Ion Pop – 80
(un dialog)
Ruxandra Cesereanu: Dragă domnule Ion Pop, atât academic (universitar, cu ochi de critic ori istoric literar), cât și cu ochiul mai liber al poetului (și al omului sensibil) care sunteți cum se vede literatura română de astăzi? Care sunt direcțiile ei ferme (sau mai puțin ferme) pe care le-ați schița?
Ion Pop: Istoricul literar care sunt cam pe jumătate a urmărit, ca universitar cu peste patruzeci de ani de prezenţă la catedră, mai ales poezia românească modernă, mai exact cea din perioada interbelică, cu antecedentele ei, desigur, cu angajamente doctrinare în cadrul unor curente destul de bine definite în cadru european, dar şi evoluţia ei mai târzie, de la masacrul ”realist-socialist” la „neomodernismul” anilor ’60, apoi la afirmarea celei „optzeciste” şi prelungirile ei până în actualitatea imediată. În acest spaţiu, mi-a devenit evidentă ceea ce s-a numit dialectica internă a limbajelor poeziei, de la altoiurile simbolist-decadentiste la ermetism, neoclasicism, expresionism, avangarda în aproximative cristalizări „integraliste” şi suprarealiste, – cu câteva personalităţi de vârf, nu foarte multe, dar oricând comparabile cu nume europene mari, absolut remarcabile într-o literatură ajunsă, cu dificultăţi şi mai târziu, la maturitate. Generaţia „neomodernistă” are, de-acum, o imagine ca şi definitivată, conturată întâi în efortul de recuperare de după paranteza proletcultistă, dar care şi-a câştigat în timp o fizionomie distinctă, cu faţete de o remarcabilă diversitate, departe de a fi epigonice faţă de înaintaşii din prima jumătate a secolului XX. În ce mă priveşte, am încercat să fac o oarecare ordine în spaţiul ei tematico-stilistic pluralist, şi n-am fost deloc decepţionat. Dacă criteriul ordonării pe curente şi direcţii doctrinare bine conturate (refuzat de condiţionările ideologice comuniste) n-a mai putut fi efectiv funcţional, un număr important de universuri lirice s-a cristalizat consistent, de la limbaje distribuite între formule clasicizante şi stilizat-neoromantice, altele situabile sub semnul unui nou (h)ermetism, ori în aria tensionat-expresioinistă a imaginarului, cu deschideri spre oniricul suprarealist revizitat „critic”, până la fantezismul ironic şi parodic, jocul manierist al unor ingenioşi „operatori ai limbajului”, poeţi „livreşti” şi „textualişti”… Este vârsta poetică ce s-a impus, cred, în centrul „canonului” literar contemporan, în raport cu care s-a declanşat şi polemica din anii următori a noii generaţii, „optzeciste”. „Anacronismul” acestui „tardo-modernism” şi lipsa de sincronizare cu literaturile europene „mari” ale momentului, atacate de noii veniţi în scena poetică, nu se prea verifică în realitate, şi de altfel alinierile stricte nici nu sunt, în principiu, de aplaudat, notele specifice se impun pretutindeni în mod necesar între ramele foarte generale ale unor tendinţe şi curente afişate programatic.
