Știind atât de bine să insufle cititorului îndemnul la lectură, cel dintâi volum al Cărților populare tratează Epoca influenței sud-slave, deoarece încă de la începuturile medievalității, românii au avut numeroase puncte de contact atât cu cultura venită din Bulgaria, cât și cu cea sârbească, prin intermediul cărora s-a instaurat la noi epoca slavonismului, prin ritual bisericesc și cărți de cult, dând naștere și unei literaturi apocrife, marcată de bogomilism. Tot acum s-a născut o literatură apocaliptică bogată, prin intermediul apocalipsului apostolului Pavel, cel al lui Ioan, al Maicii Domnului, al morții lui Avraam. De la apocalipse ajungem la legende, cele mai multe de natură religioasă, iar apoi la legende hagiografice, precum sfântului Sisinie, a sfintei Vineri sau a sfântului Alexie. Pe terenul literaturii de prevestire avem Fiziologul și Fiore de virtu, ca apoi prin „romanele popuare” Alexandria, Varlaam și Ioasaf și Archirie și Anadan, epoca aceasta a pus baze temeinice serioase pentru sporirea gustului spre lectură și spre îmbogățirea imaginarului popular cu alte elemente de împrumut. De data aceasta gândirea și simțirea românească a fost sporită prin cărți și manuscrise venite din sudul grecesc-bizantin, păstrător al culturii grecești antice. Volumul al II-lea al Cărților populare se deschide cu cercetarea acelor legende apocrife care au fost generate de Vechiul Testament, urmând mai apoi cele provenite din Noul Testament, legende liturgice, drama religioasă și folclorul medical. Aici cercetătorul identifică contactele pe care literatura noastră le păstrează cu centrul spiritual reprezentat de Constantinopol, acesta jucând pentru lumea noastră răsăriteană rolul de îndreptar religios și cultural, rol preluat mai apoi de Muntele Athos și de mănăstirea Hilindar. Căile de pătrundere menționate de el sunt biserica, școala și contactul direct, iar mulțimea de teme, motive și material fabulistic dezvoltă numeroase reflexe în folclor, care începe de pe acum să aibă însemnătatea și caractersticile lui. Observația autorului cu privire la acest nou domeniu de extraordinară vitalitate a imaginarului popular trebuie avută neaparat în vedere, deoarece ea dezvoltă în paralel cu creația cultă scrisă, o enormă cantitate de producții orale, care își dovedesc tot mai mult capacitatea expresivă și care, nu de puține ori, trec în icoanele create de meșterii populari sau în pictura murală de pe zidurile mănăstirilor, într-o simbioză de mare efect a sufletului popular românesc. Zice în acest sens autorul: „În urmărirea raporturilor dintre literatura scrisă și creațiile maselor popuare, am căutat să îndrumăm cercetările noastre într-o direcție nouă: influența cărților apocrife și populare asupra iconografiei religioase și a artei populare. Cu toate lipsurile de care ne-am izbit, credem totuși că materialul adunat de noi e suficient pentru a întări convingerea despre conexiunea strânsă dintre literatura veche poporană, folclorul, iconografia religioasă și arta noastră populară, înseamnă a tăia firele care leagă organele de viață ale aceleași entități sufletești: cultura românească”.
Cel mai bine vedem ilustrate aceste multiple raporturi de-a lugul Istoriei noastre literare din epoca veche. Istoria literaturii române, pe care el a publicat-o în trei volume, în perioada 1940-1945, este momentul de vârf al activității sale. Beneficiind de progresul cercetărilor din domeniu, sinteza pe care el o dăruiește literaturii române e o creație de maturitate, un tablou amplu a două secole de viață culturală intensă, secolele XVI și XVII, mai puțin secolul al XV-lea care este văzut ca un preambul la ceea ce va urma, el acordă o privire specială primelor tipărituri efectuate la noi de către Macarie, pregătind cadrul de manifestare al lui Coresi, cel care va ridica actul tipografic religios la o dimensiune care privea susținerea ortodoxiei pe tot întinsul geografic unde se vorbea limba română. De la Evul Mediu la feudalitatea luminată a principilor și boierilor din ambe țări române. el distinge ma multe epoci de cultură, debutând cu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Vom avea prin urmare o epocă a lui Vasile Lupu și Matei Basarab, una a lui Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir și Șerban Cantacuzino, acesta din urmă tipărind Biblia de la București în 1688, moment de seamă al vieții religioase din Muntenia. El va prezenta toate aceste realizări, în strânsă legătură cu progresul meșteșugurilor, cu arta broderiei și a costumului, cu dezvoltarea arhitecturii, picturii și artelor religioase, care ating performanțe demne de atenție. Toate acestea sunt puse în contextul mai general al legăturilor dintre Est și Vest, dintre influențele răsăritene grecești sau bizantine, ba chiar cele din Asia Mică, la influențele venețiene, genoveze, concretizate în zeci de exemple caracteristice.
