În articolul pe care i l-am consacrat în numărul 11-12 pe 2019 al revistei Steaua romancierei britanice Dame Iris Murdoch, după scurgerea unui secol de la naștere (și a unui deceniu de la moarte), lăsam a se înțelege că opera ei s-a bucurat de o primire călduroasă în România (fără a o fi pomenit însă pe traducătoarea sa devotată, Antoaneta Ralian), observând, totuși, că o „piesă” esențială de pe eșichierul operei sale narative nu-și găsise echivalarea dintr-un motiv sau altul. Cartea în chestiune este The Black Prince (1973), unul dintre textele în care Murdoch, îndrăgostită, cum se știe, de formulele romanului victorian, cochetează jucăuș cu „postmodernismul”, cu scopul de a extinde aria de investigare a naturii umane. Aveam și un motiv personal de a insista asupra importanței acestei piese cheie a operei lui Murdoch, întrucât am avut și eu dorința de a-l transpune în românește, făcând în acest sens câteva demersuri, dintre care cel mai important rămâne obținerea permisiunii autoarei, acordată printr-o scrisoare personală trimisă mie la Londra de la reședința oxoniană a acesteia. Cu doi ani înainte tradusesem The Sacred and Profane Love Machine, apărută la proaspăta editură clujeană Echinox și intenționam să perseverez realizând și versiunea românească a Prințului negru. Or, editura pomenită mi-a temperat entuziasmul, anunțându-mă că deocamdată nu va mai publica literatură beletristică. Așa se face că respectivul roman a rămas netradus, până în 2020, când, iată, a apărut surprinzător în coecția „Carte pentru toți” a Editurii Litera, tălmăcit de Anca-Gabriela Sîrbu (traducătoare și a lui Nabokov).[1] Precizez că valoarea acestei narațiuni a fost certificată de câștigarea James Tait Black Memorial Prize și de nominalizarea pentru Premiul Booker. Așadar, revenirea de față este prilejuită de această surpriză, plăcută pentru orice admirator al universului ficțional murdochian.
Așa cum demonstram în articolul mai sus menționat, în opera lui Iris Murdoch, cea mai importantă romancieră britanică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, o viziune cosmică a vieţii se combină cu meditaţia filosofică dramatizată şi transmisă prin personaj şi acţiune, iar nu formulată în propoziţii teoretice. Numeroasele ei romane, cuprinzând o mare varietate de situaţii şi incidente, nu sunt, la o privire mai atentă, foarte diferite din punct de vedere tematic. Găsim, în toate, o preocupare susţinută faţă de problemele de etică şi morală, prezentate pe un fundal realist, deşi uneori stilizat ca un decor teatral. Două elemente din biografia scriitoarei au reţinut atenţia criticilor, orientând, parţial, eseurile hermeneutice înspre o interpretare oarecum reductivă a operei. Acestea sunt temeinica pregătire filosofică şi orientarea politică de stânga, mai puţin transparentă în operă. Am putea adăuga şi originea irlandeză, deşi „problemele” Irlandei nu sunt tratate consistent decât în romanul The Red and the Green (1965). Murdoch, însă, a respins în mod repetat ideea că romanele sale ar fi fost compuse cu intenţia de a potenţa morala creştină sau de a ilustra unele teze filosofice, cu atât mai puţin pe cele de sorginte existenţialistă. Chiar a suţinut că pentru omul secolului XX romanul propune o viziune mai completă şi mai exactă a lumii decât religia sau filosofia, putând astfel oferi suficiente repere de orientare şi comportament. În opera romancierei, aceste repere, ce-i drept, sunt mai degrabă negative. Se pare, totuşi, susţine critica mai recentă, că Iris Murdoch însăşi n-a fost pe deplin conştientă de măsura în care în proza ei se reflectă neo-platonismul secolului XX.
