Volumul coordonat de profesorul Zoltán Rostás și sociologul și jurnalista Florentina Țone trebuie înțeles, aș spune, ca „o producție”, interacțiune dezvolată în contextul didactic, a relației formative ce implică magistrul și discipolii șăi. Este un tip de relație dinamică, activă, o metodă de învățare care nu vizează în primul rând dobândirea unor informații, ci mai degrabă formarea de abilități și competențe semnificative atât pentru profilul intelectual și profesional al studentului, cât și pentru modalitatea de relaționare socială a acestuia. Prin urmare, cartea coordonată de Zoltán Rostás și Florentina Țone (Scos din producție. Viața de sportiv în comunism și după …, Eikon, București, 2024), poate fi înțeleasă ca având o dublă semnificație, ambele convergete istoriei orale, așa cum ea este definită de editori și practicată de autorii săi. Dubla semnificație derivă din natura dialogului, ca cercetare de istorie orală, dialog instituit între profesor/student și intervievator/intervievat. Un dialog didactic, pe de-o parte, și un dialog social, pe de altă parte. Aceast dialog dublu este creator de semnificație în orizontul teoretic și al practicii interviului de istorie orală, căpătând sens din perspectivă didactică și socială în ambele ipostaze ale relațiilor instituite (profesor/student, student/sportiv). În contextul practicilor de istorie orală aceste sensuri se întrepătrund, se condiționează reciproc.
Din capul locului observăm că volumul pomenit este o culgere tematică de interviuri. Apropierea cărții în termenii formulați mai înainte ne conduce către o remarcă a unuia dintre fondatorii istoriei orale, Alessandro Portelli, care sublinia că „experiența pe care o numim interviu poate fi înțeleasă în diferite modalități și ea poate dobândi semnificații diverse, depinzând de perspectiva disciplinei studiate, de tehnologiile folosite și de subiectivitățile protagoniștilor.” Interviul, astfel, se deosebește ca metodă de cercetare din perspectiva domeniului de studiu în care este utilizat, a finalităților pe care le presupune și a contextului epistemologic în care se înscrie. Sociologul și antropologul, jurnalistul folosec deopotrivă interviul, în diferitele sale variante, pentru cercetarea din domeniile lor. Antropologul este atent la evidențierea ritualurilor sociale și credințelor dintr-o comunitate, la surpinderea a ceea ce se numește „omul folcloric”, aflat într-o poziție antagonică față de „omul istoric”; jurnalistul argumentează, justifică prin intermediul interviului evenimentul din prezent. În termenii lui A. Portelli, interviul de istorie orală, ca formă particulară de cercetare, însemna conectarea a două lumi diferite în ansamblu, dar cu o minimă platformă de asemănări, ceea ce permite și justifică, în fapt, nașterea interacțiunii relevante dintre istoric și martorul său: „Asemănările fac interviul posibil; diferențele îi conferă semnificația.” Premisa care stă la baza acestei relații istoric/ martor din perspectiva istoriei orale este conferită de finalitatea dialogului. Dialogul ridicat la rangul de interviu în istoria orală face ca interacțiunea dintre istoric și martorul său să surmonteze distanțele, diferențele, alteritățile celor implicați într-o astfel de relație. În cuvintele unuia dintre coordonatorii volumului, „subiectul este influențat involuntar de personalitatea, vârsta, sexul, statutul social, nu doar de întrebările verbale ale studentului intervievator.” Avem, astfel, într-un enunț concis o întreagă fundamentare teoretică a relevanței interviului de istorie orală pe care autorii prezentului volum au înțeles-o și asumat-o.
Acest mod de a înțelege și practica istoria orală capătă sens în realizarea și editarea interviurilor cu sportivii din anii comunismului, de fapt, obiectul de cercetare al volumului de față. În primă instanță, apelând la istoria orală, studenții intervievatori au priceput că, „noi nu suntem pe teren pentru a obține date de la informatori, ci pentru a schimba cunoștințe cu cetățeni din lumea și timpul nostru, cu contemporanii noștri.” Este surprinzătoare această similitudine semantică a utilizării expresiei „pe teren”, un câmp al performanței deopotrivă pentru practicantul istoriei orale și al sportivului. Paronimia oferă o apropiere simbolică între student și sportiv, îi permite celui dintâi să-l descopere pe sportiv ca „Om istoric”, dar și ca o ființă vie, este omul alături de care conviețuim, dar care poate fi și străinul, cel diferit de noi. Din acest punct de vedere, studenții au înțeles din ipostaza inițiatorilor cercetării de istorie orală că nu-i socotim pe oameni/martori ca „obiecte ale cercetării științifice”, ci îi angajăm într-un dialog pentru a deschide o punte de comunicare „între două lumi care au încetat să mai comunice una cu alta de mult timp.” Astfel, interviul de istoria orală stabilește o legătură intergenerațională între studenții intervievatori și sportivii intervievați, între două perioade istorice distincte, între experiențe de viață atașate regimurilor politice diferite, totalitarism/comunism versus valorile democratice.
