Alexandra Ciocârlie a publicat câteva cărţi importante în sfera clasicismului greco-latin (Iuvenal, 2002, Și totuși, clasicii…, 2007, Cartagina în literatura latină, 2010, Ecouri ale clasicismului greco-latin în literatura română, 2013, În dialog cu anticii, 2014, În oglinda Antichității: scriitorii români și cultura greco-latină, 2016). Semnificativ mi se pare volumul Principi și scriitori în Roma antică (2021), care valorizează relaţiile complexe dintre împăraţii Romei (de la Augustus la Hadrian) și câţiva scriitori importanţi (Vergiliu, Horaţiu, Properţiu, Ovidiu, Seneca, Lucan, Petroniu, Pliniu cel Bătrân, Marţial, Iuvenal, Tacit, Pliniu cel Tânăr). Relevante și nuanţate sunt precizările preliminare care explică demersul autoarei: „Primii împărați ai Romei și-au impus treptat autoritatea, căutând inițial să-și câștige susținători printre intelectualii de vază, pentru ca ulterior, după consolidarea puterii, să neglijeze o astfel de asociere prestigioasă”. Alexandra Ciocârlie crede, pe bună dreptate, că reliefarea modului în care s-au pronunţat acești scriitori asupra principilor „contribuie la cunoașterea operei lor”, permiţând, totodată, „reconstituirea unui tablou complex al atitudinilor manifestate de literaţi în funcţie de atașamentul lor la cauza imperială: de la obedienţă la opoziţie, de la susţinere activă la «rezistenţa prin cultură», de la adulaţie oportunistă la reticenţă.” Reconstituind vestigii ale unui trecut fragmentat, autoarea decupează date, detalii, forme literare și idei prin care analizează forţa scrisului, dar și slăbiciunile scriitorilor, unii prea apropiaţi de centrele de decizie, de principii autoritari și capricioși ai Romei. Această temă, a „raporturilor dintre puternicii zilei și artiștii cuvântului” (Ovidiu Pecican) este, de altfel, de incontestabilă actualitate. Cercetarea unor autori de anvergură diversă (Cicero, Vergiliu, Horațiu, Properțiu, Ovidiu, Lucan, Petroniu, Pliniu cel Bătrân, Marțial, Iuvenal, Tacit, Pliniu cel Tânăr, la Corneliu Gallus sau Cremutius) este realizată prin prisma relaţiilor cu puterea, cu cenzura, cu constrângerile autorităţii politice adesea copleșitoare. Regăsim aici profiluri, forme și atitudini diverse, de la rigorile conformării, la alinierea forţată sau impunerea unor tipare constrângătoare, Alexandra Ciocârlie reliefând fibra morală a figurilor artistice, într-un stil al cercetării rafinat și erudit, ilustrat prin citate adecvate, într-o scriitură suplă, ce repudiază ornamentica inutilă, preferând transparenţa, firescul, naturaleţea frazării. Revelatoare este fraza transparentă, uneori cu aspect aforistic, propoziţiile dense, concentrări de reflecţie etică și de substanţă estetică, prin care comentariul primește irizări nobile ale apoftegmei cu contur translucid și cu patină a vechimii, ca în portretul din final al lui Pliniu, situat în oglindă cu acela al lui Cicero: „Atitudinea timidă, chiar umilă, faţă de Traian a lui Pliniu, mare senior ajuns la cele mai înalte demnităţi publice, e conformă caracterului său șovăielnic. Pe de altă parte, ea constituie un indiciu al dispariţiei libertăţii în regimul imperial chiar sub cei mai buni principi. În ultimele zile ale republicii, fostul consul Cicero plătise cu viaţa atacurile din Filipice împotriva autoritarului triumvir Antonius. Discipolul arpinatului, consul și el, se pleacă în faţa unui împărat care nu îi impune astfel de gesturi”. Cartea Alexandrei Ciocârlie este un dialog între trecut și prezent, o confruntare a identităţii cu alteritatea, cu puseuri de demnitate și sumisiuni, într-o perspectivă cronologică ce sugerează faptul că „libera expresie a scriitorilor a fost îngrădită pe măsura întăririi puterii personale a suveranilor, fie ei răi sau buni”. Cartea instrumentează, cu vervă și plasticitate, dualitatea memorie și opţiune morală, reflectând asupra temei relaţiilor scriitorilor cu Puterea, în incursiuni nuanţate de istorie literară, în care exerciţiile hermeneutice sunt mereu ilustrate prin citate edificatoare, oferindu-ni-se astfel interpretări și ilustrări ale destinului scriitorilor în raporturile lor capricioase, efemere și primejdioase cu puterea.
