Scris, conform notei de final, între 2008-2010 și tipărit în 2011, volumul lui Karácsonyi Zsolt, Ússz, Faust, ússz, a fost recent tradus în românește, sub titlul Faust pe mări, de către George Volceanov.
Nici traducătorul, nici schimbarea titlului original (care, în maghiară, înseamnă Înoată, Faust, înoată) nu sunt aleatorii. George Volceanov este, se știe, un reputat traducător din engleză și maghiară, coordonatorul echipei care l-a transpus integral pe Shakespeare în românește și un pasionat de Marlowe. Or, referința vădită a lui Karácsonyi Zsolt, în acest lung și complex poem, nu este Goethe, ci Christopher Marlowe. Piesa sa, The History of the Damnable Life and Deserved Death of Doctor John Faustus (1592), se deosebește de capodopera goetheană prin finalul tragic, în care Faust este pedepsit pe măsura îndrăznelii sale. Aceeași turnură o imprimă mitului faustic și poetul clujean, ceea ce a impus – într-o deplină înțelegere autor-traducător – schimbarea titlului poemului, care în românește ar fi căpătat o conotație ludic-ironică, falsă în raport cu conținutul complex al textului.
Schimbarea majoră pe care o aduce Karácsonyi Zsolt în impresionanta bibliografie a mitului faustic în literatura universală (în care găsim, pe lângă Marlowe și Goethe, numele lui Thomas Mann, Nikolaus Lenau, Ivan Turgheniev, Mihail Bulgakov, Paul Valéry sau Gertrude Stein) se referă la elementul în care se desfășoară aventura eroului. După pământ, apă și foc, poetul nostru are viziunea unui Faust acvatic, potențat și transformat de simbolistica aparte a celui de-al patrulea element.
Vreau, prin urmare, să subliniez că nu ne aflăm în fața unui simplu exercițiu de virtuozitate. Faust pe mări nu este, vorba lui Budai-Deleanu, o jucărea, ci un demers artistic profund, de rescriere contemporană a unui mit universal. Elementul ludic-ironic nu lipsește, desigur (în special în partea a doua a poemului, intitulată „Vânătoarea”), însă a reduce totul la parodie și pastișă ar însemna să ratăm miza textului, care e cu totul alta. Karácsonyi, pur și simplu, imaginează un Faust al său, nu un comentariu postmodern la variile iterații ale mitului din literatura lumii.
Faust pe mări respectă, astfel, structura clasică de opus tripartitum, atât de răspândită în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Cele trei cânturi care configurează traseul eroului faustic se intitulează „Înoată, Faust, înoată”, „Vâltoarea” și „Trezirea lui Nimfaust” și sunt, la rândul lor, împărțite în câte trei tablouri. Potențialul simbolic al cifrei 3 este, însă, subminat de mișcarea sufletească tulbure a personajului, unduind între stări, impulsuri și viziuni, asemenea agitatului element care îl ocrotește.