Nu este neglijată baza populară a unor lucări, precum romanul lui Bertoldo, apărut ca scriere populară, sau Ceasornicul domnilor a lui Guevarra transmis de Nicolae Costin unei societăți dornice de lectură. Nu e ma puțin adevărat că el sesiszează și un curent local, cu puternice reflexe naționale, ai căror principali reprezentanți ar fi Antim Ivireanul cu Didahiile lui, Nicolae Milescu Spătaru cu scrierile lui exotice sau Teodor Corbea cu traducerea psaltirii, căreia îi dă o anume coloratură locală. Demnă de atenție este și concentrarea atenției sale pe cronicarii munteni, mai incisivi și mai gâlcevitori, cu un stil narativ la dinamc și mai fluent, între care figurează Stoica Ludescu, Radu Greceanu sau Radu Popescu, pe care Cartojan îi descoperă pur și simplu și atrage atenția asupra lor. Cele trei volume tipărte în acești ani de război afirmă o preocupare esențială a autorului de a da organicitate și unitatea culturii noastre medievale, ilustrând o mare capacitate de cuprindere și de decelare a formelor locale ale vieții noastre religioase, trecute și rafinate prin artă, melodie, cântec, formă lirică sau epică, într-o sinteză unitară și coerentă. Volumul I a ieșit pe piață în 1940, cel de al II-lea, în 1942, subintitulat De la Matei Basarab și Vasile Lupu până la Șerban Cantacuzino și D. Cantemir, și cel de al III-lea, apărut în 1945 cu subtitlul Cronicarii moldoveni. Epoca lui Șerban Cantacuzino și a lui Const. Brâncoveanu ilustrând un efort de sinteză cu adevărat remarcabil. Istoria literaturii române vechi consemnează încununarea unui efort de lectură, organizare, sistematizare și caracterizare, care se asociază marii sinteze oferite de G. Călinescu. Concepută în același stil, cu numeroase fotografii, facsimile, reproduceri după obiecte de artă, mănăstriri, imagini ale vieții patriarhale românești din diferite regiuni ale țării, țelul ei este acela de a completa Istoria lui G. Călinescu, deoarece acesta trece foarte razant peste epocile de cultură ale literaturii române vechi. Venind la capătul a două decenii de viață a României întregite, ea aducea cu sine o viziune de largă respirație a unei culturi care a preluat tot ceea ce a fost mai bun din vechile centre de cultură răsăritene, raportându-le la cultura fenomenele caracteristice ale epocilor de cultură traversate, ajunse la apogeu prin grandoare și afirmare artistică, literară și culturală. E o sinteză deloc depășită de vreme, cu o structură logică, bine gândită, cu raportări serioase la momentul istoric și artistic, la domniile și curțile domnești, la viața boierească în toată splendoarea ei, cu viața religioasă a episcopiilor țării, cu așezămintele monahale producătoare de copii manuscrise, cu cancelariile pe care aceștia le întrețin, cu școlile și dorința de adăpare la izvoare le culturii europene, prin mesageri, medici, secretari, diplomați, aleși din anturajul învățaților vremii, Istoria lui Cartojan e în aceeași măsură istoria claselor producătoare de bunuri artistice. în înfățișări cât mai particulare, dar și istoria claselor de jos, iubitoare de cărți populare, de legende și de balade lirice de o factură care concură cu produsele cele mai rafinate. Bun cunoscător al literaturii istorice, religioase, artistice, toate aceste opere pot fi cunoscute în amănunt și în ansamblu. Cronicarii moldoveani, cei munteni, clerici precum Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu sunt piese importante în modelarea sufletului românesc din acel timp.
În Ardeal, rolul lui Coresi e bine subliniat printr-o concluzie care îi marchează importanța: „folosind graiul din sudul Ardealului și din Țara Românească, a îndeplinit, fără să bănuiască, o operă de o importanță deosebită în cultura noastră, a pus primele pietre solide la temelia limbii literare de azi”. Rolul unor centre de cultură precum Veneția și Raguza sunt deasemenea bine marcate, ca porți de pătrundere a Occidentului catolic spre Orient, adoptând scenete și scrieri imnice, dar și enigmele privitoare la creațiune și sfârșitul lumii, care au însămânțat (sau cum zice el „au dat față slavă în Macedonia”) mai multe zone răsăritene. Fraza sa surpinde uneori, prin densitate și informație sintetizantă, cum e cazul cu preluarea din arabă a unor legende despre Buda, „o versiune din vestita carte de fabule indiene, tradusă în literatura arabă sub numele de Kalilah și Dimnah, iar în literarura bizantină și slavă sub numele de Stefanites și Ihnilates (numele a doi șacali, eroi ai romanului ), apoi o povestire cu elemente enigmatice, dar hazlii în același timp, din cercul legendelor solomonice, intitulată Solomon și Kitovras, care a circulat în literaturile medievale ale Apusului su numele de Solomon și Marcolf și care stă la baza prelucrării lui Croce, Betoldo.” Într-o frază, el rezumă o epocă, și un mod de comunicație dintre trei literaturi, vehiculând concluziile unor întregi epoci de cultură.
