Conceptul la care trimite titlul cărții lui Anton Jäger (Hyperpolitics: Extreme Politicization Without Political Consequences [Hiperpolitica: politizare fără consecințe politice], 2026) ar trebui să circumscrie mare parte din realitatea politică contemporană. Și, într-un fel, o face – problemele apar când autorul renunță la evidențierea distincțiilor (cruciale, aș zice) dintre bazele și efectele politicilor de stânga și ale celor de dreapta din epoca hiperpoliticii (aspect flagrant cel puțin din cauza atenției pe care o oferă respectivei distincții în cazul unei perioade anterioare, cea a antipoliticii). Mai mult, titlul și parte a discursului din jurul cărții induc în eroare. Hyperpolitics este mai puțin o carte despre hiperpolitică per se (termen pe care Jäger îl recuperează din naufragiul reacționar al filosofiei sloterdijkiene), cât o incursiune genealogică, de dimensiune redusă, în istoria recentă a momentului hiperpolitic contemporan, ultimul dintr-o serie de momente în care permutările dintre politizare și instituționalizare nu mai rezultă în ocuparea aceleiași poziții de către cei doi termeni. Odată înlăturat stratul publicitar, ce rămâne este o încercare – necesară, dar per total destul de subțire – de a explica cum s-a ajuns la hiperpolitică, faza în care revendicările politice încep să fie din ce în ce mai radicale, însă încrederea în instituțiile politice „clasice” începe să fie din ce în ce mai șubredă, sau chiar inexistentă.
Jäger postulează existența a trei faze anterioare hiperpoliticii: politica de masă (1914-1989), postpolitica („lungii ani ‘90”, 1989-2008) și antipolitica deceniului anterior. Prima este și perioada cea mai puțin discutată în cartea de față. Autorul belgian vede în politica de masă un moment în care politizarea și instituționalizarea se suprapuneau, existând atât un interes din partea populației în legătură cu diverse problematici politico-sociale, precum și instituții (partide socialiste sau comuniste, dar și partide conservatoare) la care puteau adera persoane cu aceleași convingeri, și puteau aparține unui grup cu interese comune, a cărui impact se extindea și în afara întâlnirilor oficiale de partid. Argumentul construit de Jäger în jurul echilibrului dintre politizare și instituționalizare poate fi convingător în cazul democrațiilor vestice, însă nu și atunci când este aplicat fostelor state socialiste – aspect pe care autorul îl recunoaște, cel puțin implicit, atunci când menționează polisemia contextuală a „antipoliticii”.
Postpoliticii i s-a mai spus, chiar în timp ce își trăia perioada de glorie, și „sfârșitul istoriei”, termen prin care Francis Fukuyama căuta să sublinieze sfârșitul conflictului dintre capitalism, sau democrațiile de piață, și comunismul real existent, cu toate nuanțele naționale sau contextuale specifice fiecăruia. Postpolitica este exemplificată, în cartea lui Jäger, chiar de fotografia reprodusă pe copertă, Love (Hands in Hair) de Wolfgang Tillmans, din 1989. Atmosfera surprinsă de fotograful german este una euforică, caldă, aproape diafană; este momentul răspândirii rave-urilor în Marea Britanie, a pătrunderii lor dintr-o parte în cealaltă a Zidului Berlinului; este, într-o lectură acum-clișeico-reacționară, atunci(-probabil)-veridică, perioada așa-zisei „eliberări” de îndelungata povară a Politicii. Istoria apusese, iar Capitalul, acea categorie proteică, cameleonică, replicabilă la infinit, urma să descătușeze oamenii de pe tot globul de problemele și grijile politice, construind o sferă autonomă pentru acestea din urmă, separată de sfera de care ar trebui să se îngrijească de fapt întreaga populație: cea a economiei. Postpolica este perioada în care pozițiile desemnate de politizare și instituționalizare se suprapun din nou, de data aceasta în zona negativă a matricii desenate de Jäger (vezi p. 74). Problemele politico-sociale păreau să fi dispărut cu totul, luându-le locul probleme strict individuale, instituționalizarea – împreună cu toate formele de coabitare comunitară pe care le facilita – devenind, prin urmare, inutilă. Este nu doar perioada rave-urilor surprinse de Tillmans, dar și, poate mai relevant pentru modalitățile prin care conotăm acum respectivele vremuri, perioada pe care o recuperează audio-vizual vaporwave-ul, un moment în care apartenența la grup începe să se dezvolte prin intermediul interfețelor și proto-platformelor digitale, și în care spațiile colective de interacțiune socială sunt înlocuite de spațiile comerciale ale mallurilor.
