Ochiul din gura lumii
În primăvara lui 1983 am tras tare, am citit de-am stins tot felul de chestii care trebuiau înghiţite pentru examenul de admitere la Facultate. Dacă nu intram din prima la Litere, ajungeam într-una dintre cele cîteva făbricuţe din orăşel, şi aia avea să fie viaţa mea. Erau aşa: Coloromul – fabrica de vopsele, unde te intoxicai cu vapori acri de substanţă, Cheresteaua, unde dădeai la rindea toată ziua, lăcuiai piese de mobilier sau coseai, cu un ac curbat, canapele pentru export. Fusesem cîndva cu şcoala „la atelier”, „la practică” – ne duceau cîteva săptămîni (de la două la o lună) în fabrici sau pe ogoare, cică să ne deprindem cu deprinderile (de fabrică şi ogor). Eram doar nişte copii. De fapt, aveau nevoie de micii sclavi ca să termine planul de producţie, aşa cum toamna aveau nevoie de noi (de noi şi de soldaţi) ca să se termine strînsul recoltelor. La „atelier”, trăgeam de acele alea mari şi îndoite, în timp ce bărbaţi, dar şi femei, tot meştereau ceva la menghine, meştereau la „floarea de menghină”, cum avea să sune titlul unui poem scris de o prietenă de-a mea de mai tîrziu, Svetlana. „Floare de menghină” viaţa lor, a noastră (a noastră?). Ce „locuri de muncă” mai erau prin urbe? La IMG – nu ştiu nici acum ce semnificaţie au iniţialele – se montau rulmenţi, aşa ceva. Cooperativa unde lucra tata ca magazioner şi contabil la secţia de Marochinărie primea în depozit imitaţii de piele, vinilin, din care se făceau genţi de voiaj. Aşadar, cel mai probabil aveam să fac genţi, mă ajuta tata să mă angajez, poate reuşea. În pauza de masă aş fi putut citi de-ale mele. Poezia lui Pound, să zicem, deschizînd cartea la întîmplare, aşa cum o (re-re-re)citesc şi acum. Poate aş fi continuat să scriu poezii. Titlu de poem: Citind Ezra Pound la Marochinărie. Şi mai erau serele, celebrele Sere Codlea care aprovizionau o ţară întreagă cu garoafe de toate culorile şi unde era adunată mai toată populaţia de gen feminin din orăşel, de vîrste şi de naţionalităţi diferite. Mă uitam la ele cînd veneau de la slujbă, aproape în coloană, aşa de multe erau – altfel, deloc posomorîte, îngrijit îmbrăcate, cele mai arătoase erau de departe săsoaicele cu haine „de la pachet”, de la rudele lor din RFG (erau şi românce sau unguroaice cu haine cumpărate sau primite de la săsoaice). Săsoaicele aveau să dispară încet, încet, luînd drumul Germaniei, care le cumpăra cu tot cu familia lor. Aşa… Stăteau ele printre flori toată ziua – asta sună bine – dar stăteau în picioare. Şi aici aş fi putut citi în pauza de masă. Citind Ezra Pound în Seră. Mama prietenei mele, Dana, lucra la „sortat”, adică punea deoparte cele mai frumoase garoafe pentru export, restul mergeau în florăriile din ţară. Erau foarte frumoase şi alea din florăriile noastre, fraged-cărnoase, deşi după garoafe chiar nu mă omoram, erau penultimele flori din coadă între preferinţele mele (ultimele erau crizantemele – şi unele şi altele flori oficiale). Pe primul loc la mine se află păpădia (buchetul de păpădii, cel mai frumos). Şi noi, „la practică”, ne ocupam tot cu sortatul – de morcovi, de cartofi. Prima categorie mergea „afară”, cealaltă era pentru sămînţă şi a treia pentru consum. Aşa mergeau lucrurile… În marea de sticlă a Serelor se înălţa şi una uriaşă, ca o piramidă, cu chestii numai pentru Ceaşcă şi nevasta lui. Cică era ca-n Africa înăuntru. Oare bananele din Codlea veneau în luna decembrie din sera lui Ceaşcă, de fapt? Nu din Africa? Şi portocalele? Cică mai era pe-acolo ananas. Nu știam ce e ăla.