Cântul prim stă sub semnul visului, ce însoțește și alimentează revolta declanșatoare a rupturii de uscat și fuga pe mare. Există un element religios în textura poemului lui Karácsonyi, însă acesta este absconditus, ca și Divinitatea amintită doar în treacăt, într-un embrion de cosmogonie visată, de grad secund: „Poate-s născut de tata, zămislit/ de mama, prin ritualuri magice,/ mă relaxez și iar mă-ntind pe apă,/ mi-nchipui/ visul visurilor mele” (s.m./R. V.). Cântul al doilea este construit contrapunctic, trăirea damnării – senin asumată încă din primele strofe: „Am fost copilul din orașul Alba,/ până-ntr-o seară; auzind un fluier,/ am înțeles că locul meu/ e între satiri; și mi s-a luminat privirea-ncețoșată” – fiind simultan subminată de „vâltoarea” amniotică a amintirii: „De trei zile-am lăsat Recifu-n urmă/ și amintiri, ca niște pești-torpilă,/ mi-au atacat memoria adormită/ de mult, că nu-s cel care/ încă-aș putea să fiu, că doar șarpele/ eviscerat/ rămâne liniștit de-a pururea”. În fine, cântul final stă sub semnul epifaniei, al revelării, urcând din apa mării, a unui Faust renăscut prin inițierea parcursă pe mări, până în adâncul lor. Metamorfoza faustică înfrânge timpul și transformă o ascensiune lentă, de csiga-biga, într-o fulgerătoare întrupare: „Te poți privi și-o/ sută de ani/ în stropul ăsta/ dintâi, perfect./ Urcarea ține hăt/ mia de ani,/ încetineala-i:/ o clipită doar”. Eroul se ivește din ape sub înfățișarea îmbunătățită estetic a androginului, Nimfaust, iar revelația are loc – aluzie la Thomas Mann, cel din Moarte la Veneția, nu cel din Doctor Faustus – în Cetatea Dogilor, figurată ca o nouă Boadză a Pleonexiei, oraș al desfrâului și luxurii. Nimfaust și orașul în care se oglindește idealul estetic sunt meniți, cum spuneam, nu salvării providențiale, ca-n Goethe, ci somptuoasei damnări, ca-n Marlowe: „«Am să te-accept,/ popor străvechi, pierdut,/ privește înlăuntrul tău,/ să afli roua,/ roze-nfloresc/ dincolo de inelele lumii,/ moartea/ nu-ți va afla/ viața smerită»”.
De fapt, poemul este construit pe două dimensiuni, ca un text cu ofertă multiplă.
Pe un prim palier, suntem ispitiți de prestigiul unui mit literar universal, de multitudinea referințelor culturale diseminate în text și de meșteșugul prozodic. Deconstrucția acvatică a mitului faustic este, desigur, complexă și interesantă în sine, textul devenind un fascinant cod barochist care se cere descifrat, cu nu puține delicii de interpretare.
Însă, la o lectură mai atentă, Faust pe mări își dezvăluie un al doilea palier de semnificații. Unul pur contemporan, pe care îl devoalează tocmai fragila agregare a epicului, care ar fi trebuit să subîntindă povestea faustică. Lipsește – și nu din pricina rescrierii mitului în elementul acvatic – nu numai Margareta, ci și celelalte întâmplări și personaje. Însuși necuratul abia dacă este amintit: „A dispărut. Las’ că-i mai bine-așa./ Din calea mea a șters-o, pur și simplu./ S-a transformat în ceață, -n vânt, știu/ sigur./ Cu toate că a vrut să-mi ia ceva”. Predominantă este, pe tot parcursul poemului, frământarea lirică a eroului, solilocviul unui personaj revoltat împotriva Limitei. Ghicim aici, transfigurat subtil, tragicul condiției umane în epoca noastră: un tragic, cum spunea Jean-Marie Domenach, al banalității, al alienării, al trivialului, al falsei abundențe.
Splendid tradus în românește, inclusiv la dificilul capitol prozodic, de George Volceanov, Faust pe mări poate fi considerat o adevărată artă poetică a generației de poeți maghiari din Transilvania, căreia îi aparține Karácsonyi Zsolt. Și care nu este „douămiistă” decât la modul biologic, prin comuniunea de vârstă. În rest, poezia în sine nu are deloc contingențe cu versurile autorilor români de etate apropiată: Karácsonyi este un poet de viziune, îmbibat de o cultură literară temeinic asimilată, posesor al unei iscusințe artistice remarcabile. Capacitatea sa de a transpune tragicul derizoriu al epocii noastre în registrul înalt al confruntării cu un mit universal și originalitatea viziunii sale îl recomandă drept un nume de referință în literatura maghiară de azi. Faptul că îl putem citi și în românește și întâlni în viața literară este, fără discuție, un cadou aparte pentru literatura noastră.
__
Karácsonyi Zsolt – Faust pe mări, traducere și prefață de George Volceanov, București, Editura Tracus Arte, 2020