spunea undeva că îl interesează individul multicultural, nu societatea multiculturală. Pluralismul nișat în care trăim acum, însă, nu favorizează deloc expansiunea individului multicultural.
Cosana Nicolae Eram
Un eveniment revitalizant
Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Bob Dylan nu reprezintă în sine o schimbare de paradigmă, ci este, pe de o parte, un eveniment revitalizant, probabil menit ca atare, menit să aducă aminte de vechea tradiție a lirismului antic (acompaniat de muzică), dar și un fapt aflat în siajul mai multor transformări petrecute deja de ceva vreme (literatura „joasă” și literatura „înaltă” au granițe poroase). Din anii ’60 încoace, lui Dylan i s-au dedicat cel puțin o mie de cărți de specialitate, el este un non-conformist, un necanonic canonizat încă de dinainte de Nobel. Mulți profesori din domenii umaniste au fost încîntați de alegerea lui pentru Nobel, aici, în Statele Unite (unde mă aflu eu), atît pentru că „obiectul” lor de studiu a primit o validare de acest tip, cît și pentru mesajul politic cu care mulți americani au crescut și care i-a însoțit de-a lungul multor evenimente turbulente din ultimele decenii. Sunt familii în care se ascultă Dylan de trei generații și care astfel se regăsesc individual și trans-personal în sarcasmul, spiritul ludic, înțelepciunea de toată ziua și emoția muzicalizată din cîntecele lui. Pentru mine, Dylan este cel din versurile lui Joan Baez, „already a legend, the unwashed phenomenon.” Pe acest fond, am fost să îl văd în 2012 la San Francisco și l-am văzut în impersonarea sa recentă de general din Războiul de Secesiune, cu o voce răgușită și gesturi hieratice; am regăsit atunci un interpret care își tematiza deja pînă la cabotinizare propria persona.
Carmen Borbely
Potențialități infinite și transgresive
Pulsiunea de transgresare a granițelor e, foarte probabil, o trăsătură definitorie a literarității. Cel puțin de la Laurence Sterne sau Mary Shelley încoace, creativitatea, „originalitatea” presupune depășirea, bruscarea normelor matricii culturale, recalibrarea convențiilor literare dominante, cultivarea eterogenului, amestecul genurilor și speciilor, sau eliberarea unor energii ades hibridizante, destabilizatoare. E suficient să ne gândim doar la carnivalescul și dialogismul bakhtinian sau la abjectul descris de Julia Kristeva pentru a realiza potențialul subversiv, rebel, dezrobitor al literaturii populare. Al romanțului gotic, de pildă, capabil să coaguleze și să recanalizeze angoasele unor sensibilități critice și ale unui imaginar al terorii, dominant azi. Pentru a da un exemplu, celebrul scriitor irlandez John Banville, câștigător al legitimantului Booker Prize și meritoriu candidat la Premiul Nobel, cu o marcantă poeticitate înalt-rafinată a stilului, nu doar că scrie adesea romane detective sub pseudonimul Benjamin Black, ci chiar și în romanele sale canonice precum Birchwood (1973), Ghosts (1993) sau The Sea (2005), recurge la gotic ca modalitate de explorare a unor subiecte pregante ale irlandismului: dizlocarea originilor, genealogiile contaminate, psihismele deviante generate de traumele istoriei. Nu e vorba neapărat de o substituție a literaturii așa-zis înalte cu aceea populară, ci de acest fenomen al porozității granițelor dintre ele, al melanjului și hibridizării, cu atât mai mult astăzi, în era noilor tehnologii, când devin posibile fenomene de genul artei transgenice sau bioartei practicate de Eduardo Kac în cadrul unor proiecte precum Istoria naturală a enigmei (2009), ce marșează pe revelarea paradigmei artefactualității în cadrul căreia biologicul, la nivel molecular sau genomic, nu mai poate fi înțeles strict și exclusiv drept natural, ci devine obiect cultural. O realitate imediată, înțeleasă cu prisosință de autori ai unor distopii axate pe era biotehnologiilor precum Margaret Atwood, cu a sa trilogie „biotextuală” – Oryx and Crake (2003), The Year of the Flood (2009) și Maddaddam (2013) – care înțelege că noul mediu al scrierii și rescrierii infinite devine genomul însuși, simbol al potențialităților infinite și, evident, transgresive, ale noului ev.
