Revista Steaua vă propune în 2021 un dosar cu poete și poeți tineri. Din genealogiile tripului, aparent hedonist și superficial, înspre voci predispuse împărtășirii/ dialogului, poezia foarte tânără, destul de plurală în dosarul propus aici, se întâlnește pe zona tehnologică. Există o atenție filigranată pentru ritm (sau lipsa lui), fie unul atins de afectări post-douămiste sau de încercări voioase de experimentalism ludic. Abandonul, melancolia tensionează tematic un vizionarism colorat, practic, senin din când în când. (Cosmina Moroșan și Vlad Moldovan)
Mara Cioroianu (16 sept. 2002) este în clasa a 12-a la Colegiul Național ,,Iulia Hasdeu” din București. Scrie poezii de vreun an, fumează de mai mult și momentan vrea să-și cumpere un pick-up. Îi plac filmele cu subtitrări și blazerele.
1.
în zilele cu soț mâncăm din picioare și nu doar pe genunchi
ni s-a rupt masa random
a luat forma unui eolian vizibil doar noaptea
nu mai aducea cu cenușăreasa găsită ieri într-un sac de plastic
nu mai era loc în pușcării
puful de lemn sudează zvâcul din creier
iar lucrurile merg credibil//
mutarea la revelațiile kelvine
mirosul stângaci de pe urma gloatelor postcomuniste
una după alta
se sprijină liberal
în final chiar ajungi să-ți pipăi monedele din buzunar//
aia a fost ultima poză pe mail s-a salvat automat în junk
iar în mine chiria își dădea update
știu că nu-i sănătos dar scot sughițuri doar la nervi în rest comunic la fel de eficient ca niște ambreiaje cercetașe//
cineva mă întreabă dacă am dat de bani pentru că-mi permit uber
dar nu-mi plăceau mesajele pe cât voiam doar atenție
m-am întors și avea solzi de rugină sub claviculă//
la primul nostru date mi-ai plătit biletul ca să intrăm în cimitirul armenesc
nu m-am plâns când locurile erau toate ocupate și ne-a forțat paznicul să ne uităm la capătul tunelului dar nu știa niciunul care-i care și am stat așa în beznă câteva ore fiecare lățindu-și gura cum voia fiecare strâmbându-se la soare//
*
ne iubim bărbații
până la ultimul
flatate când sonorul era întrerupt
iar horrorul avea esența-n oameni
așa cum fusesem obișnuite până atunci//
mi se pare doar mie că o vânătaie protestează
și desenează timid
un iglu pe coperta unei compilații civilizate/
nimeni nu procesează fluxul limbilor de metal care la contact
ne face să ne recunoaștem proprii germeni aviatori//
e un păcat atât de mare că nu vezi cum se izbește proteza de draperii
și intrăm câte patru simultan.
2.
soare-n casă
o familie în care mama se pregătește s-o părăsească fiica își găsește un nou însoțitor cu 17 minute înainte de absolvire tatăl se conectează la o cârpă din baia unui hotel iar morris a mai băgat o mașină la spălat
lăsăm nepoților toată karma adunată
semănăm la față când n-avem căldură și purtăm glugi prin casă//
inscripția bella ciao îmi recoltează instinctul masculin
palpează tot ce tresare
frunțile răsturnate văzute ca defect//
lumea chiar nu știe ce să facă în situații de urgență când cineva cade inconștient sau când se desprinde primul vagon de metrou în mers//
trag din pai cât să mi se încălzească la o temperatură mică pipota
pe insta primesc doar genul de invitații care cer refuz
și ajung să nu mai dau din casă//
două găuri în coaja auditivă prototipul unei relații poliflore
la grădiniță lăsam caseta goală pentru că nu știam cum mă cheamă iar la liceu doar o hașuram/
pătratele gigantice ale unui sudoku se așază în cocon dar respir ușurată
știu să colorez în excel//
te crezi solitar că practici frecvent sexul cu tine
și după ne futem/
dar mulțumirea vine și
fără climax de tip landscape
Teona Farmatu (n.1999, Piatra-Neamț) este studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din Cluj. Scrie poezie și cronică literară. Momentan, lucrează la o cercetare despre Mariana Marin. Îi plac detaliile, bizareriile și cititul compulsiv de poezie. Din iulie 2020, e redactor la revista „Echinox”.
no safe area
1.
din afară vine mereu un aer călduț și te debusolează
nu ești sigur dacă e amintirea de la patru ani
pe care-ai văzut-o prima dată-n fotografii
luna trecută. îmi place să-mi urmăresc aminitirile photo
dimineața, telefonul îmi zice că acum un an, acum doi ani
uite ce făceai. nu-i același val de caniculă
peste care tăceai triumfător că l-ai metabolizat în forță.
e o fractură ca șipca lipsă dintr-un parc de joacă și toți copiii se duc acolo
atrași de absență. ceva s-a rupt în comunicare
de astea mi-am adus aminte când trebuia să urc pân’ la etaju’ opt
într-un imobil cu lift.
e un buton acolo pe care tre’ s-apeși dacă, dacă.
cu țipătul nu merge
ceva s-a rupt în comunicare.
