Nicolae Manolescu, o lumină care se aprinde, se stinge, se aprinde. L-am întâlnit, tânăr, ca nume, prin 1962, în calitate de critic literar în afirmare, într-o generație care s-a născut între 1930 și 1940, în cronicile lui despre cărți de poezie, poate prima dată în paginile revistei Contemporanul, unde sectorul critic era onorat de prezența permanentă a marelui critic și istoric literar G. Călinescu, apoi la discuțiile, prin zeci de ani, ale Consiliului Uniunii Scriitorilor, din care, probabil după Congresul din 1956, nu a mai lipsit, cred, niciodată, legând într-un mod, în acest fel, două epocica două lumi, și devenind, pentru cine privea lucrurile neutru, criticul expresie a instituției de concept însăși, o valoare literară de prim-plan, noțiune pe care, în numărul 11 pe acest an din România literară, al cărei director era, o va numi „transcendentă”, în editorialul, pentru mine ultimul, pe care îl va semna, cu titlul, parcă într-o premoniție, „Transcendența valorii”.
L-am întâlnit, condei de spirit, când exprima, dinspre partea bună a scrisului vremii, în articole varii, cu nuanțe din cele mai definitorii, judecăți privind esența poeziei și poeticului, odată și pe seama poeziilor mele, într-un articol care-mi va fi postfață la o carte, publicată în Grecia. L-am întâlnit în locuri diferite, în ședințele din sediile de consiliu de pe Șoseaua Kiseleff și Calea Victoriei, ale organizației noastre de breaslă, o confrerieîn care el conducea,virtual, de la un timp, în fapt, o constituire, pentru mai mult liber, de voci scriitoricești ale unei opoziții la dogmatism și la aranjamentele ideologicului și politicului, cu fragilitatea și acuitatea ei, o formă de o rezistență la un regim din statul totalitar, întrucâtva. Ne-am întâlnit și în paginile Stelei, unde, mulți ani, a susținut număr de număr, în baza unei înțelegeri, o rubrică, „Teme”, pentru care textele îmi erau trimise în manuscris, și care vor fi puse, sub același titlu, într-o carte în șapte volume. L-am știut în Franța, în orașul-lumină,onorând timp de nouă ani o responsabilitate, cu o deplină acoperire, de ambasador al României la UNESCO. S-a nimerit, prin 1983, ca în vagonul de dormit al trenului,pe ruta București-Paris, să împărțim aceeași cușetă și să confruntăm, aproape tot timpul nopții, impresii de lao conferință de alegeride președinte al Uniunii, petrecută în urmă cu câteva zile, cu amestec,nu mic, din partea forței politice conducătoare înstat, în procesul democratic al evenimentului,despre care el deținea amănunte de culise, ca un mai-din-real. Ne-am văzut în ani de vacanțe,de lună august, sub soarele Pontului Euxin, volubili, la Casa Scriitorilor, ctitorită de Zaharia Stancu, din stațiunea Neptun, în participări la acțiuni din raza de manifestări literare a Filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj, odată el onorând o discuție despre o noțiune, gândită ca un pașaport colectiv, numită „canonul literar”, cum și la un „turnir” de poezie în orașul Gyula, în Ungaria, cu plimbări pe Criș și pe Tisa, dar și cu o seară în care, la un pahar de vin, după cină, în odaia lui, o paranteză într-un program de grup, unde, alcătuind cu Adrian Popescu o formație de trei, la o cotitură de cuvinte, a strecurat în treacăt, cu un surâs, mărturisirea că are scrise două volume de versuri proprii, pe care nu vrea să le publice – iată un secret. Va fi întâlnit, în veșnicie, în toate bibliotecile țării, care cred în valori, în case de oameni care cred în lectură cum el, o lumină care se aprinde,se stinge și se aprinde. Iar azi, când, în plină formă a scrisului, număra în viața lui 84 de ani, vorbim despre un Nicolae Manolescu numai spirit.
Prietenii lui, toți literați, îi spuneau, simplu, Nicolae. Nicolae Breban, Al. Ivasiuc, Nichita Stănescu, să-ți amintești câteva contexte, dar să te gândești și la alți apropiați, între care și femei, iubiri. Care i-au putut cunoaște și o parte de dincolo de o platoșă, a sufletului. Un suflet tandru, cald, învățat, jucăuș, exigent, cordial, independent, sever, inventiv, atașant, de altitudini, de un firesc ardelenesc-oltenesc. Sau și alți prieteni, care, când vorbeau în absența lui despre el, îi spuneai Niki.
Un academician, un demnitar al cuvântului, stând după un monument de cărți – cele de critică, în număr de peste 40; dar și unele de proză, de emoție, de imaginație.Să le citești, câtorva, titlurile dintr-un album autobiografic, cu multe fotografii, de la copilăria sibiană la maturitatea bucureșteană, portrete cele mai multe, intitulat Amurgul manuscriselor (2018): Metamorfozele poeziei, Viață și cărți, Poeți romantici, Poeți moderni, Contradicția lui Maiorescu, Povești pentru oameni mari, Lecturi infidele, Desenul din covor, Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc, Julien Green și strămătușa mea, Despre poezie. Și un dezinvolt, spunând, despre două înalte distincții: „Sunt Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, conferit de guvernul francez” și „Președinția României mi-a decernat Ordinul Serviciul Credincios în rang de Mare Cruce”.
Și iar Nicolae Manolescu. Autorul monumentalei Istorii critice a literaturii române, fostul președinte al Uniunii Scriitorilor timp de 24 de ani, conducător și al unui Cenaclu, „de luni”, care a modelat scriitori dintr-o generație, „optzeci”, ai unui deceniu, intelectualul de un orizont european, al lecturilor și pronunțărilor în cunoștință de cauză despre identitatea scrisului literar, în care profesorul universitar „emerit”, fiu de profesori, deținând titlul de Doctor Honoris Causa decernat de către vreo opt Universități, a fost un familiar. Criticul de poezie cu un timbru inconfundabil, prin vreo 50 de ani. Omul de idee, de intuiție, de erudiție și definiție. Să mai spui și de viziune, de verb, de lume, de opinie, de acțiune, de memorie. Un nume în cultura română, despre care a spus cândva: „profesiunea mea”. O lumină de la care să aprinzi o floare de gând ca o lacrimă. Pe care să i-o închini cu un regret, și cu drag.
Aurel Rău