În cartea Pe urmele lui Ulise (Cartea Românească, 2025), dialogul cu antichitatea expune metamorfozele mitului odiseic, prin examinarea unor reinterpretări literare ale epopeii lui Homer. Sunt explorate șaptesprezece opere literare ce remodelează destinul lui Ulise din perspective moderne și postmoderne, e vorba de cincisprezece romane, la care se adaugă experimentul dramatic al lui Mario Vargas Llosa și textul memorialistic al lui Daniel Mendelsohn. Corpusul de texte selectat se situează cronologic în perioada postbelică, nefiind inclus aici romanul Ulise, al lui Joyce (1922). Sunt examinate opere emblematice ale unor autori care procedează, în modalităţi și forme diferite, la o relectură inedită, la o rescriere și recontextualizare a materialului tematic homeric, din perspectiva unor orizonturi noi de viziune și sensibilitate, fapt ce dovedește larga difuziune a operei lui Homer în aria diversă și amplă a literaturii mondiale, din unghiuri variate: ca relief tematic, expresiv și identitar, dar și din perspectiva relaţiei strânse dintre imaginar, mitic și real, pe coordonatele majore ale supratemei exilului și a exilatului.
În Odiseea femeilor, prima parte a cărţii, este examinat universul tematic al unor scriitoare importante (Margaret Atwood, Penelopiada, Madeline Miller, Circe, Natalie Haynes, O mie de corăbii, Marilù Oliva, Circe, Calypso și celelalte). Perspectiva este aici una a femininului, prin revelaţiile erosului, ale așteptării, suspiciunii și demnităţii, prin cuvinte sau gesturi, prin confesiuni și reprezentări identitare sau ideologice care expun o perspectivă inedită ce relativizează rolurile femeilor în contextul aventurilor odiseice: Penelopa își asumă în mod activ așteptarea, Circe întrupează voluntarismul feminin, în contrast cu individualismul narcisiac al lui Ulise. A doua parte a cărţii, Întoarcerea exilatului, pune în lumină toposul exilului prin analize atente ale operelor unor autori de referinţă (Sándor Márai, Pace în Itaca!, Milan Kundera, Ignoranța, Gabriela Adameșteanu, Întâlnirea). În cartea lui Márai este valorificată perspectiva Penelopei asupra acestui călător neliniștit care este Ulise, fire complexă, sceptică și nostalgică. Periplul odiseic e perceput de Milan Kundera sub spectrul problematizărilor exilului, în care se contopesc melancolii, regrete și înstrăinări. Istoria contemporană e o prezenţă vizibilă în romanul Gabrielei Adameșteanu, în care se întrevede ca într-un palimpsest coșmarul totalitarismului și reverberaţiile alienării plasate sub spectrul exilului interior. Partea a treia, Între realitate și ficțiune, este una a intersectării imaginarului cu realul, ca în Itaca per sempre de Luigi Malerba, un roman în care nucleul narativ încorporează starea de înstrăinare care se instalează între Ulise și Penelopa, două identităţi contrastante, greu de conciliat. În scenariul său dramatic, Mario Vargas Llosa rescrie periplul odiseic din unghiul potenţialului de miraj al fanteziei și mitului, prin imersiuni în subteranele eului și în labirintul existenţei. O altă secţiune a cărţii, Ulise printre noi relevă mai ales în cartea lui Jiří Marek Unchiul meu Ulise o reașezare a substratului mitic în orizontul cotidianului, ca reprezentare banală, prozaică a sugestivităţii arhetipalului, Ulise fiind reprezentat ca personaj pitoresc și picaresc. Partea a cincea a cărţii se concentrează pe o rescriere parodică a epopeii, ca în romanul lui Ismail Kadare Dosarul H, carte ce are structura și vibraţia expresivă a unei epopei eroice, comice și parodice, pe fundalul farsei, absurdului și pitorescului. Este evident că, așa cum remarcă autoarea, „trecutul are însemnătate în măsura în care se răsfrânge asupra noastră”, scriitorii examinaţi în această carte sondând antichitatea „spre a pătrunde mai bine mecanisme contemporane”, astfel încât mitul homeric este amplu remodelat prin prisma sensibilităţii moderne ce legitimează încă o dată perenitatea eposului elin. Pe urmele lui Ulise este o reevaluare atentă, erudită și expresivă a traseului literar al lui Ulise în spaţii europene diverse, în care dialogul culturilor, al mentalităţilor și al structurilor identitare este viu și revelator.