Să nu intru la Facultate era cu neputinţă, de ne-con-ce-put. Ce-ar fi spus lumea? N-a intrat a lu’ Popescu? Aia care citea toată ziua? Vezi că nu i-a folosit la nimic? Gura lumii… slobodă! Dar avea şi ochi, lumea asta. Ce ochi, ce căutătură! Cînd mă întorceam acasă, ochiul lumii se iţea la balcon, pe fereastră. Ca să aibă gura ce spune! Nu era nimic de văzut, dar aşa era ochiul lumii, aşa e el… Se zicea că, dacă nu intri din prima la facultate, „te pierzi”. Era aproape un blestem, şi chiar aşa se şi întîmpla. Ca şi cum orăşelul îţi lua puterea şi dorinţa de a face ceva cu viaţa ta. Cei care picau, picau şi al doilea an şi al treilea, apoi nici nu mai încercau, rămîneau prizonierii Florii de Menghină, Florii de Seră, Florii de Cherestea, Florii de Colorom, iar cel mai important lucru era… ce spune lumea. Altfel, să fim serioşi, parcă nu sînt atîtea forme de a „te pierde”, ca şi cum nu te „pierdeai”, nu te „pierzi” oricum, dacă e să fie …
Aşadar, să nu intru la Facultate era de negîndit. Nu pentru că avea lumea ceva de spus, ci pentru că s-ar fi oprit „viaţa mea”, singura pentru care aveam cît de cît imaginaţie – pe vremea aia, viaţa mea era cititul. Îmi alesesem, de altfel, în ciuda sfaturilor binevoitoare din familie (a profesorilor din familie, mai precis) şi nu numai, o Facultate unde cu asta urma să mă îndeletnicesc: să citesc. Ce o să fac în viaţă cu Literele?, spuneai ei. Aş fi putut, luînd altă cale, ajunge doctor, ca Dana, prietena mea! Să fiu profesoară la ţară, într-un colţ uitat de lume?, mă întrebau cu îngrijorare. Ce știau ei? Maaa’ ce de timp voi avea eu de citiiiit, de scriiiis, de gîndiiiit, de simţiiit… O să mă lase toţi în pace. Și apoi? Departeeee, la capătul lumii, cu „podul tras de la mal”, vorba poetului Bacovia. Cum zicea el într-o poezie care-mi plăcea, că era adevărată: „Mai bine singuratic şi uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În ţara asta plină de humor,/ Mai bine singuratic şi uitat”. Lîngă o pădure, un crîng. Ca Thoreau (cu Walden al său). În afara timpului. Ce ştiau ei?! Să te retragi din lume… Ce ştiau ei?! Il faut tenter de vivre… Cum? Să trăieşti cum? Cum să trăieşti, asta era important! După inima ta să trăieşti, după inima ta…
Bucătăria – batiscaf
Veneam spre seară de la liceu, din Braşov, mă aruncam în nişte cărţi de acum 500 de ani, de acum cinci ani, apoi, după ce ai mei se duceau la culcare, transformam masa de la bucătărie în birou. Şi ce birou! Aşterneam pe masă o rogojină fină, chinezească, de care-mi plăcea foarte mult (îmi imaginam că a lucrat la ea o chinezoaică), îmi puneam cărţile teanc, dădeam drumul la radio şi făceam în prostie exerciţii de concordanţă a timpurilor la franceză, exerciţii de gramatică română, citeam în neştire, amestecat, lucruri spuse de uniialţii despre diverşi scriitori şi operele lor – lucruri mai degrabă anoste, mai nimic cu adevărat entuziasmant, cum era cînd citeam scriitori din colecţia Univers sau Globus sau Bpt, fără nici o obligaţie. Afară era noapte şi eu, în bucătăria mea, ca într-un batiscaf, parcurgeam paginile concoctate de neşte critici literari, neşte neni exegeţi de care nici n-auzisem. Ce plicticoşi, criticii ăia! Săracii autori români, să scrie unii d’ăştia despre ei! Dar şi ei, autorii români (unii), ce plicticoşi! Parcă nu fuseseră niciodată cu adevărat în viaţă, aveau o simţire de… cauciuc, nu ştiu cum să zic. Mă izbeam de cauciucul ăla ca de-un zid de cauciuc, ruralurban. Literatură cu brazdă&plug sau prăfos urbană, poezie cu figuri de stil detaşabile, ca