De îndată ce și-a depus mandatul de cronicar și și-a golit sertarele de foiletoanele rămase, Gheorghe Perian a și dat semne clare că pentru el epoca foiletonistică s-a încheiat și că începe epoca studiilor serioase, castaliene, fără frivolități. Pînă să-și ia habilitatul și să fie acreditat deplin între universitari, a mai făcut o demonstrație de spirit care se desfată scriind într-o carte care – deși, după mine, n-a fost luată în considerare pe cît merita – e una din pietrele miliare ale istoriei noastre literare – A doua tradiție. E o expertiză scrupuloasă a literaturii naive de la începuturile ei și pînă la Anton Pann, în care Perian, printr-o lucrare de cadastru critic, hotărnicește locul ocupat de această literatură între celelalte două recunoscute – cea folclorică și cea zis cultă, punînd între poporeni și elitiști o categorie de veleitari simpatici care-i delecta pe tîrgoveți. Aceștia încă nu parveniseră la statutul de burghezi calificați și nu apucaseră să pretindă scrierea de romane, ci se mulțumeau cu recitaluri de improvizații șugubețe și cu un fel de manele. Perian a intrat în atmosfera lor și a scris, alături de o carte erudită, una bine dispusă, șăgalnică pe cît de serioasă. Dar e ultima dată cînd Perian se folosește de licența ironică și ludică, pentru că după defularea din A doua tradiție a trecut la ținuta cu sobrietate și la stilul cu cravată. Roadele misiunii universitare au început numaidecît să se vadă, chiar dacă era vorba de unele mai acre – cum e cartea despre Gala Galaction, pe care zice că a scris-o fără plăcere și fără pasiune, mai mult de nevoie decît de voie. Dar cultura plăcerii, care presupune o înclinație spre frivolitate (ceea ce Perian avea destulă) și chiar pasiunea subiectului – de nu și a metodei – nu sînt lucruri chiar necesare în critica universitară. Trecerea de la o categorie la alta, de la foiletonistică la savanterie, devine automat și o parvenire stilistică: austeritate, aplicație fără abateri, gravitate/solemnitate de autoritate în materie, cadență a ideilor ca de la catedră. Prima demonstrație e făcută în Ideea de generație în teoria literară românească (2013), anunțînd interesul prioritar pentru o problematică aflată la intersecția istoriei literare, a ideilor literare, cu istoria literaturii ca atare. O asemenea metanoia stilistică nu putea să nu-l ducă pe Perian la o examinare îndeaproape a istoriei și condiției criticii universitare.
Și chiar acolo l-a dus, la capătul unui șir de studii de literatură română recentă, apărute pe rînd la Limes-ul lui Mircea Petean. Critica universitară clujeană (2024) e a patra – și ultima, pare-se – din seria acestor focalizări pe subiecte și aspecte tematice mai puțin favorizate de critică – „teme și motive literare în proza scurtă”, I (2016), ceva despre „istoria realismului socialist”, II (2017) și ceva despre Istoria postmodernismului prin antologii, III (2018). Toate sînt culegeri de studii la care Perian și-a convocat preferații din seriile studențești pe care le-a călăuzit. Pentru critica universitară clujeană i-a solicitat pe Ioana Cistelecan, Călin Crăciun, Corina Croitoru, Laura Lazăr Zăvăleanu, Emanuel Modoc, Adrian Mureșan, Marius Popa, Lionel Decebal Roșca și Cristina Timar, dar grosul trebii a rămas pe umerii săi. Din cele 15 studii, cinci sînt ale coordonatorului echipei, plus prefața. Firește că Perian și-a ales cele mai relevante figuri universitare de la literele clujene: Ion Breazu, D. Popovici, Mircea Zaciu, Liviu și Ioana Petrescu. Ceilalți profesori clujeni omagiați sînt G. Bogdan-Duică, V. Fanache, Doina Curticăpeanu, Ion Pop, Mircea Muthu, Ioana Bot, Călin Teutișan, Alex Goldiș și Perian însuși. (Nu vreau să fac pricină de absențe, dar însă totuși regret absența Sandei Cordoș din catalogul celor cinstiți cu cîte un studiu).
