George Motroc: Domnule Adrian Popescu, ce a însemnat pentru evoluția dvs. spirituală trecerea de la statutul de cititor la acela de redactor al revistei Steaua?
Adrian Popescu: Cititor al revistelor literare am fost din prima mea tinerețe, ca să nu-i spun copilărie, de pe la 14-15 ani. Steaua era pentru mine un vis cu eroi literari, cu poeții ei, pe care îi mitizam și pe care aș fi vrut să-i întâlnesc cândva, undeva. Acum, retrospectiv, îmi dau seama că aș fi putut să-i întâlnesc pe stradă, la fel cum puteam să-i întâlnesc pe Blaga și pe Agârbiceanu, din generațiile anterioare, dar nu am fost destul de isteț, de informat. Scriam versuri de prin 1962, voi debuta în Steaua în 1964, cu sprijinul lui Aurel Rău. Mai avusesem un început literar la Făclia, ziarul local, dar o revistă ca Steaua te valida critic.
Vă mai amintiți contextul în care ați acceptat să conduceți Steaua?
Când am urmat la conducerea publicației clujene domnului Aurel Rău, care la rându-i îi urmase lui A.E. Baconsky, climatul cultural era relativ stabil, anul 2000 nu era un an de relativism estetic, de contestări ale canonului, de revendicări și de excese ale corectitudinii politice. Criteriile estetice și morale erau recunoscute ca valabile și operante, revizuirile critice aplicate operei unor autori creditând regimul își pierduseră din vehemență. O atmosferă literară vivibilă, unde erau activi criticii literari ai anilor ’60, în bună înțelegere cu generația nouă de critici literari, cronicari, eseiști.
Cât de mult s-a schimbat gustul publicului după ’89 și, în consecință, cât de mult v-ați propus să se schimbe și Steaua sub conducerea dvs.?
Gusturile literare desigur că erau acum altele, se căutau lucrările de mărturie a deceniilor ,,satanice’’, cum le denumise Mircea Zaciu, jurnalele – profesorul nostru elaborase chiar el o asemenea mărturie de observator lucid –, operele care fuseseră interzise de cenzură, documentul frust, autentic, ca la Anița Nandriș-Cudla, sau cele semnate de Ion Ioanide. Bineînțeles, Jurnalul fericirii era în capul listei. Am hotărât că se cere un exercițiu de asceză în ceea ce privește poezia publicată la revistă, după prea multele versuri calpe, patriotarde, acestea impuse de partid la aniversări, sau altele în limbajul amatorilor încurajați de festivalul Cântarea României. Am favorizat dezbaterilecritice, anchetele literare despre roman, poezie actuală, eseu etc.unde mai ales tinerii universitari clujeni au participat din plin.
Vă mărturisesc faptul că mi-a rămas în memorie afirmația unui critic literar demn de toată încrederea precum Cornel Ungureanu care, într-un interviu pe care mi l-a acordat recent, in memoriam D.R. Popescu, spunea că toți de la Steaua erau mari… Cum și cu cine ați reușit să reconstruiți revista, mai ales în acea perioadă dificilă de după ’89 când totul era supus unor reevaluări de-a dreptul demolatoare?
Revista Steaua se bucura de un trecut glorios, făcuse față în epoca proletcultistă cea mai dură, 1954-’64, atacurilor ideologice și acuzațiilor de elitism, cosmopolitism, estetism, rezistând prin calitatea intelectuală a redactorilor și a colaboratorilor. De pildă, Nicolae Manolescu avusese rubrică, la fel Constantin Noica, deși un scurt timp, apoi Gabriela Melinescu, alte nume solide. Aplicarea criteriilor axiologice ferme a fost constantă. Nici în deceniile următoare „Steaua nu s-a compromis’’ – cu expresia lui Eugen Negrici. Concesiile ideologice au fost minime, cred. La Steaua se traducea din literatura universală, se polemiza, se publicau scriitori cu orientare europeană. Era cotată ca o revistă de top, unde publicaseră nume de interbelici interziși, ocultați: Blaga, Adrian Maniu, Ion Vinea etc. Tineri poeți pe atunci, Petre Stoica, Ion Alexandru, Ana Blandiana, Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Andrei Codrescu, Gavril Matei se bucurau de o binemeritată atenție. Amintesc toate acestea, pentru a vă sugera că prestigiul unanim recunoscut al revistei ne obliga moral și cultural, iar noi ne străduiam să menținem, în alte condiții socio-politice, publicația la cotele cele mai înalte. Echipa anilor ’70-’90, în frunte cu poetul Aurel Rău, cel care îi primise în redacție pe echinoxiștii Eugen Uricaru, Petru Poantă, Aurel Șorobetea nu mai era în 2000, când preluam coordonarea, aceeași, se destrămase, dar veniseră nume noi și Steaua funcționa bine în continuare. Fusese schimbată într-un fel, înnoită, ca modalitate de adresare cititorilor, mai dialogală, dar identitatea îi rămăsese – exigență axiologică și traduceri din mari autori, acum mulți americani, contemporani, interes cultural național și european, deschidere la ideile vremii, eleganță grafică.Octavian Bour nu obosise, tot vioi și laborios ca în 1970.