2.
ploua mărunt pe insulă,
asudăm câțiva pe banca din stație.
noi și blândețea unui copil cu down
pentru care nu vrei
compătimire, ci minimă
integrare
probabil avem aceeași vârstă
și ne-am da peste cap la scrânciob
din chef pe care nu-l ai decât cu susul în jos
mă uit la el și observă. îmi e rușine
nu știu să reacționez
când e ceva limpede, nu prea știi cum să,
ce să
e ca atunci când vezi o pisică strivită
te uiți pe șleau în ochii ei trântiți peste asfalt
și te gândești cine-o va lua de-acolo
în timp ce plouă mărunt
ea stă întinsă.
3.
despre violență
nu mai discutasem cu nimeni. (noi știm
în sinea noastră)
cu aburi și reziduuri pe culori
mereu ei toarnă totul în același
container
despre violență, noi știm, totul în același
container
e cald în octombrie, împingi ca-n joacă frunze
hârtii, sticluțe, scrum și membre
puiul de vrabie căzut în primăvară
pe trotuar, în sinea ta
zici
n-o fi știut să zboare.
simt suferința de fiecare dată când șoferul
calcă un animal pe asfalt. o ia-nainte
și animalul se zbate până la
liniște astrală. și noi mai departe.
nu prea se oprește orașul pentru atât
nu se oprește motorul pentru atât.
simt suferința și când mama-și ține copilul
de mână și cu cealaltă îl pălmuiește convulsivă
peste față. de-aici încolo, știți voi.
și când suntem împreună, cam la fel simt,
fiindcă-mi amintesc limpede.
fiecare dram de cinism, fiecare
dram de violență contemporană și arhaică,
amândouă vârtej
senin.
sunt cu câțiva prieteni la masă, mi-au povestit
cum aveau cameră pe bord și cum prind
totul live. foliculi ieșind din asfalt,
automobile-n depășire, pe contrasens și
peste tine.
s-a petrecut frontal, într-o secundă.
simt suferința când ei vorbesc
înfierbântați. dup-aia râdem la o glumă
scoasă din uz și cam atât pe azi.
caligrafia, distopia la șosea
pe tegument
pe ziuă cu somnolență de moment
băi, cum a putut s-adoarmă
în spații dungate precis. va răsări o lumină slabă
dincolo
de blocul de zece etaje din mijlocul cartierului. o fi pericol
care dispare. până mâine dimineață, vecinii știu.
simt suferința când tipii de la descarcerare
sunt obligați să găsească urme de viață
și să facă
ceva. ce se mai poate, pe azi.
Mă numesc Diana Gabriela Hrapciuc, am 17 ani și sunt din Iași. Scriu mai serios poezie din vară și încă experimentez până o să îmi găsesc propriul stil.
inițierea cifrelor 2
smocuri de ace și ghimpe străpung
tot ce este albastru
albastru înseamnă redescoperire
și mai înseamnă culoarea camerei
din cartierul vechi
urcarea pe clădiri înalte devine
definiția misticismului
privirea către cer
nu a fost niciodată mai dificilă
ca la apariția răului de înălțime
în trecut la auzul artificiilor
ne acopeream urechile
cu podul palmelor
acum corpurile noastre se transformă
în gălețile din curtea bunicului
în care strânge ploaia
actul de cedare a mâinilor
recunoaște faptul că suntem
70% apă și 100% sentimente
mișcările defensive
nu opresc zidirea gustului pe limbă
fundația unui case este cea mai rezistentă
asemenea începuturilor pe care le clădim
de la pornire nu se mai opresc vreodată
quadrantide
am nevoie de aparatul de aer condiționat
ca să învăț ce înseamnă să respiri
am copii ce pleacă în scorburile copacilor
ca să simtă căldură
altfel nu o să îi cuprindă nimeni niciodată
de dinți apocaliptici nu am nevoie
apogeul lumii se produce deja prin atingeri
se produce prin sfâsierea rațiunii și mestecarea secvențelor noastre
de când te-am cunoscut știu ce înseamnă memoria fotografică
cu momente derulate ca o rolă de film prăfuită
la ștergerea reziduurilor
învăț lecția pe care nu am învățat-o când eram mică
unde praful se depune la loc oricât îl îndepărtezi
devenim alchimiștii despre care citeam în cărți
piatră filozofală e acum distanța plasată dintre noi doi
ezotericul e acum contactul vizual
eu cu tine e acum
Ana Ivan s-a născut într-un oraș de lângă Dunăre. E studentă la Litere, iar poeziile ei au apărut și pe Echinox.