s-o rumege tocilarii şi profesorii de resort în comentariile lor literare de rahart. Unii critici se potriveau perfect cu unii autori. Erau din acelaşi aluat (cauciuc). Unde erau… sclipirile? Eu citeam o carte doar pentru sclipiri (luminozitatea aia bruscă şi… moale, văpaia aia care te virează în altă direcţie, spre lucrurile simple şi complicate, nesfîrşit şi simplu enigmatice, nemuritoare). Pe la miezul nopţii mă strecuram în camera unde dormeau tata şi fratele meu, şmangleam două-trei ţigări Carpaţi amare, închideam radioul lor pus întotdeauna pe Europa Liberă, tare, care hîrşîia, ca deobicei, ca naiba, nici nu ştiu cum puteau dormi aşa. Mă întorceam în bucătărie, plină de elan, cu prada. Trăgeam din fumul înecăcios şi scîrbos (care mă făcea însă să mă simt în largul meu – largul meu!) cu poftă, ascultînd ca în fiecare seară Words dont come easy, You came (Kim Wilde), Mama Maria (Ricchi E Poveri), Strangers by night, Cause You Are Young (C.C. Catch), Maria Magdalena (Sandra), Life is life (Opus) şi ce mai dădeau ăia, mereu la fel, la radio. Nu-mi plăcea mai nimic din toate astea, dar puteai dansa aşa, singură în batiscaf, era o situaţie. Kim Wilde zicea în fiecare noapte “Someone I know is staring at me/ And when I look into her eyes/ I see a girl that I used to be/ I hardly recognize”. Mai citeam nişte bătrîniciozităţi, mai dansam, că-mi plăcea să dansez la fel de mult cum îmi plăcea să-l citesc pe Ezra Pound, să zicem, mai dădeam peste pagini parcă scrise numai pentru mine, dansam iar, de bucurie acum, era bine, il faut tenter de vivre. Mă opream şi mă uitam în oglinda de pe uşa cămării fix în ochii mei. Ca un animal de pradă în ochii celui vînat – sau invers. Ori cu un fel de indiferenţă, ca un animal puternic la unul mult prea slab. Sau invers. Ce-avea să se aleagă de mine? Abia o să mă mai recunosc? „I see a girl that I used to be/ I hardly recognize”.
La Litere nu eram mulţi pe loc, dar se intra cu medii mari pe vremea aia. Nu era de glumă. Dacă o dădeam în bară, mă aştepta Carnivora Floare de Seră Carnation! Pe examenul de literatură nu mă puteam baza cu adevărat, deşi asta era partea care mă interesa şi la care se spunea că am „aplecare”. La Olimpiadă, cînd scrisesem prin clasa a IX-a nişte tîmpenii despre Goga cel naţionalist, am luat premiul întîi pe ţară parafrazînd din singura carte pe care o citisem despre „poetul suferinţelor noastre”, ce naiba să scriu altceva? Iar cînd am dat de nişte lucruri despre care chiar îmi plăcuse să scriu, în clasa a XII-a, am luat o notă aiurea (ce şoc pe profa mea, care mă „antrenase”). Am vrut să fiu… originală. Greşit! Originalitatea era un risc. Nu ştii niciodată cine citeşte lucrările. Dacă mi-ar fi picat Goga la Olimpiadă într-a doişpea, m-aş fi legat de versul ăla „să ne mutăm în altă ţară”… Mi-ar fi dat nota 1, poate chiar m-ar fi chemat să mă întrebe ce-am vrut să zic. Iată o zonă unde totul era relativ: literatura. Mi-a picat cînd am dat examenul de admitere la Litere ceva cu Slavici. Am îngheţat cînd am auzit, dar tot era bine că nu le venise ideea să ne dea Şcoala Ardeleană sau Formarea poporului şi a limbii române.
P.S.: Zilele trecute am dat peste un blog cu însemnările unei prietene, Mihaela. Mira, fata ei, îi spune: „Am înţeles care-i morala la olimpiadele astea: think outside the box, but write inside the box!, aşa-i, mama?”. „Şi ce i-aţi răspuns?”, întreabă cineva. „Păi am minţit de-au îngheţat apele, i-am zis: «Cînd o să termini cu olimpiadele, o să scrii exact cum gîndeşti tu!»”.
Singura cale?
