Fitilul

Fitilul

Dan Stanca este unul dintre cei mai solizi prozatori români în activitate. Tocmai am scris o frază pe care am putea-o numi ca fiind de o crasă banalitate. Dar, înainte de a o înregimenta printre observațiile foarte generale și superficiale, opriți-vă o clipă și gîndiți-vă la ea ca fiind o observație provocatoare. Ce este un autor solid? Cît de important este să poți vorbi de autori solizi într-o literatură? Cît de des ați auzit pe cineva lăudînd sincer un roman pentru că este solid? Scriind despre Detonarea, romanul publicat în acest an de Dan Stanca, trebuie, cred, să pornesc și pe firul acestor întrebări.

Dan Stanca a publicat, de la debutul din 1992, 25 de romane. Nu dintre cele comerciale, scrise la metru în șabloane prefabricate, de profunzimea unui degetar și cu sensibilitatea unui bloc de ciment. Romane care au fost gîndite cu pasiune, scrise cu minuțiozitate și receptate întotdeauna cu respect de către critică. Capodopere, puncte de cotitură, memorabile? Poate că nu, nu memorabile în sensul în care să rămînă ancorate prin ceva în memoria colectivă, nu neapărat așa cum o face Ion sau Moromeții, nici măcar în sensul restrîns în care continuă să fie semnificative Fețele tăcerii sau Niște țărani. Dar memorabile pentru cititorul care le va reține, pentru care vor fi piese active din biblioteca personală. Și nu este un lucru minor. Dintre sutele de romane românești citite în ultimele decade, nu sînt multe cele pe care le mai am cu adevărat active în memorie. Majoritatea au rămas acolo ca un autor, un titlu, o nuanță generală, poate un pasaj sau o poantă. Cărțile solide sînt cărțile care nu te dezamăgesc, cărțile care poate nu te-au entuziasmat – nu te-au lăsat la capătul ultimei pagini cu acel sentiment pe care l-am încercat cu toții, speranța inutilă că romanul va continua, că nu va trebui să ieșim niciodată din lumea sa –, dar cărțile pe care le citești cu plăcere, pe care nu la abandonezi după douăzeci de pagini pe noptieră fără a te mai obosi să pui un semn de carte. Iar autorii solizi sînt autorii la care vei merge întotdeauna fără rețineri, nu pentru că le recunoști genialitatea, ci pentru că le cunoști valoarea. Autorii care pot să scrie constant bine, chiar dacă poate nu vor reuși niciodată să pună în pagină capodopera pe care o așteaptă. O literatură este cu atît mai vie, mai percutantă pentru cititori, cu cît poate oferi mai mulți autori și volume solide. Este un fel de certificat de profesionalism. Dovada că literatura e înțeleasă și practicată ca o profesie, nu ca un hobby sau o artă.

În această notă, a profesionalismului, trebuie în primul rînd văzut romanul lui Dan Stanca. Prozatorul își cunoaște foarte bine resursele, disponibilitățile și ambițiile și cu multă luciditate le și recunoaște vorbind despre ce a vrut să facă prin și cu acest nou volum. Într-adevăr, avem de-a face cu un fel de model la scară redusă a unui roman fluviu, atît de la modă acum aproape un veac, combinat cu cîteva elemente din zona lui Gabriel García Márquez, cu cîteva obsesii ale zilei, totul bine strunit și construit într-o clasică tradiție românească. Romanul acoperă un secol, mai exact, în anul Centenar, acoperă perioada 1918-2018. Și spune povestea unei familii istorisind biografia străbunicului, bunicului, tatălui și fiicei. Primul e un băiat de țăran care ajunge profesor de română în satul natal, înebunește ușor și sfîrșește prin a fi arestat pentru că l-a bătut pe fostul său coleg, George Călinescu, dar și ca inamic al poporului. Al doilea se dezice de familie și, pătruns de noua realitate, ajunge gazetar comunist, din convingere, murind, ironic, împușcat din greșeală (cum altfel) la Revoluție. Băiatul său fuge încă din timpul facultății în R.F.G. unde ajunge ziarist la Europa Liberă. După Revoluție se întoarce în țară doar pentru a fi complet dezamăgit și cotropit de marasmul tranziției și post-tranziției. Moare omorît de propria fiică. Care fiică, cu descendența mai sus menționată din partea paternă și cu o alta care bate dinspre Baader-Meinhof în zona maternă, se radicalizează islamic și se detonează într-un act sinucigaș. Un șir de destine care arde ca un fitil. Rezumatul pe care tocmai l-am schițat strică vreo trei surprize. Dar, să fim serioși. Nu pentru aceste întorsături neașteptate se citește romanul. Detonarea își cîștigă cititorii prin aplicarea cu succes a unei formule consacrate, prin personajul principal și prin intenția deloc mascată de a oferi o panoramă coerentă a unui veac românesc.