Liniștea
Pomii mici
în livezi izolate,
sufletul meu
într-o căsuță pe dealuri
cu grădină și flori
Apusul roz în jurul mărului înflorit
În căldura sufocantă de seară
câți oameni au stat acolo
unde am stat noi
și au admirat același peisaj
copacii care-mi plăceau cel mai mult
terenurile neconstruite
dealurile
Endless summer
Verile în țara din sud,
apa murdară, cu alge și scoici,
nuci și castani pe străzile lungi
Locuri reale unde ai trăit,
fără să știi că la un moment te vei simți foarte singur
Ce te leagă de peisajul ăsta,
de unde știi că aparții unui loc
Landscapes of fear
Oricât ar ploua,
balta cu nuferi
nu se mai umple niciodată
O scorbură cu multă tristețe
Alexandra-Mălina Lipară
s-a născut în Constanța, a locuit într-o groază de locuri, iar acum a ajuns în Cluj, unde studentă la Facultatea de Litere. Scrie poezie, uneori și proză. Cheia spre inima ei sunt poeții douămiiști.
și ce-i atât de rău în asta
În mașina parcată în fața casei vecinului care s-a sinucis ți-am zis că
pentru prima dată cred că am făcut pace cu viața mea,
apoi ți-am cerut o țigară după ce m-am lăsat pentru a douăzecea oară pe bune.
Nu mă deranjează că te-ai pișat pe canapea și că m-ai închis o noapte întreagă pe balcon, probabil aici e frumusețea prieteniilor vechi
sau îngăduința pe care o arăți când vulnerabilitățile sunt familiare,
dar oricui va veni din exterior n-o voi mai permite.
Nu vreau să mai cunosc pe nimeni, nici măcar pentru o seară,
necunoscuții nu te țin în brațe după sex,
acea apropiere umană pe care o cauți cu disperare
nu se întâmplă niciodată cu adevărat, iar atunci când se întâmplă
durează puțin, prea puțin pentru cât de nasoală e perioada recuperării,
ca un împrumut destinat unei vacanțe în Maldive
după care plătești 25 de ani.
Sentimentele mele nu sunt o sursă de energie menită să alimenteze orgolii masculine.
Iubirea pe care nu ți-au dat-o părinții n-o să ți-o dea niciun bărbat
pe cale să se pensioneze,
și ce-i atât de rău în asta,
cum ai trăit până acum ai să trăiești și-n continuare,
pentru o mai bună siguranță emoțională închide porțile cetății
în care știi deja cum se prezintă fiecare.
Am petrecut mai mult timp prin spitale decât la petrecerile studențești
și am înțeles că vine o vârstă, 20 în cazul meu,
când nu-ți trebuie decât o viață liniștită, liniară, fără evenimente
sau trăiri intense să-ți disturbe rutina.
Cei pe care i-am iubit au provocat rupturi permanente,
așa că nu mă mai interesează legăturile care cer implicare.
O garsonieră într-un bloc de bătrâni,
o alarmă prea de dimineață, un regim alimentar strict, calmante,
același job de rahat, întâlnirile ocazionale cu câte un amic la ceai
și un motan care să mi se odihnească în poală când citesc înainte de culcare,
dacă ar exista un Moș Crăciun al adulților.
Spații securizate
Există oameni întâlniți pentru prima dată
care te cunosc într-o după-amiază mai bine
decât familia. De la etajul opt, clădirile fac
voodoo urbanistic cu imagini păstrate în
memorie ca într-un ținut îndepărtat, uite,
fiecare bloc reprezintă semnificantul a ceva
repulsiv, o caracatiță cu tentacule inofensive.
Nimic nu trece în bucătăria ta, cabina blindată
cu faianță albastră plutind ca un satelit natural
prin fluxul afectiv. Întrebați-mă de cea mai
tandră îmbrățișare și nu am să vă vorbesc
despre figura maternă, ci despre un bărbat care
bea suc de mere și nu poate distinge bordo de
vișiniu. Uneori sunt fericită pentru câteva ore
și îmi ajunge să mă hrănesc în episoadele de
rezistență, asemenea unei veverițe care și-a
făcut provizii cu arahide pentru iarnă. Am
ascultat povești cordiale din viețile poeților
cât am creat scenarii în care tristețea mea
și supărarea ta se țineau de mânuțe levitând
în mijlocul unui bombardament de amintiri
care țâșneau ca niște comete nevricoase și-n
tot timpul ăsta inima mea și-a scos timid capul
de sub carapace, să apuce strâns cu dințișorii
de tricoul tău în cazul unui seism major. Vreau
să petrecem împreună o noapte polară și să
mă rogi să rămân și peste zi.