Poate din cauza miopiei şi a faptului că nu purtam ochelari, Bucureştiul mi s-a părut de la bun început un oraş foarte mişto, mi-au plăcut din prima oamenii lui, opuşi ardelenilor mei prea serioşi, băţoşi, prăfuiţi, puși la patru ace. Bucureştiul mirosea frumos, de la tei, de la oţetari, de la lemnul cîinesc, de la fete şi femei. Patru ani aveam să petrec aici… Il faut tenter de vivre… Şi-apoi? Unii rămîneau repetenţi voluntar, ca să prelungească „adevărata viaţă”, dar toţi intrau, mai devreme sau mai tîrziu, în scenariul pieselor de teatru idioate care se mai dădeau la televizor – cu intelectualul ajuns la sat, tînărul profesor şi tînăra ingineră şi tînărul doctor şi satul ăla, locul în care nu se întîmplă niciodată nimic. Gata cu ifosele intelectuale, gata! Gata cu visatul la cai verzi pe pereţi. Adio, literatură… Pînă la capăt, ca-n teatrul tv.! Scriitor la ţară, printre oameni care nu citiseră poate nici o carte în viaţa lor? (Încă nu ştiam cum e să-ţi duci viaţa printre oameni care au citit mult şi degeaba, „putrefiaţii de cultură” – vorba unui scriitor –, telectuali fără inimă, fără caracter, dar, altfel, „cu condei”, şireţi şi cinici, gata de compromis, gata să-şi vîndă prietenii, idealurile – dar asta aveam s-o aflu nu atunci, ci mult mai tîrziu, după 1990.) Stînd la gazdă, într-o cămăruţă cu obiectele altcuiva, singur cuc, cu „carnea tristă şi cărţile citite”? Scriitor viu, dar mort? Tînăr, dar ca şi bătrîn? La capătul lumii? Vorbind unor elevi despre Puiul lui Alexandru Brătescu-Voineşti? Doar asistasem cîndva, la sfîrşitul unei petreceri, spre dimineaţa, cînd vine melancolia albastră şi galbenă şi gri, cum doi – tineri pe atunci – scriitori, eşuaţi în provincie, îşi spuneau replici din Puiul. Îl ştiau pe de rost… Şi ce bine ar fi fost să nu-i macine de tot viaţa, viaţa pitică. Spre sfîrşitul anului patru aveam să dau de cărţile lui Radu Petrescu. Povestea el în Ocheanul întors cum a ales imediat după ce a terminat facultatea să plece departe de toate şi de toţi, de lumea aia atît de agitată în lîncezeala ei, agitată în felul ei, cocomunist. Şi-alesese el să plece departe – departe şi de teatrul tv., şi de grotesca tragicomedie generală! Citeam şi vedeam de la o pagină la alta ce fel de scriitor devine un om cînd decide să-l prefere pe… „departe”. Ce fel de om devine un scriitor cînd decide să-l prefere pe… „departe”.
Să nu te amesteci, să nu te laşi confiscat, momit, tentat, înmuiat de ispite, să nu te îndepărtezi niciodată de viaţa ta cea adevărată – şi va fi adevărată, viaţa ta, fie ce-o fi! Cam asta ar fi fost calea. În ochii mei, singura!
The real life was down the Rabbit Hole!
Un cămin, un jerseu şi o antologie de poezie americană
Il faut tenter de vivre. Patru ani înaintea ta… Asta înseamnă sute de cărţi citite. Doar eu într-o cameră de cămin aproape goală – două paturi, un scaun (ca-n Walden!) –, fără să dau socoteală nimănui, fără ochiul din gura lumii… Încă nu trebuie să-ţi cîştigi traiul, te mulţumeşti cu puţin, bursa îţi ajunge pentru cîteva cărţi de la anticariat, pentru abonamentul la Cinematecă, vei vinde şi cartela de cantină, în felul ăsta îţi poţi lua chiar parfum şi cataif. O cameră numai a mea (mă rog, împărţită cu altă fată), în care să pot să stau nemişcată ore în şir doar citind. Fără să-ţi spună nimeni că asta e lenevie. Şi nici nu e! Ce puteam dori mai mult? În prima zi de şcoală n-am fost la deschidere, am stat cu tata la coadă la camere la cămin şi am avut noroc să nimeresc una cu doar două paturi. Am dat de-o tipă cu o claie de păr cînepiu, cîrlionţat, pe cap, stătea turceşte pe ţesătura de metal pe care urma să fie aşezată salteaua şi fuma cu ochii pe pereţi. Era mai mare decît mine şi m-a tratat din prima ca pe un copil. Era haioasă, vorbea dezinvolt cu tata. Tata a zis că mă lasă pe mîini bune şi-a plecat. Pe seară am ieşit puţin din cameră, cînd m-am întors nu ştiu unde dispăruse fata cîrlionţată, închisese şi uşa după ea. N-aveam cheie şi se lăsase-un frig… M-am aşezat zgribulită pe-o bancă în faţa căminului. Un băiat care stătea alături mi-a dat jerseul lui de-un alb imaculat. Băiatul