„Gândul de a scrie o carte despre literatura română postmodernă l-am avut pentru prima dată în 1985, când revista Vatra mi-a acceptat o rubrică personală, Poeți ce vin, în spațiul căreia am putut să comentez, timp de un an de zile, câteva dintre volumele de început ale scriitorilor «optzeciști». Scrisesem și mai înainte, în paginile aceleiași reviste, despre cărțile lor, dar fără continuitate și fără gândul unei desfășurări critice mai ample. Seria de articole publicate în acel an a fost de ajuns însă pentru ca dorința de-a urmări mai îndeaproape noua literatură ce atunci se năștea (sub ochii puțin uimiți, puțin neîncrezători și nu o dată contrariați ai criticii literare) să prindă rădăcini tot mai adânci. În anii ce au urmat, deși numele îmi dispăruse aproape cu totul din presa literară, am continuat să scriu în singurătate despre cărțile tinerilor scriitori cu care simțeam că am în comun același destin istoric și aceleași convingeri estetice. În primăvara lui 1989, manuscrisul atinsese dimensiunile unei cărți. Lipseau însă din sumar câteva nume, lucrarea avea unele pete albe, pe care, din păcate, n-am reușit să le acopăr în întregime nici până azi”. (Cuvânt înainte, în vol. Scriitori români postmoderni, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996). Din aceste rânduri, care deschid cartea de debut a lui Gheorghe Perian, înțelegem lesne că autorul se pregătea să devină unul dintre criticii-fanion ai generației postmoderniste. Nici nu pune cineva la-ndoială rolul său de arhitect al generației în cauză, alături de nu mai mult de 3-4 confrați: Radu G. Țeposu, Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, mai întâi printr-o maieutică de cenaclu, augmentată în peripatetice periple spre o cafenea ori sub arcade de biblioteci; apoi prin articole și cronici, prin interviuri și intervenții ferme cu răspunsuri la anchete literare și, în cele din urmă, prin cărți. Traiectul său însă a virat, după primele volume, tot mai decis, înspre istoria literară, urmărind filiații estetice, prevalent în poezie, de la primele înmuguriri ale unor forme, până în plină contemporaneitate.
După ce a probat mai multe specii critice, de la cea de întâmpinare, care l-a consacrat într-un fel, până la critica de erudiție, universitară, Gheorghe Perian ne apare acum într-o ipostază neașteptată, aceea de folclorist și etnolog. Credem, totuși, că volumul Folclor din Cenad, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2025, e mai mult un capriciu, jucând un rol de „Violon d’Ingres” în parcursul bibliografic al acestui important critic literar. Un studiu introductiv numai de opt pagini ne edifică însă asupra acestei apariții editoriale, aproape de nimic anunțate. În abordarea genului liric se vorbește tot mai apăsat, după confesiunile unor poeți, despre caracterul „ocazional” generalizat al poemului. Credem că „accidente biografice” care să genereze mutații în opera unui critic pot fi, de asemenea verosimile. Întoarcerea lui Gheorghe Perian la toposul natal, la o vârstă a deplinei maturități, activează resorturi de natură introspectivă, care stau la temeiul acestei cărți: „Colecția de față cuprinde material folcloric (versuri și proză) adunat din comuna Cenad, situată în extremitatea vestică a județului Timiș, în punctul de trecere al râului Mureș, în Ungaria. Informatorii care mi-au comunicat textele provin din familie (bunici, mătuși, părinți) și din rândul vecinilor, oameni a căror tinerețe s-a consumat în mare parte între cele două războaie mondiale și care au păstrat în memoria lor creațiile populare însușite atunci. Sunt fragmente dintr-un folclor tradițional, astăzi complet uitat de către săteni, salvat parțial în proza și versurile publicate în această carte”. (În loc de prefață, în vol. citat). După un scurt istoric al cercetărilor folclorice, mai degrabă stocastice decât sistematice, în zonă, dar care se întind în timp din secolul al XII-lea, până la începutul secolului al XX-lea, criticul își fixează propriul travaliu pe o traiectorie inițiată de Timotei Cipariu: „metoda culegerii prin elevi”. Apoi disociază în demersul său o ipostază de culegător și alta de cercetător calificat al folclorului literar: „Geneza cărții, nu tocmai obișnuită s-a realizat în două etape, despărțite una de cealaltă printr-un interval de cinci decenii. Acțiunea de culegere am întreprins-o în perioada bănățeană (1967-1971) din activitatea mea literară, cu exactitate în anul 1969, când eram elev în clasa a unsprezecea la liceul teoretic din Sânicolau Mare”.