Consacrată de Voltaire în Candide și readusă în strălucirea reflectoarelor de către cinematografie prin filmul lui Robert Zemeckis, Forrest Gump, formula la care recurge Dan Stanca este în continuare de maximă eficiență, așa cum se dovedește și în romanul de față. Personajele puse în prim-plan sînt în esență ingenue. Simple, directe și reactive la o lume mare, complexă și deloc bine intenționată. Intrînd în contact cu figuri emblematice ale perioadei lor (într-o manieră care are naturalețe doar într-un astfel de context), eroii lui Dan Stanca luminează sensurile epocii pe care o străbat prin rezultanta forțelor care se intersectează pornind de la așteptările personale total eronate, aproape prostuțe, de la datele factologice livrate prin recuzita personajelor istorice și de la comentariul discret, de fundal, dar permanent, al naratorului. În Detonarea își fac apariția ca personaje, cu roluri mai mari sau mai mici, Nechifor Crainic, George Călinescu, Silviu Brucan, Sorin Toma, Noël Bernard, Ulrike Meinhof etc. Este foarte plăcut să vezi cum figuri cunoscute ale istoriei recente sînt curse în pagină sub formă de personaje, cum, umanizîndu-le în manieră personală, romancierul reușește, extrem de economicos de altfel, să insufle viață autentică într-o întreagă lume. Romanul e scurt și Dan Stanca nu are timp și spațiu să realizeze descrieri complexe, nu își permite în economia unui roman care dorește să se mențină sub 300 de pagini să proiecteze o arhitectură complexă a reconstrucției istorice. Astfel că totul se rezolvă aproape exclusiv în această zonă, a personajului istoric. Și este o alegere foarte funcțională. Toată această structură romanescă permit o dinamică și un ritm alert, astfel că romanul se citește ușor, captivant. E un pariu cîștigat care demonstrează că, apelînd la o minimă documentare și avînd bune intuiții psihologice, poți scrie roman istoric de bună calitate.

Nu este singurul capitol la care Dan Stanca se arată economicos. Acoperind intervaluri atît de întinse, fiind silit să gestioneze atît de multe întîmplări, de la cele istorice care trebuie obligatoriu marcate în cronica unui secol și pînă la toate cele care își pun amprenta pe patru vieți prezentate integral, prozatorul nu poate alege decît să recurgă la formula naratorului pus în prim-plan. Personajele sînt obligatoriu manevrate de vocea auctorială, mai mult sau mai puțin marionete. Căci personajul principal este cu adevărat naratorul. Această voce impersonală este cel mai bine marcată, cel mai bine individualizată și cea mai coerentă psihologic. Dan Stanca reușește să propună o voce narativă cu multă personalitate, un ton care reușește să fie perfect echilibrat între grav și ironic, între delicat și șarjat. Ca cititor ajungi să anticipezi atît tonul, cît și firul evenimențial. Ajungi, altfel spus, să cunoști și să înțelegi personajul.

Iar această conexiune stabilește următorul punct marcat de Dan Stanca. Prozatorul chiar reușește să propună o imagine coerentă a ultimului veac românesc. Poate nu foarte detaliată, dar surprinzător de complexă. Viziunea din Detonarea este departe de a fi schematică. România e văzută nu în alb și negru, ci în zeci de tonuri de gri, fără încrîncenări, dar cu amărăciuni, fără finețuri, dar cu surprinzător de subtile trimiteri spre destinul istoric. Dan Stanca reușește în Detonarea, aparent foarte simplu, fără a fi paseist, să realizeze ceea ce autori mult mai periați de critică nu au izbutit în proiecte mult mai ambițioase: să facă pace cu trecutul nostru imediat.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.