era frumos şi zîmbitor. La fel de copilăros ca mine. Poate mi s-a părut aşa pentru că vorbea destul de prost româneşte, ca un copil. În căminul de alături stăteau străinii. Nu aveau voie să intre nici măcar în holul nostru. Nici noi la ei. Cînd a venit cîrlionţata de pe coclauri, m-a trimis imediat, ca o mamă turbată, să-i dau haina înapoi băiatului şi să nu mă încurc dracului cu el, că e străin, arab (arab!). Am ascultat-o, îngrozită de ceea ce făcusem, primisem o haină împrumut de la un băiat arab! Maaam’ ce făcusem! Fetele astea care se încurcau cu arabii nu erau privite bine şi nici nu era bine de ele, în general. Nu l-am mai văzut niciodată pe băiatul ăla, parcă-l înghiţise pămîntul cu tot cu puloverul lui alb, alb imaculat. Culmea e că ea însăşi avea să treacă printr-o experienţă aiurea cîteva luni mai tîrziu. Avea să fie săltată de un miliţian în timp ce mergea pe stradă împreună cu un băiat arab. Băiatul a protestat în felul lui şi-apoi a privit totul neputincios, cum e luată ea pe sus şi dusă la secţie. Cîrlionţata a vorbit cu miliţianul tot drumul, miliţianul avea vîrsta noastră, i-a zis ăluia, miliţianului, că nu i se pare normal ca în ţara ei să fie tratată ca un infractor, cînd miliţia există ca să o protejeze pe ea, cetăţean român, nu? El nu crede la fel? De ce au săltat-o pe ea şi nu pe el sau pe amîndoi? Dar de ce să-i salte? Pentru că mergeau împreună pe stradă? I-au luat antologia de poezie americană, un cărţoi pe care-l tot purta cu ea – aşa era ea, avea întotdeauna în geantă ceva de citit. Adică umbla pe stradă cu un arab şi cu o carte de poezie americană în geantă. Am rîs mai tîrziu de aventura asta, dar nu era de rîs. Dacă miliţianul ăla nu avea cam vîrsta noastră? Dacă era vreun burtăverde naşpa? Dacă i se punea pata, iaca-aşa?
Grozăveşti
Căminele Grozăveşti era titlul unei poezii de Rolf Bossert şi se încheia aşa:
aicea
ne
vedem
noi
de
carte
Aici aveam să-mi văd eu de carte. Era nasol, prea rece iarna, prea cald vara, cam aiurea la băile comune, la bucătăria comună (un oficiu – cred că nici n-avea fereastră), dar tot mai bine ca la gazdă-gura lumii-ochii lumii, nici nu costa mare lucru. Stăteam uneori aşa, în frig, sub pătură, cu ochii închişi, nu mă mişcam, nu mă gîndeam la nimic, se auzea neîntrerupt ţiuitul neonului. Apoi veneau gîndurile sub formă de vălătuci de imagini şi de valuri de frică din piept. Valurile aveau culoarea neagră. Se opreau în coşul pieptului, apoi umpleau lumea. Aşteptam să treacă, mă gîndeam că aşa va fi cînd…
[Eu acum mă privesc cum stau acolo, în cameră, e o distanţă de 30 de ani între noi. Simt valurile alea. Îi spun fetei, din alt timp, nişte versuri din The Who (Baba O’ Riley): „Don’t cry/ Don’t raise your eye/ It’s only teenage wasteland”.
Dar să ne întoarcem privirea spre ceea ce unii numesc trecut…]
Stăteam în camera mea cu ochii pe pereţi. Uneori venea o muzică dintr-o cameră vecină sau două muzici deodată din camere diferite. Erau o grămadă de fete faine la cămin, puteai împrumuta cărţi de la ele (și ce cărți!), era viaţă acolo, îmi plăcea să le aud rîzînd, miroseau frumos cînd treceau pe lîngă tine şi, în general, erau foarte frumoase şi foarte deştepte, sofisticate, mai ales alea care tot repetau anul ca să mai rămînă în Bucureşti. Fetele de la Litere, repetentele, înţeleptele, şerpoaicele fumătoare! Ce conversaţii! Literatură şi cărţi şi autori şi slanguri franco-engleze. Şi glume şi jocuri de cuvinte şi (auto)ironii. Am în minte o scenă de-atunci. Nu ştiu ce s-a întîmplat odată că ni s-a luat lumina în camere. Adică lumină în cămin se mai întîmpla să nu avem, aprindeam lumînări, ziceam că sîntem Eminescu la masa lui de brad („Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare”)… Dar, ciudat, în seara aia, deşi n-aveam lumină în cameră, era luminat coridorul – acolo, inexplicabil, nu se luase curentul. Şi era plin de fete stînd pe scaune sau pe teancuri de cărţi, citind pentru a doua zi, pentru şcoală. În loc să-mi văd de cartea mea, mă uitam la ele, înşirate de-a lungul coridorului fără de sfîrşit… Ce imagine! Cumvaeternă… Nimic din realitatea ternă, ternă, ternă.