E momentul, după consemnarea de mai sus, să-și precizeze concepția dualistă în critică, potrivit căreia există două literaturi române: una cultă și alta populară. Odată numit acest instrument teoretic, urmează descrierea precisă a etapei finale de întocmire a cărții: „După cinci decenii, când nici unul din informatorii mei nu mai era în viață, am regăsit vechile mele însemnări în casa părintească din Cenad, le-am recitit cu emoție și îngândurare și am decis să le fac cunoscute unui public extins. Am structurat întregul material după criteriul genurilor literare, punând la început creațiile în versuri și în partea a doua creațiile în proză. Poeziile le-am clasificat în doine și cântece, strigături, versuri glumețe, descântece, colinde și cântecul zorilor, iar pentru proză am delimitat trei categorii: basme, legende și snoave. Pentru a trasa cu aproximație aria de răspândire a textelor, am identificat o serie de variante, nu pe toate, multe provenind din zona Banatului, cum e și firesc, dar și din alte părți ale țării”. (ibid.). Istoricul literar de școală ardeleană, definit în primul rând de acribie, e prezent și în ipostaza de folclorist, dar mai ales în cea de etnolog, întocmind un amplu și riguros „Vocabular cenăzean”, trebuincios cititorului nefamiliarizat cu folclorul bănățean: „Glosarul de la sfârșit cuprinde cuvinte vechi din subdialectul bănățean, astăzi ieșite din uz. în mare parte, păstrate însă în memoria de lungă durată a celui ce semnează această lucrare”.
Doine și cântece e o fasciculă din 12 texte lirice, având ca temă exclusivă dragostea tinerilor din mediul sătesc. Dintr-un stufos capitol de Note și variante rezultă că unele dintre ele se regăsesc și în alte areale folclorice, ba chiar pe suprafața întregii țări. Doar unul, cu titlul (stabilit după primul vers) diferit, apare și în Antologia de poezie populară, întocmită de Lucian Blaga. Unul din „cântece”, Nașule, se rupe gheața, de un intens dramatism, descriind moartea miresei prin înec, în timp ce alaiul de nuntă trecea Mureșul pe gheață, are o singură variantă, provenită tot dintr-un sat timișean. Ținând seamă de aceste date, credem că piesa în discuție, remarcabilă și prin expresivitate, are o pronunțată marcă aborigenă. Dăm și peste un antologic „blestem din dragoste”, Bată-mi-te, bade, bată, unde e invocat Dumnezeu, pentru a-l pedepsi pe cel care a încălcat sau batjocorit o legătură. Un număr mic de „doine și cântece” reflectă, cum se poate vedea, o febrilă zonă spirituală a existenței. Urmează șapte „strigături”, marcând situații de viață cum ar fi nunta sau hora, unde „reprezentația” se dă în prezența unor spectatori. Apelând la fondul satiric al spiritualității populare, una dintre „strigături” face trimitere la metehne, ceva mai aspru judecate în comunitățile mai restrânse: „Nici aceea nu-i muiere/ Care n-are paie-n pat/ Și drăguț lângă bărbat”. Versuri-le glumețe, în număr de trei, luând formă dialogală, cultivă comicul de situație, bătând cu o aripă spre absurd: „ – Bună zâua, Rădiță!/ – Fac căpiță./ – Tu ești surdă?/ – Nu să-nburdă”. Descântecul boboloșilor (pop-corn, floricele de porumb) se circumscrie folclorului copiilor. Cele trei Colinde, conform capitolului de Note și variante, care consemnează și motive migrante, cunosc arii de circulație mai vaste. Cântecul zorilor reprezintă lirica funerară, cu o răspândire, de asemenea, nelimitată, dar purtând aici pecetea dialectală.
Sunt numite „basme” trei proze populare foarte scurte, reduse numai la narațiune și dialog, construite pe alegorisme și personaje-caracter: țiganul, dracul, lupul. Umorul, avându-și resursa în anumite situații tipice, e îngăduitor și moralizator. Dintre legende, noi o alegem pe cea în care un neamț, un sârb și un român călătoresc la Dumnezeu, pentru a-i cere anumite favoruri. Ca și în legenda de la începutul Baltagului, românul își arată toată deschiderea spre un etos de pauperitate. Trei istorioare hazlii așază Gheorghe Perian sub titlul Snoave, în încheierea colecției sale. Toate conțin și câte o semnificație socială, cu accentul pe finalul moralizator. S-o luăm pe ultima, Ion s-o hotărât să cumpere pământ, unde personajul eponim e orb. Făcându-și el publică intenția, „On om dân sat o azât și s-o gândit că-l poate înșăla pă orb să-i vândă două lanță dă pământ rău”. Numai că, istețul cumpărător, odată ajunși pe câmp călare, căutând cu mâinile prin iarbă „on fir dă nădai” de care să-și lege calul, află doar „romoniță”. Așa smulge orbul masca de pe fața concetățeanului proclet: „ – Mă vecine, dacă numa’ romoniță crește, țâne-ți pământul, că-i slatină!” Mai mult decât în celelalte piese, în snoave triumfă un soi de realism rural, întâmplările fiind localizate prin lexicul dialectal: „zăbroane”, „să givănească”, „mânezî”, „nădai”, „romoniță” etc. Între tomuri semnate de autor de-a lungul a trei decenii, cum ar fi: Scriitori români postmoderni (1996); Pagini de critică și istorie literară (1998); A doua tradiție (2003); Literatura în schimbare (2010), cărți întocmite din textele altora, precum: Antologia poeziei naive românești (2006) și, acum, Folclor din Cenad (2025) vin la intervale mari de timp și par jurnalele de vacanță ale unui critic cu vocație ludică, însă la fel de serios și într-o sală de club, ca într-o bibliotecă.