O schimbare importantă a avut loc într-adevăr, şi mai este încă productivă, în jurul anilor ’80, când reacţia contra zisului „modernism înalt” a devenit program de lucru, unul de tradiţie (neo)avangardistă, cu predecesori locali în reprezentanţi ai „generaţiei războiului”, dar şi cu exemple dinspre „beatnicii” americani, descoperiţi totuşi cu o anume întârziere; nu uităm, desigur, că, de pildă, zişii „i novissimi” italieni se afirmaseră masiv deja în anii ’60, contra propriului lor „modernism”, mai ”retro” sau mai „neo”. Dar nimeni nu poate pretinde, că ,prin apariţia acestor tendinţe de spirit avangardist actualizat, modernismul italian, sau cel spaniol, şi-ar fi pierdut valoarea; ca să nu mai vorbim despre ceea ce s-a înâmplat în lirica franceză din anii ’60-’70, cu expermente adesea sterile, foarte departe valoric de marea poezie a primei jumătătţi de secol… Ultimele manifestaţii poetice de stradă şi baricadă, ca să zic aşa, nu sunt neapărat şi cele mai valoroase ori singurele valoroase…
În anii noştri ’80, s-a putut remarca o deplasare, relativă totuşi, dinspre „estetic” spre datul existenţial „concret”, biografic, cu o mai redusă mediere simbolică şi cu apel masiv la „corelative obiective”, cu un limbaj mai „democratic”, colocvial, cotidian, dar şi cu infuzii intertextuale consistente, ca expresie a unei înnoite conştientizări a convenţiilor poetice liber manevrate. Procesul ţine de fireatile tensiuni interne ale limbajelor, căci reacţii anti-puriste au mai avut loc încă prin anii ’30 ai avangardei istorice… În linii mari, e o direcţie „autenticistă”, mai apropiată de „omul concret”, reticentă, însă nu total, la „transfigurare”. Din fericire, nici în noua vârstă lirică peisajul nu e monoton, „realitatea imediată” devine uneori „hiperrealitate” dimensionată oniric, pe urme suprarealiste, ori de o vitalitate tulbure-expresionistă, fără a lipsi experienţele ludic-fanteziste, împinse până la un „textualism” ce contrazice flagrant programul autenticist iniţial. Relaxarea „postmodernistă” a formulelor lirice a fost evidentă şi în acest mediu, care şi-a găsit urmaşi în scrisul „extrem-contemporan” al şi mai noilor „autenticişti” din jurul anilor 2000, cu minimalisme şi „mizerabilisme” duse la limitele de jos ale experienţei de viaţă imediată, refuz al referinţeor la „limbajul înalt” (altfel decât ironic), notaţie de concrete, trăiri „viscerale”, cu aproape stinse aure spirituale. Omul bacovian a devenit mai „concret” ca niciodată acum, extraesteticul e tot mai invaziv, nelipsind nici notele de trivialitate exhibată ostentativ, datele „realului” încep a fi concurate şi de limbajele spaţiului virtual, cu repercusiuni evidente în minimalismul scriptural şi cu o ca şi totală desconsiderare a valorilor simbolice. Evoc aceste momente fiindcă ceea ce petrece în actualitatea imediată se situează evident în consecinţa şi pe făgaşul acestor schimbări de paradigmă poetică. Noile tensiuni, drame, tragedii din Istoria mare şi din cea a noastră nu puteau să nu afecteze şi câmpul literar. S-a vorbit pe drept cuvânt de caracterul în mare parte „reactiv” al poeziei de acum, – replică la noile frustrări de toate soiurile, cu eliberări adesea inflamate de tabuurile impuse de cenzurile comuniste, dar şi sub forme ale revoltei mocnite ori manifeste împotriva noii lumi noi, pe un fond extrem-relativizant al valorilor, pe care cerul înstelat al lui Kant nu prea e băgat în seamă, iar legea morală din noi apare mereu primejduită. Am mai spus şi altădată că văd în tendinţele minimaliste ale multor poezii de azi consecinţa exacerbată a programului „autenticist” nedeplin realizat de poeţii anilor ’80.