După cum aminteam mai sus, în fostele state comuniste, antipolitica însemna altceva decât a ajuns să însemne în anii 2010. În primul caz, antipolitica trimitea la o atitudine mai apropiată de ceea ce Jäger numește postpolitică, însă într-un cadru în care „politica” era omniprezentă. Altfel spus, antipolitica – ceea ce avea să se coaguleze ulterior, în jargon autohton, în jurul „anticomunismului” – însemna, pentru cineva ca Václav Havel, un refuz al colonizării vieții de zi cu zi de către politică. Pentru autorul cărții de față, însă, antipolitica anilor 2010 este o atitudine de repolitizare (înțeleasă ca o întoarcere a problematicilor și revendicărilor de natură socială și politică, atât dinspre stânga, dar și dinspre dreapta) pe fondul crizei economice din 2007-8. Pe de o parte, antipolitica denotă perioada în care, odată cu recunoașterea importanței unor politici sociale, cauzată de ajutorul pe care majoritatea statelor vestice l-au oferit băncilor în criza financiară amintită mai sus ce s-a transformat în implementarea unor politici de austeritate care au afectat în mod disproporționat mai ales clasele nefavorizate, au apărut diverse încercări de coagulare a respectivelor revendicări prin intermediul unor partide politice de stânga. De cealaltă parte, antipolitica este și momentul în care încep să apară și să câștige teren diferite discursuri, ce vor fi înțelese drept „populiste”, de dreapta, încununate de alegerea lui Donald Trump drept președintele SUA în 2016, dar prefigurate și de alte figuri precum Viktor Orbán sau Narendra Modi.
Dacă, în anii 2010, antipoliticii îi lipsea instituționalizarea, atât la stânga, cât și la dreapta, cea din urmă facțiune câștigă din ce în ce mai mult teren instituțional odată cu finele anilor 2010 și cu intrarea în ceea ce autorul belgian numește epoca hiperpolitică. În matricea vizuală a lui Jäger, antipolitica și hiperpolitica împart același cadran, determinat de un surplus de politizare și o lipsă a instituționalizării, însă lucrurile stau așa doar privite dinspre stânga. Hiperpolitica preia moștenirea politizată a antipoliticii emancipatoare din deceniul precedent, însă nu reușește (până acum) să adere la nicio formă de încredere în instituțiile anterioare, nemaiîncercând să constituie partide sociale noi (și majoritatea celor vechi devenind ineficiente sau dispărând). Ce mai rămâne din luptele instituționale ale deceniului precedent sunt „simulacrele de rivalitate” oferite de „războaiele culturale” (p. xi), la rândul lor marcate de o logică a „părăsirii” facile a oricăror dispute sau grupuri care nu se conformează așteptărilor politice (p. 10).
Ajunși în acest punct, primul instinct ar fi reiterarea obositoarei întrebări – pe care o poți auzi intonată ritualic, pe mai multe voci (defetistă, tankist-nostalgică, grav-afectată, furioasă), la orice adunare, oriunde s-ar ține ea, de 2 sau mai mulți stângiști – „ce e de făcut?” Din fericire, Hyperpolitics nu dă apă la moară idolatrilor grăbiți ai praxisului, ferindu-se de întrebarea leninistă. Din nefericire, nici contextualizarea politico-istorică propusă nu este întru totul convingătoare. Jäger încearcă, mai mult decât orice altceva, să scrie o carte hip de teorie politică, cu toate ingredientele de rigoare. Folosește bibliografia lui Michel Houellebecq, unul dintre cei mai infami scriitori contemporani, pe post de Vergiliu, încercând să divineze semnele vremii (adică, evident, ale perioadelor propuse de el) din țesătura socială a cărților autorului francez, născocește un cadru conceptual ușor de urmărit – tensiunea dintre politizare și instituționalizare – pe care îl reprezintă și grafic, adaugă o prefață despre zona zero a politicii contemporane (SUA), inspirată de o Figură a „Teoriei” secolului trecut (Baudrillard, probabil cealaltă inspirație pentru ideea de „hiperpolitică”). Problema, totuși, este însăși metoda întrebuințată. Chiar dacă aglomerarea și concentrarea tuturor acestor filoane într-o carte foarte scurtă (care, așa cum spunea pe bună dreptate o recenzie de pe Goodreads, putea fi o postare pe Substack) poate duce la popularitatea de care se bucură deja autorul, la finalul zilei, suplul cadru conceptual avansat de Jäger nu ajută cu nimic la mai buna înțelegere a situației politico-sociale complexe în care ne regăsim astăzi.