O revistă nu este doar un spațiu unde creația vie și prețuirea valorilor consacrate se livrează spațiului public pentru aducere la cunoștință, evaluare și întreținere a unui climat ce s-ar dori de efervescență culturală și spirituală. Ea este și un teritoriu de întâlnire a ideilor, poziționărilor, a judecăților de valoare și, de ce nu, chiar a utopiilor. În aspirațiile ei de o anume profunzime, nici Steaua nu s-ar dori altceva. Fără a se vrea un topos al polemicilor efervescente și intransigente, ea rămâne totuși, în stilul ei mai potolit, transilvan, un teren de exerciții intelectuale și, nu o dată, și civice.
Războiul din proximitatea nordică și ortodoxă angajează, de câțiva ani încoace, nu numai spiritul reflexiv românesc, ci și poziționări – uneori dintre cele mai surprinzătoare – în viața civică și politică. Alinierile ideologice se dovedesc și ele, cu acest prilej ce nu se mai încheie, de rigoare. O istorie care păruse încheiată și căreia i se decretase, cu peste trei decenii în urmă, sfârșitul, revine în forme surprinzător de barbare, tribale, parohiale, amestecându-se cu deșeuri mai recente, din modernitatea timpurie sau coaptă, dar și din contemporaneitatea cu luciri totalitare. Trecutul refuză să adoarmă, să își ia rămas bun de la noi. El revine cu spasme și cutremure, potențate de un dramaturg metafizic prin bruiaje climaterice, seisme naturale și spectre care păruseră vestigii definitiv inerte: foametea endemică, masacrele în masă, epidemii și chiar amenințări pandemice.
La asemenea dinamici scenice, decoruri tragice și scenografii mărețe, se adaugă încă o componentă, cu precedente destul de aproximative, dar totuși recognoscibile, în vremea revoluției industriale: saltul tehnologic cu promisiuni exaltante și cu temeri anxioase de staturi apocaliptice. Va sfârși sau nu curând lumea libertății omului, apunând în fața propriilor zămisliri, inteligența artificială și roboții? Și, într-un soi de acord – parodic sau nu – cu toate acestea – S.U.A. începe să scoată la iveală mărturii despre preocupările proprii referitoare la civilizații extraterestre.
Rămâne, desigur, în dezbatere, și chestiunea viitorului U.E., adică al nostru, al celor care facem parte din ea. Mie lucrurile îmi par simplu de înțeles: dacă Europa comunitară nu va face cât mai repede și mai nuanțat, pe multiple planuri, saltul către o fuziune mai eficientă, ea își va pierde locul de la masa celor mari neașteptat de repede. Deja privim cu toții, conștient sau nu, cum se clatină pax americana – care a durat mai mult de un secol și a continuat buna poziționare europeană din la belle epoque – și vedem cum placa tectonică rusă a luat-o la vale, în încercarea de a urca pe poziții deținute altădată, devenind tot mai dependentă de prietenii ei asiatici. Mai vedem, totodată, și cum vechea contemplație armonică, ambiguu surâzătoare a Chinei este înlocuită treptat, destul de repede, cu o repoziționare mai trufașă, dornică de întâietate globală. Ce îi rămâne, în aceste condiții, Europei de făcut? Să se întărească sau să piară. Căci U.E. poate părea un ansamblu construit pe idei abstracte, vetuste, ori poate să dea impresia unei hale infinite cu birocrați, dar miza rămâne dacă și cât anume vom putea păstra din spațiul nostru de securitate și în ce chip vom egala sau chiar întrece în competitivitate coloșii deja menționați și pe alții care poate vin.
Prietenul Traian Ungureanu, eseist de marcă și spirit reflexiv de prima mână asupra destinului nostru, afirmă – chiar în acest număr al revistei noastre – o poziție sceptică referitoare la ceea ce Uniunea înseamnă și poate însemna. El pare să împărtășească temerea celor care simt că introducerea monedei europene în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră ar putea altera identitatea noastră românească și capacitatea de a lua decizii pentru noi înșine. Angoase ale clipei istorice și ale conștiințelor neresemnate cu aparența unor rețete… Răspunsul meu ar fi prin trimiterea la un caz concret, relatat de presă în 17 iulie a.c. Raportul Comisiei Europene privind statul de drept arăta că, în 2026, România nu a obținut rezultate mai bune în urmărirea penală a cazurilor de corupție. „Instanțele inferioare au continuat să închidă dosarele de corupție și să anuleze condamnările, inclusiv în cazurile de corupție la nivel înalt, în urma hotărârilor ÎCCJ”. Cine apără, atunci, mai eficient, dreptatea în țara noastră? Căci – vorba lui Tudor Vladimirescu – „Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”. Iar în acest caz, patriotă se dovedește Comisia Europeană, nu cineva dintre cei născuți, crescuți și afirmați la noi acasă.