Emilian-Cătălin Lungu s-a născut în Piatra Neamț la 26.09.1998, a studiat Norvegiană și Spaniolă la Facultatea de Litere din Cluj, iar acum este masterand la CESI. Acesta a citit la cenaclul Nepotu’ lui Thoreau, a participat cu un poem la vernisajul Our Queer Home din cadrul festivalului ART200 și a mai publicat în reviste online precum Echinox, CUTRA, Subcapitol, DLITE.
ocean of tears
aura mea produce curenți de tensiune autoflagelanți
prin electroliză se formează un tentacul de apă ce iese din
oceanul produs artificial de lacrimile mele și mă trage
ispititor de gât, prin nisip
un călău invocat ce-mi arată viitorul
las în urmă o formă neregulată de corp fizic catatonic
melancholia, dar fără să reacționez
Sunt tras pe apă, fac pluta
iar apoi sub ea
aud gâlgâitul contracurentului în urechea mea
un ocean din sevraj emoțional
iar apoi, pe măsură ce mă scufund, și mai multe tentacule
vin să fim intimi
desmembrări umede, cu forță
fiecare membru pe rând
substractiv de restul corpului
se deșurubează de mine
se rupe membrana musculară, se dilata și se desfac
țesuturile.
decorticat
părți de mine plutesc abundent în ocean fără resuscitare
și nimeni nu coboară înot după mine /
așteptând plasa de salvare aruncată de pe o barcă de
vânătoare
să mă lipesc în alinarea empatică a crustaceelor la fel de
pierdute ca și mine
nimeni nu coboară după mine în adâncime
refuz orice tip de afecțiune reîntregitoare
Depresia catatonică mă ține departe
cu toată apropierea din lume
alienare în larg
în efervescența oceanului uscatul nu mai este un loc
dezirabil
uscatul dispare de parcă ar fi fost tot timpul un vis,
toată realitatea perceptibilă acum este o descreștere în adânc
părțile din mine vor rămâne aici, în mâl, în întuneric, în
abandon, unde trebuie să se obișnuiască cu noua lor
normalitate.
în vortexul oceanul – plamâni indundați – cu pleura lor din
tăciuni ce mocnesc.
suntem frumoși și tineri și frumoși și tineri și frumoși
un refuz al afectului până la desensibilizare completă
sufletele noastre între coapsele noastre
zâmbim din tot corpul
radiem
performez pe placul tău
iar tu mă placi doar hypermasculin
flamboianța e în batistă în buzunar
picăturile de transpirație de pe frunte
red flag-urile sunt doar hihi pe dicromatopsie
aș mai fi vrut să spun ceva,
dar am uitat complet
și era corect politic
Claudiu Ioan Maftei Sunt masterand de Lingvistică Computațională în cadrul Facultății de Informatică UAIC Iași. Am produs la volumul „Un om mai important decât oamenii” (Lucian Brad, OMG, 2020). Am participat la diverse lecturi, incluzând maratonul FILIT și evenimente de performance-poetry Cozy Poetry Night.
aici devin aventurierii.
atârn de o lampă drăguță „deschis” la magazinul meu
vin aventurierii.
ei îmi spun despre gurile ascuțite
ale peșterilor și kobolzii din ele,
eu despre ce uleiuri
pe ascuțiș gătesc mai bine kobolzii.
și întotdeauna am o plăcintă cu banane
pentru moșul care întotdeauna vrea
să-i dea moșulicii lui ceva frumos
: o plăcintă cu banane.
celor care-mi spun că ei îmi cumpără mărfurile,
vă zic, ei îmi cumpără soarele de pe tejghea
și de la colțul gurii fiecăruia și
al lămpii mele drăguțe.
vin aventurierii;
ei îmi spun despre dragonul ce apără o legendară,
eu despre plăcinta cu banane
care conține banane de dragon,
și cu ea pot să-și facă un nou prieten.
când unul dintre copiii din orășel
, ce stă mai mult prin parcul de lângă bisericuță,
a venit cu un jeleu de foc să-l vândă,
i-am vârât câteva din nucile ce știam că-i plac
în jeleu; le-am pus pe toate jos,
le-am pocnit cu un toiag,
poc mic au făcut
plăcut pirotehnic
; și i-am vândut omulețului nucile prăjite-jeleu
în schimb pe mișcările pufoșabile ale bujorilor.
vin aventurierii;
Louie se stâlcește puțin
, mă întreabă dacă fetelor le plac săbiile.
cea mai bine lucrată sabie pentru Louie
, cea mai bine lucrată sabie pentru fata
norocoasă.