Prințul negru se încadrează în categoria de romane pe care, în eseul tactic „Against Dryness”, Iris Murdoch le numește „cristaline”, adică narațiuni cu tentă simbolică, mai puțin preocupate de mediul social și de viața socială a personajelor și mai mult de condiția umană ca atare, menținând un echiibru delicat între realismul factual și alegorie. Fundalul social este bine definit, acela al tuturor narațiunilor scriitoarei, centrat în jurul a ceea ce se numește în UK „the upper middle class”, cu extindere, în cazul de față, în lumea semi-stilizată a boemei, artelor, creației, văzută printr-o lentilă ironică și, paradoxal, redată printr-un stil comportamentist. Ca în multe alte cărți ale autoarei, adevărata temă este aceea a mediocrității, triumfătoare în cazul personajului Arnold Baffin, stânjenitoare în cazul protagonistului, Bradley Pearson, care duce o luptă epuizantă împotriva ei, sabotat fiind de cele mai banale situații și probleme existențiale (printre care iubirea ocupă un loc de frunte). Problemele metaficționale ale creației literare sunt scoase în relief în acest roman, făcându-l comparabil cu opere de Vladimir Nabokov sau de John Fowles. Tema artei, dacă ea este accidentală sau esențială, dacă este morală sau imorală, dacă poate fi un adjuvant al vieții, dacă răzbate sau nu răzbate până la adevărurile existenței, este văzută ca fiind strâns împletită cu problemele iubirii și ale morții. Între aceste teme există în roman o interdependență organică. În The Black Prince, observă Patricia Waugh – analistă a postmodernismului – Murdoch pare să exploreze cele două laturi ale prozei sale dilematice, întrupate în cei doi eroi-scriitori, Pearson și Baffin. The Black Prince este un roman sofisticat din punct de vedere narativ, scris parcă pentru a ilustra poncifele postmodernismului diegetic, în forma mai prietenoasă, mai ușoară, acceptată de practicanții tradiționalismului diegetic britanic. Impulsul parodic, intertextualitatea (cu siguranță vă gândiți la Hamlet și nu greșiți), evidențierea problemelor rutiniere ale creației (printr-un mare număr de paratexte: prefețe, postfețe, note etc.), reprezentarea atitudinilor și dilemelor auctoriale prin intermediul celor două personaje-autor, autoreferențialitatea ( începând chiar de la titlu) etc. Nu vă lăsați înșelați: aceste elemente nu fac decât să potențeze intriga romanului, o poveste predominant realistă, care schițează, de fapt, viața amoroasă a lui Bradley Pearson. The Black Prince își obține majoritatea efectelor tragi-comice tratând incompatibilitatea dintre viața privată catastrofală a lui Pearson și marele design pe care el, ca artist, ar vrea să-l suprapună acesteia. În scurta prefață a editorului, P. A. Loxias, se spune: „Ceea ce urmează este, atât în esență cât și în formă, o poveste de dragoste. Vreau să spun că asta este, atât în profunzime, cât și la suprafață. Strădania creatoare a omului, căutarea înțelepciunii și adevărului, este o poveste de dragoste. Ceea ce rezultă este rostit într-un mod imprecis și uneori încâlcit. Căutarea și strădania unui om sunt marcate de ambiguitate și învăluite în taină. Cei care viețuiesc în această lumină întunecată vor înțelege. Și totuși: ce poate fi mai simplu și mai încântător decât o poveste de dragoste? Faptul că arta dă farmec unor lucruri îngrozitoare este probabil măreția sa, probabil blestemul său. Drumul creației înseamnă un destin tragic. A fost destinul lui Bradley Pearson.”
În Prințul negru, ca și în câteva alte romane publicate de Iris Murdoch în al optulea deceniu al veacului trecut, realismul britanic funciar, regăsit în anii cincizeci, după ravagiile modernismului, coexistă într-o manieră fericită cu obsesiile și căutările artei narative post-moderne.
O narațiune antrenantă, mustind de umor, provocatoare în ceea ce privește problemele metaficționale, tradusă cu responsabilitate și aplicație de Anca-Gabriela Sîrbu. Citiți-o cu poftă!
Iris Murdoch, Prințul negru, traducere din limba engleză și note de Anca-Gabriela Sîrbu, București, Editura Litera, 2019