Aş adăuga acum că „tranzitivitatea” scrisului poetic de penultimă şi ultimă oră, care domină încă scrisul de ultime ore, îşi ascunde cu greu limitele şi caracterul reductiv, unilateral: neglijând dimensiunea simbolică a scrisului, atentă excesiv la evenimentul imediat, privilegiind simţurile elementare, mai vechiul „plan primar”, împins la unii autori până la expresia de tot „slobodă”, trivială, cu un procent de nouă „epatare” a burghezilor reali sau presupuşi, a dus şi continuă să ducă la marginalizarea datului spiritual, la „dezvrăjirea” ca şi inevitabilă a lumii, în care trăim, agravată acum. Familiaritatea cu imediatul strict nu poate evita sentimentul de înstrăinare gravă a subiectului de natura în sens propriu, dar mai ales de natura umană în dimensiunile ei majore, vitregite acum de aportul culturii mari. Mă tem că exaltarea a ceea ce s-a numit „noul autenticism” a dăunat mult valoric poeziei mai tinere, – se poate pune întrebarea elementară dacă ”autentic” e doar omul visceral, blocat în corporalitatea concretă, nu şi acela care s-a format pe un sol cultural substanţial, alimentat de aspiraţiile fundamentale ale omului dintotdeauna. Să fie ele, acum prea „înalte”? Nu cumva se ajunge, de fapt, la o tristă sărăcire a omenescului? – Am semnalat, însă, doar o „direcţie” semnificativă. Din fericire, mai sunt activi şi câţiva dintre poeţii „neomodernişti” şi urmaşii imediaţi, iar din interiorul minimaliasmului „primar” mai dezertează şi autori care cer mai mult de la poezie… Tot ce am spus până acum nu neagă însă însemnătatea zisului proces de „dezvrăjire”, care, promovat de nu puţine talente autentice, dau seama, prin contrast, despre ceea ce mai poate sau nu mai poate fi „omul întreg”, cu multele sale precarităţi şi înfrângeri. Privită în ansamblu, poezia românească de astăzi nu-mi pare, totuşi, deoc săracă, libertăţile „postmoderne” de expresie sunt fructificate de nu puţini tineri înzestraţi. E de sperat că la capătul acestei relative crize, se va ajunge la un nou… echilibru în dezechilibru.
Foarte dinamică îmi pare mişcarea prozei, înnoită spectaculos de generaţia ’80, prin nume de-acum consacrate, trecută apoi şi ea prin micile cutremure de etapă: polemică nu întotdeauna atentă la nuanţe, cu generaţia aceloraşi ani ’60, defulări „autenticiste” şi limbaje „slobode” în primii ani de ieşire de sub tabuurile vechiului regim, cu remarcabile experienţe „textualiste”, dar şi „autoficţiuni”, „realism magic”, spectaculoase deschideri către oniric şi fantastic, spirit parodic, reactivări de formule „retro” de culoare manierist-decadentistă, dar şi un nou „realism” valorificând momente de istorie trăită şi de biografie în confruntare au realitatea imediată: pe scurt o mare diversitate tematică şi stilistică, nu foarte uşor de încadrat în tiparele multiplicate ale viziunilor individuale. Procesul e în curs şi promite noi cristalizări consistente.
Dar „umbra” scriitorului, criticul, critica? – Rolul ei major în epoca luptei pentru reabilitarea esteticului, contra vulgarului sociologism „proletcultist”, a fost de multă vreme recunoscut: generaţia anilor ’60 a găsit în cititorii săi specializaţi susţinători decisivi, după grele lupte de eliberare de sub tutela ideologiei dogmatice comuniste. A mizat, în chip firesc, cu precădere pe valoarea estetică, în solidaritate cu evoluţia scrisului literar, cu o marginalizare explicabilă a înscrierii operelor în contexte socio-culturale, şi cu un apetit teoretic relativ scăzut, descurajat şi de limitările cenzurii vechiuilui regim. A urmat textele, dominând modul „cronicăresc”, „foiletonistic” şi impresionist de abordare, încercările de teorie a criticii fiind privite cu o anume neîncredere, deşi nu erau ignorate cu totul nici mişcările de idei europene din domeniu. S-au scris totuşi importante studii monografice şi înainte de 1989. Astăzi, când şi poziţia scriitorului nu mai e centrală, a scăzut şi interesul pentru cronica literară (ca şi cel pentru lectura cărţilor), însă nu lipsesc nici încercările de sinteză sau cercetările parţiale, „reconsiderările” din perspective noi ale trecutuluirecent. N-au lipsit în acest timp nici lecturile părtinitor-ganeraţioniste, cu relativa marginalizare a generaţiei precedente, s-au propus segmentări pe promoţii decenale, – acum aproape la fiecare mică cotitură a istoriei literare mai apare câte un grup de tineri cu pretenţii de „generaţie” nouă, singura demnă de reţinut, aplaudată înflăcărat de galeria corespondentă. Un semn bun îmi pare însă angajarea, în ultima vreme, a multor critici tineri în interpretarea unor direcţii şi curente de la noi, raportate la contextul local şi universal. Sunt la început şi „studiile culturale”, cercetările „statistice”, care neglijează însă grav, din păcate, sudiul intrinsec al operei literare, – iniţiativă interesantă, care ar avea nevoie totuşi de o prealabilă cartografiere mai răbdător-analitică şi mai completă a spaţiului literar românesc. Din câte ştiu, se află în şantierele tinerilor multe lucrări din care noua critică românească va avea fără îndoială de câştigat.