Dana Bizuleanu
Vremuri second-hand
Trăim vremurile în care adevărul alternativ și știrile false au contribuit decisiv la alegerea unui președinte. Acesta preferă mondenul și divertismentul în locul rapoartelor de securitate și al cărților de orice gen literar, deși conduce cea mai puternică țară din lume. Ba mai mult, extrema dreaptă europenă (luând chipul unei Marine Le Pen dezlățuite, al unei Frauke Petry sfidând absurdul și al unui Geert Wilders care îmi amintește constant de Jörg Haider) marșează tot mai mult pe ideea de destrămare a Uniunii Europene, glorificând națiunea ca națiune. Mai pot fi amintite, însă, și catastrofele umanitare, precum exodul din America de Sud și din Africa, războaiele purtate la marginea Europei (v. Ucraina), pe alte continente și, full circle, violența asupra femeilor și asupra altor categorii sociale vulnerabile. Dușmanul lumii democratice are un nou chip. Pe lângă extremismul de orice gen, dușmanul principal al lumii noastre se cheamă uitare. Schimbarea de paradigmă în acordarea premiului Nobel pentru literatură vine și din presiunea pe care o exercită nevoia acută de a ne aminti. Două prozatoare laureate în ultimul deceniu, Herta Müller și Svetlana Alexievici, readuc în discuție perioade recente din istoria comună și traumatică a Europei. Stilul atipic, formele literare inedite și teme precum alienarea în totalitarism sunt mărci ale scrisului lor. Mai mult ca oricând, în vremurile adevărului alternativ, proza-martor ar putea înlocui, astfel, monumentele și memorialele construite în amintirea unei istorii traumatice a lumii moderne. Europa, cu victimele și agresorii ei trăind în același spațiu, resimte vremurile second-hand: „Au trecut o sută de ani și viitorul iar nu e la locul lui.” (S. Alexievici, Vremuri second-hand).
Magda Cârneci
Redefinirea continuă a conceptelor
Cred că de mai bine de 20-30 de ani ne aflăm într-o modificare de paradigmă culturală și civilizațională din ce în ce mai accelerată. Tehnologizarea vieții, urbanizarea masivă, invazia mass-mediatică, cultura de internet, socializarea în rețele trans-frontaliere, globalizarea economică, comercializarea tuturor produselor umane, migrația în masă, industrializarea culturii sunt instrumentele cele mai vizibile (dar nu singurele) prin care are loc această vastă transformare a lumii.
Postmodernismul a tematizat-o demult, din anii 1970-1980, dar au fost multe voci, și la noi și aiurea, care au negat evidența acestui fenomen de mare amplitudine, ce ne târâie pur și simplu acum în siajul său uriaș. Ceea ce a devenit evident în prezent este doar ordinea de mărime și ritmul, ambele cu o tendință de creștere exponențială. Civilizația s-a complexificat și s-a complicat – modelul ei occidental tinde să colonizeze toate continentele, nu fără rezistențe explozive din toate părțile.
Spațiul planetar s-a micșorat, timpul lumii s-a accelerat. Viețile noastre au devenit supuse unor presiuni multiple și contradictorii: trebuie să ne adaptăm continuu abilitățile, cunoștințele și identitatea proprie & colectivă. Trebuie să ne redefinim continuu conceptele (din ce în ce mai fluide) cu care operăm și valorile (din ce în ce mai mixate) la care ne raportăm. Toate acestea se știau deja, cel puțin teoretic, acum ele se și trăiesc – adeseori dramatic – în propria existență. Acum toate acestea au devenit evidente la scară mare, colectivă. Fiecare în parte și toți trebuie acum să devenim conștienți de „starea (bulversată) a lumii” și să evoluăm.
Faptul că un cantautor celebru ca Bob Dylan a luat Premiul Nobel pentru literatură în 2016 mi se pare pur și simplu o ilustrare simbolică elocventă a tot ceea ce am amintit schematic mai sus. Literatura „populară” nu înlocuiește literatura „înaltă”, ci devine mult mai vizibilă și mai masiv consumată în „era maselor emancipate” în care trăim. Ea cere deci o recunoaștere la fel de vizibilă, la fel de elocventă, pe care o instanță internațională, un premiul Nobel o poate da. Și care validează de fapt, printr-o asemenea recunoaștere, transgresiunea categoriilor culturale prea închise de altădată, depășirea criteriilor estetice prea elitare, după cum recunoaște circulația liberă a energiilor creative, osmoza genurilor și stilurilor, aculturarea lor cu noile mijloace media. Într-un cuvânt, transgresiunea generalizată. Semn al unei deschideri civilizaționale fără precedent.
La modul general, eu n-aș vedea în toate aceste caracteristici un semn al decadenței și degenerescenței culturale, ci dimpotrivă, un semn al unei dinamizări extraordinare a vieții planetare, care se produce deocamdată (și inevitabil) cu multe efecte locale negative, uneori chiar nefaste, dar care nu cred că poate fi oprită din turbionul imens în care ne-a prins, întrucât vizează finalmente o visată unificare a umanului de pretutindeni.