Prefața lui Perian nu-i doar una conjuncturală, ci mai degrabă un eseu temeinic despre problematica istoriei literare și despre metamorfozele conceptului de literatură. Privind în urmă, spre începuturile românești ale universității clujene, Perian constată că acolo au funcționat trei generații de catedră, fiecare din acestea profesînd un concept diferit de literatură. La întemeiere și după, ocupînd tot spațiul interbelic, dominantă a fost o concepție duală (mai mult subînțeleasă decît recunoscută pe față) în nomenclatorul căreia intrau literatura cultă și folclorul, „privit ca o altă literatură”. Chiar dacă nu le-a scăpat neobservată nici „literatura de mare tiraj”, cea care va deveni literatura de consum, și nici o categorie intermediară între folclor și cult, ceea ce va constitui literatura naivă, eminențele clujene nu prea le-au băgat în seamă, tratîndu-le ca epifenomene. Dualismul literar era de origine romantică, zice Perian, căci romanticii, cînd au descoperit poporul, l-au descoperit cîntînd și recitînd balade, astfel că l-au făcut întemeietorul literaturii și cauza eficientă a succesivei – pentru ei – literaturi culte. Generația următoare, de după război, a frecventat o concepție de tip monist, absolutizînd literatura cultă și eliminînd folclorul, lăsîndu-l pe seama etnologilor. Pentru această serie profesorală decisiv în definirea literaturii era „criteriul unic al voinței de artă”. Nu faci artă fără să știi că faci și fără să vrei să faci – era credința bazală a acestor melioriști – toată epoca e melioristă, după demonstrația lui Perian, nuanțată la fiecare prilej, nu doar aici. O generație, așadar, optimistă, care credea în progres și în îndreptarea lucrurilor, chiar dacă realitatea le rîdea în față. Folclorul ca literatură reintră în atenția criticii universitare odată cu „apariția criticii mitice și arhetipale”. Ultima generație recenzată, cea care vine după 1989, proclamă o concepție de tip pluralist, deschizînd toate ușile – și pentru folclor, și pentru literatura de consum și pentru cea naivă. Dacă nu cîmpul literaturii ca atare (în caz că, în definirea lui, mai funcționează prejudecata de valoare artistică), măcar cel al cercetărilor s-a expandat revoluționar și postmoderniștii dau seamă de tot ce e producție cu vorbe și cuvinte. De unde era una singură înainte, literaturile au devenit, brusc, patru, adaptîndu-se la vremi și acceptînd că lectura e o plăcere, nu un canon. Numai cine „a rîvnit la panteon” a continuat să facă literatură elitistă, iar cei care au vrut să se îmbogățească au trecut pe literatura de consum.
Portretele individuale se bizuie pe cîte o carte definitorie a fiecăruia dintre personajele exegezei, preferate fiind „sintezele de istorie a literaturii române”, după cum ne precizează Nota asupra cărții. La Ion Breazu, bunăoară, opțiunea – oarecum obligatorie – cade asupra Literaturii Transilvaniei iar această temă „transilvană” va reverbera și în tablourile făcute lui D. Popovici, Mircea Zaciu și Liviu Petrescu. Breazu e adeptul metodei cercetării regionale și e convins că provinciile românești au un specific al lor, lucru deja enunțat – de nu și demonstrat – de G. Ibrăileanu și E. Lovinescu. Spre deosebire de parcelarea spirituală și literară făcută de aceștia, Breazu a evidențiat „unitatea spirituală a românismului” și a scos Transilvania din ogoarele sămănătoriste în care o așezase Lovinescu. Lucrînd la o istorie evenimențială a literaturii, Breazu a vrut în același timp să angajeze critica în serviciul unei cauze, cea națională, așa cum era angajată și literatura ardeleană. E un comandament asumat de mai toată critica vremii și apoteoza acestui misionarism e de găsit tocmai la Călinescu, în Istoria … sa a literaturii. Nu e, deci, un stigmat strict ardelean.
Și la D. Popovici cartea era aleasă dinainte, căci nici nu era alta decît Literatura română în epoca „Luminilor”. Dincolo de dezbaterea asupra metodei sau școlii critice de care aparține fiecare dintre cei omagiați și dincolo de dezbaterea asupra fondului de idei al fiecăruia, Perian îi gravează fiecăruia cîte un portret sintetic, întrunind acolo și calitățile stilistice și cele conceptuale și dialectice. Al lui D. Popovici sună așa: „Gîndind monumental și lucrînd cu viziune de arhitect, D. Popovici a avut vocația sintezelor”.