R.C.: Cum se împacă în dumneavoastră predilecția pentru analiza exactă a textului literar și sensibilitatea poetică? Cât și când sunteți poet și când și cât sunteți eseist? Desigur, poate nu trebuie neapărat despărțite cele două.
I.P.: Mi s-a pus de multe ori această întrebare, dată fiind mereu remarcata „concurenţă”, în cazul meu, dintre poet şi critic, cu balanţa înclinată o vreme spre ipostaza dintâi, susţinută de angajamentul de dascăl universitar, şi cu prejudecata mai veche a incompatibilităţii dintre cele două ipostaze. E evident faptul că poezia mea a rămas ani buni în urma oficiului critic concretizat în studii monografice şi încercări de sinteză ori simple dări de seamă în faţa vitrinei cu actualităţi literare, pe un parcurs, de la debutul din 1966, pînă către sfârşitul „deceniului satanic” pus de mine, ca toată epoca dictaturii, sub titlul unui volum publicat în 1990, Amânarea generală, în care se puteau descifra, cred, accente măcar de revoltă mocnită, cumva neputincioasă, faţă de ceea ce propunea Istoria mare. „Obsesia mea modelatoare”, ca să uzez de o formulă cunoscută, a fost mereu cea a raportului dintre trăit şi scris, cu sentimentul unei grave frustări de „real”, a omului refugiat în bibliotecă, printre „cărţi frumos aşezate”, neliniştit de distanţa dintre viaţă şi texte, impusă de cenzuri exterioare ori subiective, de întârzierea elegiacă dintre „gramatică” şi „sânge”, cu ”spaima de-a fi prea cuminte”, prins între limitele, fie şi însângerate uneori, ale cuvântului scris. „Biata mea cuminţenie”, dintr-un alt titlu, a fost cam pripit intepretată ca absenţă a îndrăznelii poetice (deşi eu o puneam într-un contrast voit cu nonconformismul avangardei, despre care publicam o carte în acelaşi an, 1969), – în formula „elegiei în ofensivă”, propusă în acei ani, s-ar fi putut citi deja o ambiguitate destul de expresivă, cutez să cred, pentru asemenea stări de tensiune dificil de rostit cu toată gura. A trebuit să se producă evenimentul gravei deteriorări biologice din 2002, pentru ca scrisul meu liric să fie ca şi obligat la un soi de „salt ontologic”, ca să mă exprim pretenţios, şi ca „elegia în ofensivă” să capete înţelesul central, dramatic, al stării de urgenţă: una de criză individuală extremă, însă şi a relaţiilor cu realitatea imediată profund dezamăgitoare. Tot ce a urmat, adică Litere şi albine, Casa scărilor, Lista de aşteptare, dar şi somaţiile trăite nu fără un fel de solemnitate surdinizată, „în faţa mării”, dintr-o altă carte, în care mă vedeam confruntat cu limite ultime şi ultimative, reflectă, poate, exprimarea mai directă, adesea brutală, a unor stări de spirit până atunci ţinute sub control contemplativ. Acestea fiind spuse, s-a schimbat într-o oarecare măsură şi sugestia peiorativă din atributul „livresc” lipit de scrisul meu, notându-se, în fine, o comunicare în tensiune, dar comunicare osmotică în fond, dintre obsedantul trăit şi nu mai puţin obsedantul scris. S-ar zice că aş fi depăşit în acest ultim deceniu aproximativa opţiune „neromodernistă” pentru „transfigurare”, spre inevitabilele… desfigurără ale acestul timp, lăuntric şi din afară.
