Publicat în 1994, romanul Travesti al lui Mircea Cărtărescu a avut o geneză îndelungată. În cei cinci ani cât a durat scrierea lui, a fost supus unor prefaceri succesive, cunoscând în linii mari trei variante, cea mai importantă pentru forma definitivă fiind varianta a doua. Prima variantă, încheiată în anul 1991, a fost concepută ca o nuvelă și se intitula, după numele personajului principal, Lulu. În această etapă, ca și în cele ce vor urma, problema grea a fost găsirea unei soluţii de final, de natură să rezolve într-un mod plauzibil conflictul interior al naratorului. La a doua variantă Mircea Cărtărescu a început să lucreze în ianuarie 1993, după o discuţie cu Ovid S. Crohmălniceanu, care a citit nuvela în manuscris și a formulat câteva observaţii ce nu puteau fi ignorate. În primul rând autorul a înlocuit titlul iniţial, deja folosit de alţi scriitori, cu un titlu nou, Travesti. Schimbat a fost și numele naratorului, din Mircea, cum apărea la început, în Victor. Dar noutatea cea mare în această variantă îmbunătăţită, cum o numește scriitorul, a fost amplificarea manuscrisului prin adăugirea a treizeci și șase de fragmente noi, menite să completeze și să nuanţeze psihograma, oricum greu de descifrat, a lui Victor. Având un număr de pagini sporit și o altă complexitate, varianta a doua încetează de-a mai fi o nuvelă și trece în categoria romanelor scurte. În sfârșit, varianta definitivă, datând din vara anului 1994, a fost realizată în timp ce romanul se tipărea, prin adăugirea unor “descrieri și racorduri” absolut necesare, după părerea autorului.
Travesti este un roman al adolescenţei, dar este și un Künstlerroman, caracterizat prin sărăcie evenimenţială și prin accentul pus pe analiza psihologică. În prim plan se află figura unui scriitor, Victor, ajuns la maturitate, cu o viaţă burgheză, fără nimic spectaculos, construindu-și cariera cu abilitate și pragmatism. Cărţile lui se bucură de succes și îi aduc nu doar notorietatea, ci și un grad mulţumitor de bunăstare. Cu toate acestea, în sinea lui, Victor suferă de mediocritate și de plictis, înţelegând că viaţa s-a preschimbat pentru el într-o rutină. Dincolo de succes, scriitorul trăiește cu sentimentul acut al ratării, provenit din conștienţa că n-a scris încă “marea carte”, romanul total pe care l-a visat în tinereţe.
Preocupat de cronologie, Mircea Cărtărescu face calcule privind vârsta personajului, dar e atent și la delimitarea epocilor din istoria recentă a României, definite întotdeauna prin specificul lor cultural. În 1990, la treizeci și patru de ani, Victor se retrage într-o vilă dintr-o staţiune montană, Cumpătu, cu intenţia de-a scrie o carte de factură memorialistică, un fel de roman autobiografic, probabil ultimul dintr-o carieră prodigioasă. Compunerea nefiind din categoria celor lesnicioase, mașina de scris primește conotaţiile unui aparat de tortură, asemănător cu acela din nuvela lui Franz Kafka, În colonia penitenciară.
Cartea pe care Victor o scrie la Cumpătu își trage substanţa din memoria scriitorului, fiind alcătuită dintr-o succesiune de amintiri, pe cât de vagi, pe atât de persistente. În cele mai multe pagini Victor rememorează întâmplări din vara lui 1973, pe când avea șaptesprezece ani și când a petrecut două săptămâni la Budila, într-o tabără pentru elevi, împreună cu profesorii și colegii săi de liceu. Au fost cazaţi într-un fost conac boieresc, cu o arhitectură impunătoare, în faţa căruia se întindea un heleșteu enorm, având o statuie din aramă la mijloc. Statuia reprezenta o nimfă cu obrazul pocit, marcat parcă de repulsie și groază. Pentru scriitor, Budila a fost o “cloacă infernală”, de climatul căreia încerca să scape refugiindu-se departe de conac, într-o văioagă înflorită, aflată în afara localităţii. Descrierea văioagei este singura pagină idilică dintr-un roman scris cu precădere în registrul estetic al diformităţii.