Partitura ardeleană e dezvoltată în capitolul închinat lui Mircea Zaciu, din a cărui bibliografie e selectată antologia Ca o imensă scenă, Transilvania. Măcar că-n tinerețe Zaciu ar fi vrut să dezerteze de la ardelenism, defecțiunea nu s-a produs și, drept consecință, „o parte însemnată din scrisul lui Mircea Zaciu se clădește pe fundamentele puse de iluștrii săi înaintași”. Cu Liviu Petrescu discuția lui Perian e mai lungă întrucît are aici prilejul să revină asupra unora din ideile lui personale, nu doar să le expună pe cele ale înaintașului. Dar firul ardelenesc iese întărit, căci și de la Liviu Petrescu opțiunea se oprește asupra Studiilor transilvane, ultima carte antumă. Liviu Petrescu propune o mutație radicală a regionalismului critic, inițiind un demers pe verticală, nu doar istorico-literar, ci și paradigmatic. Potrivit lui, nu eticismul și militantismul sînt mărcile ardelene, ci „iubirea” – o concluzie temerară, nu doar paradoxală. Perian își face loc aici pentru o divagație în care să lămurească treburile cu „meliorismul”, un concept pe care l-a folosit încă din junețe și prin care a definit spiritul epocii pre-postmoderniste. E o analiză subtilă și e păcat că termenul n-a prins, întrucît pare de o adecvare deplină. Meliorismul literar s-a bizuit pe „acțiuni sistematice și voluntare, îndărătul cărora se afla nu numai un proiect estetic, ci și politic”. Meliorismul – precizează Perian – „a fost un decizionism, ca și realismul socialist, cu deosebirea că acum elitele politice au intervenit spre binele literaturii, iar nu în detrimentul ei”. Legăturile meliorismului cu realismul socialist sînt evidențiate pe ambele lor fețe, Perian constatînd că, pe de o parte, realismul socialist n-a fost eliminat din genealogia meliorismului, dar că, pe cealaltă parte, acesta din urmă „s-a pus în contrast cu realismul socialist escamotînd tot ce avea în comun cu acesta și năzuind să scrie o literatură a mai-binelui”. Liviu Petrescu era, de fapt, un filosof rătăcit în teoria și critica literară și, ca nostalgie, „și-a făcut un program din a studia literatura din unghiul influențelor exercitate de filosofie asupra ei”. Și unul prin care se străduia „să respecte intenția autorului” – precizează Perian. Aici nu i-aș da dreptate, măcar că, într-adevăr, Liviu Petrescu proceda tradițional, delimitînd în prealabil „concepția despre lume și artă” a autorului investigat. Dar el remarcă mereu inconsecvențele de sine ale autorilor și mai cu seamă conflictul dintre intentio auctoris și intentio operis. Foarte atent sînt urmărite liniile de convertire ale criticului, pasajul său spre critica mitică și felul în care „a început să citească literatura ca un mitograf ” (se vede că Liviu Petrescu era, în fond, nemulțumit de oferta literaturii ca literatură) și spre cea formalistă. Ioanei Em. Petrescu și Configurațiilor ei îi sunt puse în vitrină instrumentarul și conceptualistica inovatoare, prolegomenele la postmodernism (fie și în absența termenului) și în general, dar nu îndeajuns, zic eu, afînarea și rafinarea conceptuală realizate. Așa cum sînt, portretele realizate de Perian pot fi deja bătute în cuie.
Programul critic al lui Perian, mai ales după ce s-a apropiat de varianta universitară și s-a integrat în ea, abandonînd foiletonistica dedicată literaturii la zi, părea predictibil și fără loc de surprize. Dar tocmai cînd te aștepți mai puțin sare iepurele din tufiș! Întocmai și Perian: după drumuri academice consolidate – o culegere de folclor local! (Folclor din Cenad, Limes, 2025). Măcar că-n A doua tradiție vrînd-nevrînd s-a trezit în vecinătatea folclorului literar, surpriza nu e mai mică. În ce fel a ajuns Perian culegător de folclor, înnodînd cu tradiția intelectualilor rurali ardeleni, aflăm din scurta sa În loc de prefață. Lucrul s-a întîmplat pe cînd era licean – mai exact în 1969, cînd era în clasa a XI-a. Atunci a strîns într-un caiet ce-a auzit prin sat (folosind informatori, cum se cuvenea), dar caietul a rămas în ladă pînă de curînd, cînd Perian și-a adus aminte de el și s-a gîndit c-ar fi bine să dea la tipar ce adunase, măcar ca document cultural, căci erau lucruri astăzi complet uitate de săteni. Nu-i o culegere cine știe cît de mare, dar Perian, pentru acuratețea ei, a făcut documentare serioasă, de pe urma căreia a putut preciza variantele culese de alții înaintea lui. Cenadul a fost o localitate glorioasă, așa că Perian găsește dovezi despre folclorul local hăt în secolul al XII-lea (în Viața Sf. Gerard). Drumul lui Perian spre statutul de culegător e refăcut în paralel cu o mică istorie a valorificării folclorului și a interesului pentru el, pornind de la Timotei Cipariu și armata lui de studenți care-n vacanță trebuiau nu doar să joace la horă, ci și să noteze ce se cînta acolo. În această tradiție se înscrie, cu umor, și Perian, netrecînd cu vederea activitatea de folclorist prin Cenad a lui Béla Bartók. Cum s-au purtat cerchiștii cu folclorul, ba disprețuindu-l, ba revalorizîndu-l, îi dă prilej lui Perian să evidențieze școala timișoreană de folcloriști, cea inițiată de Eugen Todoran și Gabriel Manolescu. Un consistent glosar de regionalisme bănățene îi poate ajuta pe cei care au uitat cum vorbeau bunicii lor. Iar un mic, dar pios, catalog din Indicele de informatori e un omagiu pro memoria. O surpriză, dar numai pe jumătate, e, așadar, această carte exotică din bibliografia unui universitar scrupulos.