Pot acum răspunde mai direct la întrebare: am fost şi sunt deopotrivă poet şi critic în cărţile mele de versuri, din motive, cred, destul de lesne de înţeles. Reamintesc faptul că am fost mereu conştient de gradul de convenţional al scrisului în raport cu aşa-zisa trăire nemediată, situaţie ce mi-a permis – cutez să cred – o anumită libertate mereu exersată în manevrarea limbajului, observată în accentele ironice şi autorironice, fie şi… elegiace, ale multora dintre versuri. Poate că experienţa lecturilor de avangardă mi-a întreţinut această conştiinţă critică subiacentă, interzicând, pe cât am fost în stare, convenţiile poeziei, retorica inerţial-poetizantă, cu clişeele ei, şi topindu-le în cele din urmă în substanţa vie a discursului liric. În orice caz, de la o vreme, m-am exersat să apun mai direct lucrurilor pe nume, fără exces de filtre simbolice, dar nerenunţând niciodată definitiv la ele. Consider că poezia cu anumite pretenţii de densitate expresivă nici nu se poate dispensa de măcar un minimum de medieri, chiar dacă recurege, cum fac şi eu, la destule „corelative obiective”, propunând „situaţii poetice”. Pe de altă parte, am mai spus că nu sufăr de zisa „anxietate a influenţei”, mă simt îndeajuns de confortabil în vecinătăţile poeţilor iubiţi, păstrându-mi însă, desigur, spaţiul de libertate, marja de joc conştient cu presupusele moşteniri.
Aşadar: nu cred că, în ipostază de critic literar, mi-am „poetizat” vreodată scrisul comentator, pe care l-am doirt eliberat pe cât posibil de supreficialul „impresionism”, nici n-am cedat „scientismului” unor confraţi şi limbajului lor adesea rebarbativ, ci am optat pentru „lectura lentă”, poate mai puţin spectaculoasă, dar întemeiată pe concretul textelor. Nu am fost, cum s-a mai spus, „poet în critică”. Am beneficiat, însă, cu certitudine de faptul că, paralel cu exerciţiul lecturii critice, m-am modelat şi ca poet, cunoscnd, ca să zic aşa, din interior ce e cu poezia şi cu practica ei. Nu cred că am fost nici „critic în poezie”, în înţelesul rău al cuvântului, ci sunt tentat să afirm că zisul „spirit critic” nu sterlizează spaţiul poemului, ci îl supraveghează discret, avertizând când poate apărea convenţia sterilizantă, simbolistica emfatic-transfiguratoare. De aceea, nu am nici complexe faţă de poezia ultimelor generaţii, de la care voi fi învăţat, fireşte, câte ceva, în simultaneitatea şi brasajul vârstelor scrisului actual. M-am „umanizat”, ca să zic aşa, din mers, m-am şi simplificat, poate, fiind tot mai rezervat faţă de „poetismele” cu pretenţii. Un fel de conştiinţă critică funcţionează şi aici, cum cred că ea este ca şi obligatoriu activă la orice poet al modernităţii şi postmodernităţii noastre. Însă ceva din minima solemnitate de ritual a poeziei dintotdeauna sper că se conservă în tot ce scriu.
R.C. :Ați avut parte acum mai bine de un deceniu de o etapă a vieții marcată de o boală gravă. Ați supraviețuit și v-ați avântat cu o energie admirabilă în gestarea și gestionarea unor cărți de anvergură. Aș aminti-o pe cea mai impresionantă – Poezia românească neomodernistă. Cum considerați că se reașează și se văd acum scriitorii (și operele lor) din perioada neomodernistă?