înserarea întotdeauna îl aduce
pe moșul care-mi spune că a fost
cea mai bună plăcintă cu banane.
soarele de pe fața oamenilor
e mai soare acum.
îi văd sub lumina lămpii de care atârnă
„deschis”; un Louie rușinat
, străluciul unei săbii
, o fată norocoasă.
nu estimez greșit că
zâmbetele schimbate între mine și femeile
din magazin știau ele ce știau
; la fel cum nu am estimat greșit
reducerea de seară
a florilor la jumătate.
nu mă doare când atârn „închis”
de lampa la fel de drăguță.
aici devin aventurierii.
hey, te-am sunat să văd cum mai ești, dacă te-ai mai gândit la ce ți-am spus.
povestește-mi despre oamenii care cu o sabie în mână aleg
deciziile ce le fac rău.
povestește-mi despre cum
, cu o sabie în mână,
oamenii își fac rău
nefăcând nimic.
fata este pe aceeași parte
a telefonului și singură
analogia poate continua.
acesta este chonky-san
(imaginează-ți, te rog,
o pisică super mare
, rotundă,
pulovăraș)
, care mi-a apărut pe feed acum ceva timp,
și care te ajută să treci examenele dacă
konichiwa chonky-san!
r/Chonkers/
comments/djgg2h/
dont_you_dare_to_keep_scrolling_without_saying/
cum nu ar putea exista o alegere greșită
în aceeași lume cu un chonky boi. povestește-mi despre chonky boi
și toți oamenii din jurul dumnealui.
câteodată e vorba despre deciziile mici
și îmbrățișabile pe care le facem.
câteodată e vorba despre deciziile mari
. cam tot timpul e vorba de ele.
schimbările incrementale sunt reale și greu povestibile. cool așa să-ți spun
despre oamenii cu o sabie în mână.
cei mai mulți oameni își fac rău
fără
konichiwa chonky-san!
Maria Preoteasa
(fiecare colț al camerei s-a țuguiat îmi stă frumos ca o căciulă pe cap mă duc pe trambulină să sar)
[[]]
curățenie generală înseamnă
să iei de odată un pieptăn și să pui la punct bucătăria pentru următorul sezon
să te uiți atent la găurile din tine și
să apeși ca pe vată de zahăr trecutul în gură
see my point televizorul non-stop pornit și broaștele din borcane de sticlă
dacă îndeși bine vor încăpea
și bubele de la uleiul încins
și amorțeala din brațe
și chipul tău din oglindă dimineața la 4 //iar locul va rămâne curat și steril pentru o nouă seară de mai
mama a strigat pe geam după mine
ia-ți un pix de metal care nu poluează ca toate kkturile de plastic ai grijă că pungile de la mega nu s reciclabile și ai putea să îneci un delfin din oceanul atlantic cu gunoaiele alea //găsește o alternativă la ambalajele din florărie că ziarele arată oricum vintage și poate după câțiva ani de reciclat intens planeta te va iubi și vei fi în armonie cu muma pădurii
i-am povestit că
mi-au cerut să-mi asum poziția față de feminism să declar că nu aparțin vreunei religii să-mi asum libertatea de a vorbi cu gura plină de a fuma în stație de a scuipa pe unu în față// acum tot ce îmi doresc e să nu am de semnat foi cu legitimarea poziției geografice ‘cause goddamnme if I know why I’m’ere //strămoșii I guess
și nimeni nu știe că
nici nu terminasem de măturat pe hol când am descoperit că de fapt cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată stătea la metrou pe peron și sincer nu avea nimic, nimic special 123 el nu ținea ca și mine o mătură lungă în mână pun pariu că mâine la prânz o să fie tot acolo
Nu am nimic cu sângele
e prea mult în filme și la știri deci te poți aștepta de la copii de treișpe ani
să secționeze inimi cu briceagul dealere
mai amână-mă că la trabuc după un fum te ia capul, din experiență îți zic //ca toți puștii de doișpe ani care au fumat odată în baie // chestia e că
ei nu puteau să și-o tragă în altă parte pentru că s-ar fi uitat lumea la ei, mai ales
pișpireii ăia dă unșpe ani care se dau mari gânsaci în curtea creșei
cotidianul e plin de depresivi care ascultă doar metal au zece ani și
inima ferfeniță după prima iubire
nu mai vreau să aud că se moare la nouă ani eu care știam cum
să fac să lipsesc de la înmormântările familiei
nu mă pot totuși sustrage acum când ochii crocodilului văd cine pică
și cine urcă în templu nu e loc pentru impostori de astăzi vocea pheonixului
ghidează destine copiii ăștia sunt născuți ca să țină
greșelile părinților pe degete // nu acceptăm sacrificii umane
pentru informații în plus sunați 021 //sângele dragonului asupra noastră
amin
Totul depinde de mood așa că VÂND
Fluture de plastic în ambalaj original ambianță 100% iarbă cu 80% celuloză superioară timp de expunere până curăț cartofii și îi pun pe foc contrast pur obținut la 34⁰ C prin adiție repetată de gânduri sinucigașe transparență roșu de bolgiu maturat la flacăra furiei că mi-ai închis telefonul saturație finalizată prin desființarea argumentelor pro-vaccinare și promisiunea vieții de apoi negociere preț imposibilă pentru că dăăă! e un fluture de plastic surprins în imponderabilitate
Mă numesc Rebeca Oanță și sunt studentă în anul III la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Mă simt încă la început cu scrisul, am publicat în două antologii ale editurii Colorama, am mai activat pe platforme online omiedesemne.ro, pe site-ul Echinox și pe pagina ,,Noise poetry”.