Amintirea tulburătoare, căreia Victor îi consacră pagini întinse și care va avea consecinţe grave asupra sa, urmărindu-l până târziu în anii maturităţii, este aceea a marelui carnaval organizat în ultima noapte petrecută de elevi în tabără. Despre acest moment adolescenţii vorbesc cu un fel de exaltare, în termeni orgiastici, ca despre o eliberare supremă, un climax al freneziei și al dereglării simţurilor. Tinerii se adună în jurul focului de tabără, se dezlănţuie într-un dans cu mișcări spasmodice, fumează și beau alcool, ieșind cu totul în afara disciplinei oficiale, păzită ineficient de către profesori și administraţie. Manifestările paroxistice, oarecum primitive, de hoardă intrata în transă dyonisiacă, au ca punct culminant parada măștilor de carnaval. Victor, care până atunci s-a ţinut la distanţă de agitaţia tulbure a celorlalţi, încercând să-și păstreze echilibrul și luciditatea, va simţi o comoţie puternică în clipa când îl va zări pe unul dintre colegii săi, Lulu, mascat în cocotă și făcând gesturi obscene. Profund afectat, părăsește locul petrecerii și se refugiază în curtea conacului, unde încearcă să se liniștească, fără a mai reuși vreodată, după acest episod, să redevină la fel de stăpân pe sine ca înainte. Departe de-a fi o amintire indiferentă, carnavalul are o semnificaţie încă nedeslușită, dar care e de natură să-l tulbure adânc și pentru multă vreme pe Victor. În limbajul psihanalitic folosit de Mircea Cărtărescu, e vorba în acest caz de o amintire-ecran, având rolul să acopere experienţe refulate, de la o vârstă fragedă, a căror rememorare este respinsă de conștiinţă, din cauza caracterului lor inacceptabil. Dezmăţul de carnaval și îndeosebi apariţia în travesti a lui Lulu îl îngrozesc peste măsură pe Victor pentru că sunt în analogie cu aceste experienţe de demult, încă traumatizante, chiar dacă relegate în inconștient.
Personajul din Travesti, spre deosebire de cel al lui Proust, are o memorie nefericită, încărcată cu întâmplări dezagreabile și cu trăiri din cele mai dureroase. În cazul său aducerile aminte au devenit un chin greu de suportat, cu rare momente de acalmie, urmate la scurt timp de reveniri ale suferinţei în forme din ce în ce mai grave. Efortul de rememorare, însoţit întotdeauna de un sentiment repulsiv, tinde să pună o distanţă între trecut și prezent sau, dacă ar fi posibil, să întrerupă orice legătură cu trecutul.
Peste câteva zile, în vila de la Cumpătu, Victor își antrenează memoria într-o nouă regresie temporală, mai profundă și mai clarificatoare decât amintirea vacanţei petrecute la Budila. După multe încercări eșuate, el izbutește să recupereze două din episoadele obscure și îndepărtate în timp din copilăria sa. Își aduce aminte că până la patru ani, când a suferit o intervenţie chirurgicală pentru determinarea sexului, fusese fată, avea părul împletit în codiţe, purta rochiţă și se juca cu păpușile. Al doilea episod, uitat și acesta vreme îndelungată, s-a consumat în 1963, când Victor avea șapte ani. Atunci un băiat din vecini a reușit să-l oripileze prin cuvinte și gesturi obscene, revenite și ele în conștiinţă abia acum, în cele câteva zile de izolare petrecute la Cumpătu. Vorbind iarăși în limbajul psihanalizei, se poate spune că ultimele recuperări mnemonice ale lui Victor sunt din categoria amintirilor regăsite, de natură să dezvăluie un psihic agitat și impulsuri lăuntrice contradictorii, destul de puternice încât să tulbure grav echilibrul sufletesc al personajului. Mult timp cele două amintiri dureroase păreau a se fi pierdut pentru totdeauna, neputând să afecteze în nici un fel sănătatea mintală a celui ce le-a găzduit. În realitate ele n-au dispărut deloc, au fost doar dezactivate în străfundurile memoriei, și în momentul când a intervenit un eveniment șocant, au schiţat o mișcare de revenire, nu încă în memoria activă, dar îndeajuns de aproape de nivelul acesteia pentru a-l îmbolnăvi pe cel ce le purta.
Ca istorie a unei nevroze pe care Mircea Cărtărescu o descrie cu minuţie de psihagog, în toate etapele și aspectele ei, din clipa când s-a instalat și până la completa vindecare a protagonistului, romanul Travesti este o patografie realizată cu mijloacele epicului și ale analizei psihologice. Notându-și amintirile din copilărie și din adolescenţă, Victor urmărește nu doar un scop estetic, cum s-a întâmplat în povestirile sale anterioare, ci și unul cathartic, căci scrisul e investit acum, mai mult decât înainte, cu un rol eliberator. Camera de hotel de la Cumpătu a devenit un curatorium, iar scrisul o autoterapie de ultimă instanţă, ce se dovedește însă mai eficientă decât toată medicaţia folosită anterior. Cititorul e ţinut cu sistemă în nedumerire și confuzie, dar în ultimele pagini curiozitatea și nerăbdarea lui de-a înţelege primesc, în sfârșit, un răspuns satisfăcător, prin dezvăluirea cauzelor profunde ale nevrozei de care suferă naratorul. Travesti e un roman cu dominantă epistemologică: prin scris Victor ajunge la cunoaștere, iar cunoașterea face posibilă vindecarea