Marius Conkan
Labirintul Nobel
Cu toții avem, firește, o părere legată de premiul Nobel și de scriitorii care ar merita să-l primească. Unii consideră că romancierul sau poetul favorit este întotdeauna un potențial câștigător, alții că laureatul trebuie să fie neapărat un geniu, în grila unei percepții romantice încă nedepășite. Mai sunt cei care cred că „nobelardul” se cuvine să fie reprezentativ pentru o paradigmă sau un spațiu cultural. Unii așază, la originea premiului, imixtiunea politicii în literatură, pledând pentru o utopică autonomie a esteticului, iar alții critică adesea poziția conservatoristă a Academiei suedeze. Să nu uităm, însă, că premiul se acordă anual unui singur autor (deși au fost și ani cu câte doi laureați), iar în lume sunt atât de mulți scriitori valoroși (și în viață!) care ar fi îndreptățiți să-l primească, încât timpul este insuficient pentru a-i răsplăti pe toți. Pe de altă parte, juriul oricărui premiu are o Idee (deci o gândire critic-subiectivă asupra unei activități estetice), dar, în acest caz, „ideea” și gustul Academiei suedeze sunt condiționate de testamentul lui Alfred Nobel care stipulează, clar și distinct, faptul că laureatul Nobel trebuie să fi scris o operă remarcabilă într-o „direcție ideală” (iar idealul este întotdeauna legat de etic și socio-politic, așa încât unele opțiuni ale juriului nu trebuie să fie deloc surprinzătoare). Odată cu instalarea Sarei Danius în 2015 ca secretar permanent al Academiei suedeze, cu o mare putere decizională, premiul Nobel pare să fie adresat și genurilor hibride, situate la frontieră: reportaj/interviu-ficțiune (Alexievici), muzică-poezie (Dylan). Sara Danius însăși a afirmat că Svetlana Alexievici este creatoarea unui nou gen literar și că pledează pentru astfel de manifestări artistice, cum s-a văzut și în opțiunea pentru Dylan. Să fie acesta chiar un lucru rău? Sau un semnal că literatura (și aprecierea ei) s-ar putea îndrepta către altceva? Totuși, nu cred că asistăm încă la o schimbare de paradigmă, care să așeze întru totul artele transgresive printre preferințele juriului suedez, întrucât, cel mai probabil, anul acesta premiul va fi acordat unui scriitor canonic „într-o direcție ideală” sau, din contră, unui scriitor subversiv față de o anumită gândire politică.
Mai avem de aşteptat
Radu Toderici
Schimbare de paradigmă e cam mult spus. Nu prea poţi face revoluţie cu 18 oameni, marea majoritate trecuţi de 50 de ani, cu un club select care până acum vreo zece ani era, cu o singură excepţie, format exclusiv din bărbaţi. Fiindcă asta este până la urmă Academia suedeză, iar şapte dintre membrii ei decid, pentru câte trei ani consecutivi, cine câştigă Nobelul. Sunt simptomatice alegerile lor pentru starea de acum a literaturii? Da, dacă ne gândim la eternele jocuri de culise care caracterizează lumea literară. Există un articol bun de tot, apărut tocmai în 1998, în The New Yorker, și semnat de Michael Specter, „The Nobel Syndrome” (se găsește ușor, pe google), în care e discutat amalgamul de opțiuni politice, idei legate de reformarea Academiei, preferințe și antipatii personale care îi caracterizează pe cei 18. Pe atunci, ultimul câștigător al Nobelului era Dario Fo (alt scandal, ca în cazul lui Dylan), iar Specter sugerează că Fo iese câștigător datorită unui joc foarte interesant de circumstanțe – un membru al Academiei, Lars Forssell, îl propune și îl susține ani de-a rândul și, în pofida opoziției unora dintre membrii instituției suedeze, autorul italian devine totuși laureat în 1997. Dacă ne uităm însă cronologic la opțiunile Academiei suedeze, am putea observa că ea își are propriul ei ritm – un pas înainte, doi înapoi, să zicem. După fiecare autor mai controversat, mai discutabil din perspectiva culturii înalte, mai subversiv, urmează niște alegeri foarte safe. După scandalul Fo, primesc Nobelul José Saramago și Günter Grass. După nedumerirea provocată de alegerea Elfriedei Jelinek, sunt premiați Harold Pinter și Orhan Pamuk. Pariul meu e că exact așa o să se întâmple și în anii următori. Lumea literară se schimbă foarte greu. Se întâmplă accidente, ca anul trecut, cu Dylan. La o privire mai atentă, acestea par să fie premeditate – opțiunile și preferințele unuia sau altuia din cei 18 cântăresc greu în decizia finală. S-au schimbat însă și criteriile după care e judecată literatura? Nu cred. Reacțiile negative după premierea lui Dylan sunt mai simptomatice pentru climatul actual al lumii literare, pentru ipocrizia așa-zisului postmodernism. De vreo câteva decenii, se tot teoretizează o ștergere a granițelor între cultura înaltă și cultura populară. Dylan e exemplul perfect nu pentru cultura populară, ci pentru combinația între high art și low art pe care anglo-saxonii o denumesc uneori middlebrow. Dar, ce să vezi? când se dau premiile, se dovedește că granițele sunt tot acolo, că nu s-au șters absolut deloc.