autosaved
organismul meu se lichefiază
mi se atrofiază mușchii devin
un copac pictat de un copil
în apă colorată plat tremurând
mâinile mele care descâlcesc noduri nu mai știu
cum să se apropie de un corp
nu mai respiră nimic în celulele mele
e un oxigen scurs în vapori de aer
serotonină împachetată pentru zile negre
nu se știe în ce fel o voi folosi
miracolul neașteptat ar fi vitamina soarelui răsare
să-l vad cum mă îmbrățișează dinspre blocuri și anunță un viitor
cum firav pătrunde printre măști și dioxid de carbon
țevile de eșapament ale mașinilor
propulsoare spre o lume eco-
nomică
mai puțin din mine ar ajuta
mai puțin din tine ar ajuta și mai mult
din noi care ne iubim pe serverele care știu să ne aducă mai aproape
respirațiile formăm declic instant
plămânii noștri perforați de o secretară supărată
uragane în creion grafit virusate de
programul unui dumnezeu nehotărât
strategia 2021 hai să ne luăm în sfârșit de mână
să pășim spre o locație secretă
dar rămân goală și am doar impulsuri electrice
gesturile mi se reduc la apăsatul pe butoane
back screenshot silent
unde mă va duce noaptea
dumnezeule tu mai crezi în mine
pentru că nu mă lași să dorm sau să-mi salvez proiectele
ctrl+s dar doar eu am mai rămas
printre alte monologuri
în interiorul fiecăruia din noi
stă un bărbat ușor castrat pe care nu și l-ar fi dorit un tată
cu fața în mâini
așteaptă să fie conturat în vânătăi
de mici admirăm bărbatul
care ne strivește degetele amical
bărbatul care domină camera
prin corzi vocale
care nu știe cum să fie pasiv
care e mereu pe poziția I
și soarbe până la ultima picătură
acea toxicitate ce e prezentă în noi toți
o prescripție cu efecte adverse
ceva ce vrea să iasă din armura bunului simț
să se revolte
un soare care vrea să însângereze linia orizontului
interiorul nu mai contează
prefabricarea este opțională
totul iese dintr-o carne care nu strigă acasă
mai devreme sau mai târziu
my girl
de ce oftezi
totul ține de copilărie de complexul electra nerezolvat
nu-i așa
nu se poate să rămâi atât de singură
când aproape fiecare ființă este sortită unei nefericiri comode
alături de cineva
cum te-au încurcat tocmai pe tine
aruncată într-o cutiuță de chibrituri fără soț
ce tragique
să vedem
poate se rezolvă până la urmă
nu-ți pierde speranța
îmi spun aliniindu-mi chakrele
astfel încât să mă găsească și pe mine
ușurătatea sufletească iubirea și horoscopul
s-au înecat demult și ultimele musculițe în băutura mea fructată
petrecerea a luat sfârșit
nu am găsit niciun corp pe lângă care să mă mișc ca și cum
nimic nu ar mai conta
în afară de extaz colorat versuri întortocheate
pe gurile alcoolizate
îmbrăcate în lumina care flatează
a becului de bucătărie chior
sunteți atât de frumoase fetelor
mai ales când băieții vă rănesc
plângeți în baie și-mi spuneți
doamne chiar credeam că acum va fi diferit
stând acolo după o ușă blocată
vomitați orice urmă de fantasmă pe care o mai aveați în voi
dar brusc
aștrii s-au aliniat iar
organismul s-a curățat
lacrimile s-au spălat în rimel
haide să mergem acasă
să lăsăm haosul corporal al transpirației
lumina sălbatică ce îmbracă hormonii în iubire
și iubirea în hormoni
este deja patru
s-au scurs lucrurile de sens
de sus în jos
din ochi pe buze și peste tot nu văd decât
un spațiu pe care am uitat cum să-l romantizez
vitraliile colorate ale unei petreceri semi-statice
într-o lume căreia i s-a schimbat registrul
pentru că nu mai știu să o văd ca o fată
nu mai am loc de estetici
sunt lipsită de suflet
doamne dumnezeule
Sorina Rîndașu
Sorina Rîndașu face 18 în martie, studiază la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava și face parte din Casa de Poezie L.ink. A citit la a șasea ediție online a Institutului Blecher.