I.P.: Da, am avut această şansă, – în tot răul poate fi şi un bine – , pe mine m-a ajutat enorm acel miracol, şi în critică, dar mai ales în poezie: mi s-a mai dat, trăind, şi de scris… Masivul tom „neomodernist” a încheiat, de fapt, un proiect început cu eseurile din Poezia unei generaţii, cartea din 1973. M-am simţit cumva dator congenerilor mei şi precursorilor lor imediaţi cu această sinteză, într-un timp când se încerca minimalizarea contribuţiei ei la istoria poeziei româneşti, pe motiv că ar fi depăşită, anacronică, simplă repetiţie a marii lirici interbelice. Pasiuni şi rivalităţi militant-generaţioniste au întreţinut această judecată strident-nedreaptă, pe care am încercat s-o demontez cu argumente serioase. Mi s-a părut obligatorie, încă o dată, situarea în contextul socio-cultural a acestei vârste a recuperării lirismului şi a specificului limbajului poetic, a dimensiunii sale estetice, după masacrul „realist-socialist”, evidenţiind afinităţi tematico-stilistice dificil de afişat programtic într-o epocă în care grupările literare n-au fost agreate de regimul nivelator (cazul „onirismului estetic”, repede lichidat sub acest aspect , e edificator). Impresionismului critic oricât de alert-imaginativ am crezut că i se poate opune întârzierea analitică răbdătoare asupra textelor şi împrejurimilor lor, mai puţin spectaculoasă, desigur, dar poate mai profitabilă pentru înţelegerea adâncită a operelor. Nu ştiu cât am reuşit, dar aceasta a fost aspiraţia mea.
Dacă vorbim de o reaşezare în acestor poeţi în ansamblul scrisului liric românesc, cred că, profitând, evident, şi de demersurile analitice ale unor critici care contează, am contribuit cât de cât şi eu la o mai justă situare valorică a multora dintre ei. Căci, orice s-ar spune în graba opiniei condiţionate şi limitate doctrinar a „concurenţilor” de pe piaţa Literelor, un număr însemnat de nume şi opere din acest spaţiu sunt valori reale, originale, care, cum spuneam, încă decid în mare măsură configuraţia „canonului” actual. Multe dintre aceste voci nu sunt deloc „elitiste”, nici steril formaliste şi estetizante, ci profund angajate existenţial. Urmaşii contestatari au trebuit să recunoască, într-un târziu, măcar câţiva precursori, deschizători ai unor drumuri, continuate cu energii noi. Un istoric literar atent la ceea ce numeam mai devreme dialectica internă a limbajelor poeziei ajunge să-şi dea seama că, dincolo de zgmotul programelor contestatare, necesare afirmării unor noi generaţii, rupturile nu pot fi cu adevărat radicale, poezia autentică, rezistentă, creşte, aş zice, pe cicatricele lor. Chiar şi mişcările de avangardă cele mai bătăioase şi-au căutat precursori, anticipări, reaşezându-se într-un flux creator în care, vorba lui Baudelaire, eternul şi tranzitoriul coexistă.
Cum se văd acum aceşti „neomodeernişti”? – Cine vrea să-i vadă îi vede, citindu-i şi recitindu-i pe cei care merită, neafectaţi de bruiajul interesat al urmaşilor imediaţi. Din păcate, în lumea noastră literară rupturile, contestările, rivalităţile, chiar „duşmăniile” sunt încă privilegiate, solidaritatea e mereu precară, spiritul critic lucid şi cumpănit nu prea este la mare preţ: pitorescul opiniei contondente e, nu-i aşa, mai atrăgător… Eu mai cred – şi nu sunt, din fericire, singurul – în ceea ce s-a numit aşa de inspirat „calmul valorilor”, ce nu se poate sustrage, desigur, interogaţiilor şi chiar zguduirilor temporare, dar ceva din temeliile lor nu se clinteşte totuşi. În fond, toată istoria literaturii, a poeziei, propune experienţe existenţiale şi estetice care, în unicitatea şi indivdualitatea lor, se înscriu în mişcarea, să-i zic ritualică şi corală, a liricii, peste mode şi timp. Ştiu că trăim într-o epocă de relativizări maxime, privilegiind „gândirea slabă”, pe măsura omului căzut – a căta oară – sub vremi, adesea strivit de ele, şi poate mai înstrăinat ca niciodată de valorile spirituale şi de propria sa umanitate. Văd şi că se citeşte mai puţin poezia, – dar, în fond, cam aşa au stat lucrurile dintotdeauna. Însă noi, ăştia, poeţi şi critici, ne încăpăţânăm să scriem şi să mai credem că nu scriem tocmai degeaba.