Îmbinând cercetarea filologică, cu cea comparativ-istorică, filologică, spre a pune în evidență epoca lui Vasile Lupu și Matei Basarab, cea a lui Șerban Cantacuzino și a lui Conatantin Brâncoveanu, epoci afirmând un spirit aehitectural și artistic de mare clasă, el desprinde sensul fundamental al unui moment istoric, prin tipărirea Bibliei lui Șerban într-o ediție magistrală, iar sub Brâncoveanu marchează nașterea unui stil arhitectonic de mare interes nu numai la noi, ci în toată lumea europeană. Valoarea frazelor caracterizatoare este când încărcată și barocă, când transparentă și rafinată, cu aluviuni diverse, topite într-un ritm curgător, ce îmbină acuratețea documentară, ci și în arta expunerii. Dacă nu găsim, ca la Călinescu căutarea formulelor epatante, găsim în schimb suficient de multe fraze rostite frumos, cu arcade și volute sclipitoare, ca forme de afirmare a spiritului național. Marin Bucur scrie în acest sens: „Interesează pulsul de cultură, atmosfera, vibrația la cultura europeană, amestecul de cronică a vremii și de literatură, de fantezie și de canoane. Stilul narativ, pe care se va dezvolta o aripă a prozei noastre moderne, strălucește în cronici. Nu numai în cele moldovenești, ci și în cronicile muntenești ale lui Stoica Ludescu, Radu Popescu. Toată această epocă trăieșe într-o frământare istorică ca la curtea lui Richard al III-lea, epocă de sfâșieri și uri, de trădări și vânzări de tronuri și de capete”. Dincolo de aceste convulsii răsare o frumoasă epocă a Renașterii și Umanismului, etalată de autor cu mjloace extrem de sensibile și a discuta pe viitor despre ele este obligatorie și citarea cărților lui Cartojan, operă de savant erudit, de călugăr benedictin și de credință umilitoare în îndeplinirea datoriei. „Un destin cercetat cu iubire, dar și cu o dreaptă cumpănire. În toate opiniile profesorului se vede o circumspecție a savantului dispus mereu să caute adevărul și nu să absolutizeze o părere, grija lui fiind de a examina toate punctele de vedere relevante într-o cercetare pe care a dorit-o mereu nepărtinitoare” afirmă despre el Dan Horia Mazilu. Istoria lui e un mare pas înainte în opera de a ne cunoaște trecutul și a cântări bine semnele viitorului.
Pentru împlinirea destinului său în plan spiritual, el a folosit alte două pârghii cu numeroase repercusiuni asupra mediului nostru de cultură. Cea dintâi e seria de tipărituri de la Scrisul Românesc, „Clasicii români comentați”, unde a dat posibilitate de afirmare pentru o serie de colaboratori să ridice nivelul educațional al studiului și predării literaturii în liceu. Am aminti că sub îndrumarea sa au fost scoase la lumină trei numere din „Texte de literatură veche românească, îngrijite de Dan Simonescu, I.C. Chițimia, și Al. Rosetti. Autoritatea sa se extinde și asupra revistei „Cercetări literare” care a dat posibilitate unui grup masiv de tineri să se afirme publicând și comentând texte. În grupul acesta de tineri putem aminti numele lui I.C. Chițimia, Emil Turdeanu, Ioan C. Cazan, Ioana Andreescu, Margareta Mociorniță, Letiția Cartojan-Turdeanu și mulți alții. „Cercetările literare” au apărut între 1934-1943 și în paginile lor pot fi citite lucrări precum: Poeme cu animale la bizantini de Ariadna Camariano, O dramă istorică inspirată de doamna Chiajna de N.N. Condeescu, Contribuții la bibliografia românească veche de Carlo Tagliavini, Tipar românesc pentru arabi în secolul al XVIII-lea de Dan Simonescu, Cronica lui Ștefan cel Mare de I.C. Chițimia, Influența latină asupra limbii și stilului lui Miron Costin de Boris Cazacu ș.a. Profesorul a publicat aici o serie de necroloage dedicate unor profesori ca D. Russo, Ovid Densusianu, N. Drăganu, N. Iorga, Ch. Drouhet. Completările bibliografice aparțin lui : N. Georgescu-Tistu, ținând la curent pe cei interesați de noutăți în materie. Cu timpul s-au publicat și pagini din corespondența sa purtată cu Giulio Bertoni, Carlo Tagliavini, Mario Ruffini, Costa Kerofilos, Jindra Huskova sau cu Muzeul Limbii Române din Cluj, după cum cercetările sale au fost recenzate și comentate în cele mai diverse țări și publicații cu tradiție și prestanță.