Contemplat de la distanța dintre capitala Transilvaniei și cea a Banatului, Mircea Mihăieș îmi apare ca un cuceritor de culmi inexpugnabile. Vastele sale cercetări consacrate operei lui James Joyce sunt comparabile cu acțiuni literare de anduranță ce implicau susțineri instituționalizate, sau grupuri solide de experți (cum ar fi, să zicem, Dicționarul scriitorilor români de prelungită gestație, al echipei coordonate de Mircea Zaciu). Pe cont propriu, Mihăieș și-a edificat contribuția majoră la dezvoltarea studiilor române de anglistică și americanistică, dar nu s-a culcat niciodată pe lauri: a contribuit din plin – ca vicepreședinte al eficientei triplete de conducere, alături de Horia-Roman Patapievici și Tania Radu – la perioada de glorie a Institutului Cultural Român (2005-2012); și-a menținut la înalte cote activitatea scriitoricească și cariera de profesor la Universitatea de Vest din Timișoara; de 30 de ani susține pagina Contrafort, de intensă implicare în actualitate, la România literară. Altă mostră de consecvență este că, în tot acest interval post-1989, a îndeplinit funcțiunea de redactor-șef al captivantei reviste Orizont, perpetuându-icotă valorică și (de necrezut) prețul constant de un (1) leu per exemplar. Toate aceste performanțe atestă o conștiință dedicată, până la sacrificiul de sine, redempțiunii prin arta cuvântului. Sunt fapte binecunoscute oricărui observator onest al vieții noastre literar-academice, general-culturale.
Dar în rândurile de față încerc să depun o mărturie personală, despre – pur și simplu – omul Mircea Mihăieș. Demersocazionat de neverosimilul săutransfer în categoria suptuagenarilor, odată cu prima zi a anului 2024. Zic neverosimil, întrucât meritele succinct enumerate mai sus, precum și multiplele sale manifestări pe diverse paliere ale culturii contemporane presupun o nesecată revărase de energii specifice … tinereții fără bătrânețe. De când îl știu, Mircea este și va rămâne pentru mine un spirit „pururi tânăr, înfășurat în mantia” propriei creativități.
Probabil că amiciția noastră s-a născut ca epifenomen al admirației cu care m-am raportat dintotdeauna la provincia din vestul românității. Cert e că, deși întâlnirile noastre directe au fost extrem de rare, Mircea Mihăieș a binevoit să-mi acorde un credit moral „în alb”, cu efecte benefice asupra traiectoriei mele existențiale. Presupun că a intuit abundența elementelor comune ale concepțiilor noastre de viață, afilierea noastră la „spiritul timpului”, conștiința unei responsabilități individuale față de comunitatea umană în care ne născuserăm… Până în ziua de azi mă simt îndatorat față de generozitatea pe care mi-a demonstrat-o cu maximă naturalețe, fără ca eu să pricep cum își afla timpul necesar spre a mă susține în anumite momente cruciale, asemenea unui Înger Protector, apărut Deus ex machina. Desigur, va fi contat și imaginea pe care ne-o creasem unul despre celălalt, ca tineri angajați plenar în rezistența prin cultură din ultimele două decenii ale regimului totalitar (conexiunile cu redacțiilerevistelor studențești, sau ale USR, cărora le dedicam amândoi timp și energii, apartenența la o anume generație, ce încerca să-și afirme idealurile în contra opresiunii insidioase, tot mai demoralizante dimprejur etc.). După 1989, au fost câteva secvențe în care ne-am întâlnit fugitiv, dar pe care le-am perceput ca semne ale unei concordii spirituale subînțelese. Un asemenea instantaneu fu imortalizat de Ion Cucu și publicat în fototeca României literare pe la începutul anilor 1990. În imagine apăream împreună cu Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu, toți trei surâzători, ca într-o celebrare a libertății de expresie spre care aspirasem dintotdeauna.
Când mi-am susținut teza de doctorat, coordonată de ilustrul anglist/americanist Virgil Stanciu sub egida UBB Cluj, Mihăieș a acceptat fără ezitare să facă parte din comisia academică de rigoare. Și-a prezentat, cu maximă acribie, referatul despre lucrarea mea, încheindu-l cu recomandarea să o public. Că nu era doar o frază circumstanțială, mi-a demonstrat-o ulterior, facilitând editarea ei la Editura Universității de Vest. Cam după un lustru, avui fericirea de a conlucra cu antemenționata tripletă Patapievici-Mihăieș-Radu, aflându-mă în postura de director/co-fondator al Institutului Cultural Român din Lisabona. Le rămân etern recunoscător pentru încrederea acordată șipentru susținerea de care am beneficiat, în confruntarea cu dificilisimele provocăriale misiunii pe care ne-o asumaserăm consensual: aceea de reprezentare demnă pe plan mondial a autenticelor valorilor ale culturii române, în perioada marcată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană. La reuniunile anuale de la sediul ICR, nu ratam ocazia unor scurte întrevederi cu Mircea, în virtutea aceleiași amiciții subînțelese, fortifiate prin fertila colaborare în serviciul diplomației culturale române.
Nu pot uita nici participarea (și discursul) lui Mircea Mihăieș la lansarea volumului meu de poeme Lusoromână punte de vânt, apărut în excelente condițiuni grafice la Editura Brumar, în 2010. Evenimentul avu loc la sediul Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor, fiind onorat de prezența elitei literare a urbei, în frunte cu liderul ei, criticul Cornel Ungureanu. La final, marele meu amic mi-a prelungit încântarea, invitându-mă la o degustare de vinuri, alături de ingeniosul poet&promotor cultural, Robert Șerban.
Sunt doar câteva dintre argumentele ce-mi susțin convingerea că Mircea Mihăieș nu e doar un mega-literator de talie universală, ci și un om deplin onorând noțiunile de umanism și amiciție, în timpuri când acestea sunt la fel de periclitate precum libertatea sau pacea.