R.C.: S-a schimbat ceva, de-a lungul anilor, în perspectiva dumneavoastră despre avangardă? Anul acesta am sărbătorit 125 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara. Cartea dvs. pe acestă temă face parte din bibliografia obligatorie pentru oricine e ispitit să cerceteze acest subiect. Ați adăuga ceva la analiza dvs., un post-scriptum?
I.P.: Când am debutat cu Avangardismul poetic românesc, în 1969, – care s-a întâmplat să fie primul studiu mai extins asupra acestui fenomen la noi -, n-am făcut-o cu nicio intenţie „militantă”. Mi s-a şi repoşat uneori că nu m-am arătat subiectiv implicat în investigarea acestui oment de istorie literară, că am „studiat” fenomenul mai mult decât m-am angajat în susţinerea lui. A fost atunci un gest de ieşire a mea din cercetarea istorico-literară a unor teme consacrate, cu loc defintivat în peisajul general, o încercare de a ieşi din „cuviinţa şi pravilele” tradiţional-academice. Reamintesc faptul că în acelaşi an publicam volumul de versuri Biata mea cuminţenie, într-o simetrie contrastant-sugestivă cu incursiunile pe teren minat ale nonconformiştilor de odinioară. M-a interesat mereu şi chiar pasionat dinamica procesului creator, permanenta luptă cu inerţia de care mă simţeam şi personal ameninţat, am căutat – şi mă repet iarăşi – tocmai ecuaţia complexă, mereu dificilă dintre scris şi trăit, – aici e, poate, terenul comun, pe care subterana „obsesie modelatoare” s-a putut contura, de data asta cu mijloacele reflecţiei critice. Că am citit avangarda dintr-o perspectivă „estetică”, – altă „obiecţie” – e prea adevărat. Nu e, oare, actul critic, şi unul de specifică evaluare a scrisului sub acest unghi esenţial de vedere? – Îmi era limpede că toate mişcările radical-novatoare nu erau prea interesate de mult prea perfecta, şi blamabilă ca atare, „capodoperă” („perfecţiunea plictiseşte” – zicea Tzara), preferând mişcarea spre ea, cu conştiinţa neîmplinirii oricărui efort creator, punând „viaţa” înaintea literaturii şi artei – a spus-o acelaşi dadaist. Necontenita luptă, tensionată, dramatică adesea, cu „convenţia” verbală i-a mobilizat pe toţi avangardiştii (un Voronca scria patetic pe chiar pe această temă a imposibilităţii de eliberare totală de convenţional), iar programul – numit astăzi, „autenticist” – domină. Mi s-a părut însă firesc şi obligatoriu să disting câtă doctrină (metatext!) conţinea scrisul aşa de angajat vital al acestor poeţi, şi câtă poezie, nu neapărat „pură” (căci ne aflam în spaţiul „heterogeniei artei”, cu implicări extraestetice evidente), ci una în care existenţialul şi verbalul să ajungă la o osmoză expresivă în „viziunea” poetică, deşi, ceva mai târziu, un Gellu Naum ştia că „teoria strică omenia”…
Aşadar, făcând nu doar istorie literară ci şi critică, trebuia să şi evaluez… estetic producţiile din acest spaţiu de creaţie. Am constatat, încă acum cincizeci de ani, că sub un asemenea raport, multe texte sunt… imperfecte, că această neîmplinire era cumva compensată de efervescenţa programatică a manifestelor propriu-zise sau a celor topite în substanţa poemului, de acel „plan primar” revitalizant prin concretul său. După atâta vreme, pot afirma din nou că avangarda n-a dat „capodopere” în sens tradiţional, dar a propus creaţii exemplare în felul lor pentru ceea ce