away from this dry heart
mi-ar fi plăcut să scriu despre tine cu ușurința cu care Alexandra scrie despre tristețe.
să-mi strâng genunchii sub bărbie și, cu un curaj pe care nu l-am exploatat niciodată,
să scriu: vezi tu,
de pe continentul pe care Aleksei Navalnîi a fost otrăvit, luna se vede cel mai bine
la ora 11 fix. la 11.09, singura apropiere dintre noi va fi faptul că bem încă
din același pahar.
mi-ar plăcea ca într-o zi să ne înghită o creatură necunoscută, să ne plimbăm liniștiți
fără șosete înăuntrul ei ca și când nimic rău nu li se poate întâmpla celor ca noi:
metaliști sparți și melancolici, cu părul încurcat în mâinile celuilalt.
vom așeza înăuntru dulăpioare din lemn și un dispozitiv care să emită căldură la fiecare două
bătăi din palme. apropiații noștri își vor aminti
cât de fericiți am fost atât de departe de inima asta uscată.
gândește-te la toate astea când frigul va străbate străzile, iar
femeile noastre dragi care s-au prăpădit se vor întoarce râzând și ne vor numi
copiii lor.
e-mail no. 1
dear hbc,
mă gândesc tot mai serios la faptul că nu m-am născut într-o perioadă care
să mi se potrivească în vreun fel. mi-ar fi plăcut
să port mănuși lungi în Anglia anilor ’80, în floarea
thatcherismului și a șomerilor care sparg sticle de gardurile proprietăților private
ca și când inima blândă a Regatului nu permite tristețe, sau în cel mai bun caz
nu mai multă decât poți suporta într-un interval de timp stabilit dinainte,
ca într-un contract.
ce pot ști ei despre mine mai mult decât știu eu,
emigrant ascuns cu lanterna sub pătură,
sub ochii doamnelor și domnilor care s-au baricadat în casele lor
și nu și-au mai vorbit niciodată la fel.
aș putea fi acolo, la capătul posibilităților de exprimare,
întrebându-mă de ce mi se întâmplă toate astea,
de ce nu am prieteni (pentru că e bine să ai prieteni, două femei
și doi bărbați cu care să vorbești despre rețetele cu orez și despre inflație, de
exemplu) sau dacă mai există vreun motiv pentru care să mă întorc.
cei de acum nu au păstrat nimic în plus și pentru mine.
toate lucrurile pe care le cunosc le-au cunoscut și alții, cu mult înaintea mea.
am primit firmiturile și gândul că datoria mea e să le păstrez intacte.
la nici 18 ani, mai frumoasă decât midnight news, cea mai clară imagine cu mine
e într-o crâșmă în care nu mai merge nimeni, un univers năpădit de bacterii
și de insecte gata de evacuare.
au ambalat mobilierul în fâșii groase de hârtie și l-au mutat
într-un colț unde să nu-l vadă bețivii care se opresc să-și tragă sufletul
și să-l fure.
am trecut de câteva ori pe lângă și m-am prefăcut că nu recunosc locul, că trebuie
să ajung undeva, iar asta nu suportă amânare.
n-am putut să mă țin aproape nici măcar de locurile
prin care am dus oamenii, unde le-am spus lucruri încurajatoare despre mine.
Gabriela Vieru
Mă numesc Gabriela Vieru, am 22 de ani și sunt studentă în anul I la masterul de Studii francofone de la Universitatea Cuza din Iași. Am citit în cadrul Maratonului de Poezie Online organizat de Simona Popescu, iar după am debutat cu un grupaj de poeme în revista Vatra. Texte de-ale mele au mai apărut și în Echinox sau pe O mie de semne.
Fragment dintr-o scrisoare pentru (e)L.