Sunteți de acord să ne dezvăluiți una dintre cele mai frumoase amintiri din redacție?
Chiar o scenă cu graficianul revistei, Tavi Bour, vreau să o evoc, într-un moment destul de tensionat, când ne frământam ce să dăm la aniversarea unui clasic marxist, cine să scrie, cum? Bour cu umorul lui casant ne-a tăiat-o scurt ,,habar nu aveți de politică, cenzura va scoate toate articolele despre filosofia lui Engels. Nici gândirea lui, nici comentatorii lui nu sunt deloc importanți, important este ce a spus Tovarășul despre Engels!’’. Exact așa s-a și întâmplat.
Au existat și momente dificile pentru existența revistei?
Momentele dificile nu au lipsit, discuțiile cu Direcția Presei de la București și cu Județeana de partid de la Cluj se succedau, mai mult sau mai puțin încordate în fiecare lună, când se primea aprobarea de tipărire a revistei. Nicolae Steinhardt, de pildă, era scos, noi îl introduceam, după un timp, poeziile patriotice ni se reproșa că erau prea slabe, de obicei amatorii aveau momentul lor prienic la aniversările cuplului prezidențial comunist, ,,redacția se sustrăgea de la comanda social-politică’’, ni se spunea etc.
Veniseră apoi reducerile de organigramă, în două rânduri, eram doi pe o normă, eu cu Aurel Șorobetea, în 1973, apoi Leonida Neamțu cu T. Tihan, prin 1975, deși eram la fel de prezenți ca și ceilalți în redacție. Vechimea noastră va fi înregistrată ca jumătate de normă, un noroc totuși că Fondul literar ne completa suma lunară, ca și redactorilor de la alte reviste, Mircea Dinescu, Dana Dimitriu, Virgil Mazilescu…
Astăzi, putem face o comparație între pericolul represiunii ideologice de ieri versus presiunea financiară de azi care pune și ea în pericol existența revistelor literare în general?
Da, cenzura economică am simțit-o din plin, usturătoare, rece, indiferentă, când nu numai noi, toate revistele Uniunii Scriitorilor erau ,,în doliu’’, România literară cu prima pagină, neagră, dăduse tonul. O perioadă revistele literare nu mai erau finanțate de stat. Căutam disperați sponsori.
În loc de concluzii, un exercițiu de imaginație… Se poate imagina cât de rău ar fi arătat lumea și societatea românească din perioada regimului comunist, dar mai ales de după ’89, fără presa literară demnă de acest nume și fără Steaua în special?
Nu știu. Confuziei valorilor, dacă nu chiar inversării lor, în epoca post-adevărului, a desacralizării, a robotizării, a relațiilor umane reci, mecanice, interesate, între semeni, asaltului amatorilor, tot mai agresivi, sper că revista li se va opune, cu tact, dar cu hotărâre. Steaua ar putea deveni în viitor un fort al renașterii unui climat literar-moral sănătos. Adică fără ingerințe ideologice, o contraofensivă a valorilor perene, nu conjuncturale, indiferent de generație.
Cu speranța că timpul va avea răbdare cu noi, vă propun să continuăm acest interviu peste 25 de ani, la Centenarul Steaua!