trebuia să fie „dinamismul absolut al spiritului”, disponibilitatea mereu vie pentru creaţie şi interogaţiile asupra ei, în faţa lumii şi a limbajelor. A fost un ferment decisiv pentru evoluţia scrisului poetic, foarte expresiv pentru condiţia omului modern alienat, aflat mereu într-o tensionată căutare de sine ca om viu, angajat voluntar în fluxul şi ritmul epocii, cu o fervoare ieşită din comun. Toţi cercetătorii avangardei europene au înregistrat aceste carenţe, unele grave, altele reparate de avântul programatic şi integrate cu timpul în dinamica scrisului poetic, inevitabil „impur”, în chip firesc deschis spre elemente altădată inadmisibile în spaţiul estetic.Aşa cum s-a observat, însă, şi spiritul de frondă avangardist, radical la debuturi, s-a „cuminţit” pe parcurs, nu neapărat pentru a regăsi rândurile „burghezului” mărginit şi suficient, ci fiindcă a apărut mereu un soi de „oboseală” a contestaţiei pure, o nevoie de mai echilbrată poziţionare constructivă în faţa marilor întrebări ale vieţii şi artei. Mi se pare foarte semnificativ, de pildă, faptul că unii dintre promotorii ardenţi ai noutăţii „absolute” şi-au… relativizat atitudinile, optând pentru o situare în „ariergarda avangardei”, ţinând minte, desigur, învăţămintele ei, dar simţind şi nevoia fundamentală a întoarcerii spre valorile perene ale tradiţiei culturale.
R.C. Care sunt cele mai importante lucruri pentru dumneavoastră la 80 de ani? Îngăduiți-mi această întrebare care intră, poate, cam abrupt în teritoriul privat.
I.P.: Oh, da, e o vârstă incredibilă! După două decenii de supravieţuire, de „postumitate”, m-am străduit tot mai mult să mă „simplific”, cum am spus într-un vers. Viaţa mea n-a fost, de fapt, niciodată spectaculos şi „flamboaiant”-barocă, am apreciat dintodeauna un fel de echilibru, al bunei-cuviinţe, moştenite de la „părinţii din părinţi”, criteriul meu fundamental pentru aprecierea semenilor a rămas cel al fireştii omenii. A fi ”om de omenie” iese din orice alte criterii de evaluare exterioară, – ierarhii sociale, funcţii, orgolii minore ale celor care pot privi lumea de sus, cu îngâmfarea prostească a cuiva care „s-a ajuns”, poate face face legi, domină şi… dezbină. Mica „posteritate” trăită m-a obligat la reevaluări pe cont propriu a ceea ce am făcut şi mai pot face, a ceea mai pot aştepta de la lumea din jur, cu un scepticism compensat de un sănătos stoicism. M-am străduit să nu lenevesc în timpul ce mi s-a mai dat (iată că timpul a fost pentru mine un dar!) regăsindu-mi, de fapt voinţa de a duce până la capăt, ardeleneşte şi ţărăneşte, lucrul început. De-acum, capătul nu e prea departe, şi încerc să mă şi bucur de miracolul faptului de a fi, de a fi „reuşit” , printr-un uluitor hazard, să văd că există un univers fundamental frumos, „corolă de minuni a lumii” mereu primejduită , reînviată mereu. „Mă uit în cer, mă uit în pământ” – vorba altui Poet -, mă tot întreb şi eu cine sunt, redescopăr printre precarităţi frumuseţile eterne, mă bucur de înfloriri, de culorile anotimpurilor, de muzicile pe care niciun zgomot murdar nu le poate pângări. Sunt bucuros că am urmaşi, copii şi nepoţi luminoşi, de care pot fi sigur că sunt şi vor fi oameni de treabă. Restul, marele rest, e, desigur, tăcere, dar până mai putem vorbi şi scrie, vorbim şi scriem.