Acceptarea singurătății
n-a fost niciodată o sarcină grea
oamenii se descotorosesc
de mine ca de o haină
veche pe care o arunci în șifonier
și pe care n-o mai porți niciodată
tu n-ai de unde să știi
fiindcă noi nu spunem ce simțim
dar sunt mai nerăbdătoare să-mi scrii
decât am fost la 6 ani
când am văzut prima dată marea
când nu-mi doream decât
să strâng scoici & să învăț să înot
ca orice copil naiv
ale cărui singure întrebări
sunt de unde vin algele
sau de unde se aude sunetul valurilor
când pui scoicile la ureche
ca și cum au stat atât de mult timp împreună
încât au captat undele sonore
înăuntru
Natura s-a gândit la toate înaintea noastră
Ultima oară mi-ai promis c-ai să
mă visezi
dacă nu reușesc avem varianta asta:
îmi programez ca într-o zi de la o anumită oră
la o altă anumită oră
să fac o sesiune de daydreaming
te rog să stingi lumina
când mă apropii de tine
încearcă să captezi
stările
într-o cușcă micuță cu zăvor
dă-le drumul
numai când ești pregătit
Je viens de
de acolo de unde vin
dragostea se concretizează
rar & niciodată verbal
fiindcă orice cuvînt e o jignire
față de ce simt
– o icoană de lemn a sentimentelor –
să-mi trădez micile procese afective
am încetat de mult
am preferat în loc
să m-ascund
sub o ciupercă mare
putredă
aproape maronie
nu roșie cu pete albe
ca în desenele animate
acolo inima
nu va putea ajunge niciodată
iar dacă va izbuti
voi mușca repede din
umbreluța otrăvitoare
de deasupra
și voi muri pe loc
împăcată pe deplin cu mine
(fiindcă n-am irosit iubirea pe niște cuvinte)
Bogdan Vișan
Sunt Vișan Bogdan, am 18 ani, învăț la Colegiului Național „Unirea” Focșani. Citesc poezie, scriu poezie, sunt interesat de literatură și filosofie, iar în timpul liber iau pauze mici.
Am mai publicat poeme pe platforma online a domnului Gelu Diaconu, O mie de semne, și am participat la Concursul de poezie „408”.
FLOAT
am ieșit afară și vântul vrea să se strecoare
sub geacă în compasiune. picioare amorțite,
fața scofâlcită, îmi ating tâmplele cu palme transpirate,
pentru că am suflat minute în șir, fără noimă,
tristețe. dar să alerg într-o pădure densă,
să calc pe ramuri de arbuști și să scrâșnească sub bocanci,
sunet pe care doar eu îl aud, techno în cap,
andy stott. dar să plec pe strada unde am zis să locuim
casă minusculă cu balcon și nu dă spre mare lucru,
curte cu iarbă maronie, iasomie,
plânset, uscată până la tibie. te gâdilă pe gât
când te așezi în plin soare văratic
și soarele curăță de pe pielea ta vara
toate cicatricile închise la culoare.
nimic mai puțin adevărat, nu e nimic
mai puțin adevărat decât oamenii care cred
în bunăstarea-orizont-neschimbabil,
fețe antrenate care ascultă de trai peren,
care cred în moartea-sunet-de-bețișor-parfumat.
când o să ai pierderi grave de memorie, o să-ți spun
ne-am uitat la filmele lui tarkovski, era iarna rusească
și caloriferele nu funcționau. am mers în scări de bloc
pentru că ți-a plăcut arhitectura distrugerii,
dar nu ne drogam să nu ajungem ca harry și marion
sau pentru că ar fi însemnat că ne iubim
și n-a fost cazul. pentru noi procese psihice dezactivate
ca aeronava care nu recepționează țintă
și te strânge, speriată, în scaun,
te ține în viață un timp, plutind pe râul citarum
între muntele wayan și marea java.
viață plutind în panorame gigantice,
sidefii pe pașijti polarizate,
drumul spre grădina din spate cu tufiș moale.
dar ce ajută mai mult decât o sondă
la drenarea rănilor tale
deschise?
TELEFONUL BLOCAT ÎN APEL
telefonul blocat în apel și vocile care nu puteau fi oprite
îți amintesc de mine. simt nevoia unui omez cu apă
și mai târziu spălături stomacale, sunt claxoane interminabile
și le înjuri să nu mă trezesc așa devreme și nu mă trezesc
pentru tine. această formă de iubire în care cred până la saturație.
muzica din mașină mă face să reproduc karaoke mintal,
de fiecare dată când trecem prin mcdrive
vocea de dincolo de terminal mă sperie în comunicare.
la fereastră tipa cu pălărie și șorț inscripționate,
declarații de supunere, vorbește cu calm deasupra agitației.
până plecăm îi cerem numărul de telefon
în stil oldschool, întrebăm cum se resimte dorința
între atâtea voci. din subwoofer, tot ce ți-ai putea dori
clatină banchete. poftă bună și la revedere
și semne precoce de normalizare.
acum simt cum mă tratezi cu ignoranță
și dezgust față de muncă, iar aici nu e vina mea
că această formă de iubire nu produce satisfacția dorită.
ignoranța devine un moft atât de mare, indisponibil în momente
în care nu poți ignora cu lejeritate. capul lăsat
și dragoste din necesitate vătuită și dragoste
din neatenție și spaimă din lipsă de coliziune,
dar ce te face pe tine să fii continuu
iertătoare și nevătămată