Evidențierea acestor aspecte nu înseamnă că interviul de istorie orală nu constituie un „instrument de cercetare”. Din contră, interviul de istorie orală este un astfel de instrument, în contextul său, cele „două lumi” se întrepătrund, se ating, devin recognoscibile. În cazul cărții de față, istoria orală a fost convocată pentru a avea în vedere „interogarea aspectelor sociale ale vieții cotidiene”. Pornind de la această observație se profilează două direcții de cercetare istorică întreprinsă cu ajutorul istoriei orale, a istoriei sociale din anii comunismului și a istoriei vieții cotidiene din acea perioadă, problematici istorice aflate într-o legătură strânsă. Ca istorie socială, se reconstituie evoluția în anii comunismului a unui grup socio-profesional particular, cel al sportivilor, ca ego-istorie; în același timp, perspectiva socială se conjugă cu particularitățile vieții cotidiene, a timpului trăit și povestit din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în condițiile regimului totalitar. Înțelegem de aici că nu mondenitățile, specifice discursului jurnalistic, sau „viața competițională”, proprie „experților” au fost plasate în centrul atenției. În acest cadru tematic nu avem o reconstituire a istoriei sportului românesc din perioada comunistă în termenii unei istorii instituționale, derivată din documentele oficiale și propaganda presei regimului respectiv, o istorie de „la înălțimea puterii”, ci o istorie alternativă și complementară, ca istorie trăită și povestită de protagoniștii sportului, o istorie dinăuntrul disciplinelor sportive, o istorie la persoana I-a, timpul prezent. Sub acest aspect al umanizării, personalizării și ideosincratismului, perspectiva istorică propusă prin interviurile de istorie orală se confruntă cu o tensiune de ordin general, instaurată în elaborarea narațiunii istorice, tensiune înțeleasă în ipostaza istoriei orale ca „metodologie socială bazată pe mărturia personală”.
În acest sens, istoria orală ne propune o „altfel” de istorie, centrată pe semnificații și nu pe culegerea de informații, sau o contra-istorie în raport cu istoria oficială, un tip de discurs care demontează clișeele și stereotipurile narațiunii istorice dominante. Punctarea câtorva exemple desprinse din paginile cărții este sugestivă. În cazul de față, spre exemplu, studenții și sportivii intervievați au atras atenția asupra clișeului conform căruia baza sportului de performanță s-ar afla în mișcarea de masă și amatoare sau la cel al „ridicării sportivului din poporul muncitor”; aceste aspecte vehiculate în epocă au constituit în fapt măști ale propagandei comuniste.
Cercetarea de istorie orală aduce în discuție o serie de nuanțe în caracterizarea sportivilor ca beneficiari ai regimului politic alături de alte grupuri privilegiate, precum activiști de partid, armată, securitate. Ei, sportivii, s-au bucurat de avantaje, dar justificarea acestor avantaje a fost diferită de a celorlalte grupruri enumerate și nu coincidea cu „loialitatea față de club, față de regim, față de țară”. Relațiile cu organele de partid și familia conducătoare se ilustrau în registrul unor contacte oficiale sau ca aspecte ale culturii polpulare, cu note anecdotice și „ilare”. La fel, contribuția sportivilor la „economia gri sau neagră” constituie un capitol distinct, tolerat de autorități, în ciuda faptului că acest comerț era ilicit. Implicațiile acestea de natură economică au evidențiat, în opinia profesorul Rostas, „o cultură a sportului cu resorturi ascunse”, un spirit antreprenorial sui-generis.
În altă ordine de idei, interviul de istorie orală dă naștere unei „narațiuni deschise” care devine relevantă în măsura în care agendele istoricului și a martorului său se acomodează, cu alte cuvinte, așteptările istoricului sunt explicite și înțelese de martorul care a consimțit să povestească. „Drumul vieții” sportivilor reconstituit ca „voluptate” a povestirii a consacrat „bucuria întâlnirii” istoricului cu interlocutorul său. Fascinația istoriei orale provine tocmai din această „bucurie a întâlnirii” în prezent cu un trecut viu. Istoria orală nu ne propune doar o cunoaștere a semnificației sensului vieții de natură istorică sau de ordin narativ, ea reprezintă o experiență socială memorabilă. Au evidențiat-o în paginile volumului deopotrivă studenții și sportivii intervievați.