Poezia lui Ionel Ciupureanu se dovedește a fi, încă o dată, alternativă oricărui stil care își degajă charisma dintr-o anume „voluptate” a stărilor și imaginii, condusă retoric până aproape de explozie. Din contră, poetul optează pentru zonele stranii și interstițiale, absconse și rizomatice ale expresiei, deci pentru elipsă și fragmentaritate, fapt care îl apropie mai degrabă de autorii tineri, angrenați în poetici de tip asamblaj. În cronica la volumul Venea cel care murisem (2014), am nuanțat principalele trăsături ale acestui stil care, se cuvine reamintit, marchează un contrast vizibil în peisajul literar de astăzi. Firește, limbajul disipat până la funcțiile lui minime, într-o logică uneori irealistă a imaginarului, care marșează pe incizii și distorsiuni afective, pe tăieturi „matematice”, contrageri și aluzii semantice, poate fi specific oricărui poet angajat în reprezentarea lumii căutând mai ales reducțiile de sens și spațiu perceptual. Dar felul în care descompunerea lentă a sintaxei și a imaginilor (prin tușe glaciale și hipotensive) își are reversul într-o recompunere esențializată a lor și creează treptat o „poezie autistă și tragică, densă și irizantă ca un magnetar” (așa cum am numit-o cu altă ocazie), îi aparține numai și numai lui Ionel Ciupureanu.
Asemenea aspecte definitorii pentru un „stil al dezintegrării” sunt de găsit și în volumul E timpul să visăm un măcel, recent publicat la Casa de Editură Max Blecher, chiar dacă ele susțin o nouă configurație poetică, evidentă mai ales la nivel formal. Horia Dulvac, pe coperta a IV-a a cărții, observă corect faptul că diferența față de celelalte volume „constă totuși într-un soi de relaxare, în sensul angajării pe suprafețe discursive mai mari, fără a face însă rabat de la acea esențializare care e deja secretul – o adevărată marcă înregistrată! – a poeziei lui Ionel Ciupureanu”. Într-adevăr, E timpul să visăm un măcel este alcătuit din scurte proze poematice care nu mai pun în așa măsură accentul pe o retorică a reducției (sintactice, stilistice), dar care sunt mobilizate de aceleași scurtcircuite în planul memoriei vizuale și afective. Ca întotdeauna, pentru autor contează ceea ce nu se spune explicit într-un poem, ceea ce este lăsat în urma imaginilor cheie (ca rest al lor), și mai puțin coeziunea semantică, atât de specifică poeticii-arbore, cum am definit-o în diverse texte, menită să reflecte sensuri sau construcții globale și, deci, să coaguleze un univers clar cartografiat („asta-i maladie și fără tine nu mai e nimic. până îmi piere curajul, e timpul să visăm un măcel. în numele liniștii va fi o furtună, căci nimic nu va mai fi fără tine”, p. 25). Mai puțin lămuritoare, în comentariul lui Horia Dulvac, este afirmația că, prin această „relaxare” stilistică, Ionel Ciupureanu ar fi depășit „un posibil complex” legat de poetica sa anterioară. Nefiind nici pe departe manieristă și netrădând vreun blocaj, poezia din Venea cel care murisem n-ar avea de ce să constituie vreun complex. Drumul de la o anumită sintaxă lirică la alta „mai relaxată” face, pur și simplu, dovada că o atare poezie nu rămâne închistată într-o formulă și că este capabilă, ca în cazul altor autori de calibru, să „testeze” noi registre mai mult sau mai puțin adecvate ori izbutite. Pe de altă parte, retorismele, colocvialitatea și caracterul pe alocuri vădit antipoetic al volumului E timpul să visăm un măcel nu au mai multă greutate decât stilistica atent stratificată (eliptică, fragmentară, dar revelatorie) a poeziei anterioare. Iată, de pildă, un poem care este diametral opus densității lirice care constituie (sau a constituit) una din mărcile autorului: „nu am simțul umorului, ai putea să fii medicamentul meu, schimbarea bruscă și neîncrederea… nu miră pe nimeni entuziasmul tău inconștient. mi-ai spus că joaca s-a terminat. am atenuat duritatea confesiunii. hotărâseși ce-ai crezut c-am hotărât împreună. să nu uiți asta.” (p. 65).
Din punct de vedere tematic, volumul stă sub semnul unui „dialog fantomatic”, întâlnit și în Venea cel care murisem, deoarece poezia lui Ionel Ciupureanu este, prin excelență, una a liminalității, a graniței și interferenței dintre spații reale și imaginare (adesea eschatologice), dintre universul viilor și cel al morților, un întreg discurs thanatic (sau chiar thanatofil) catalizând această trecere prin diverse imaginarii: biografic, oniric, grotesc etc. („fragile, obiectele mă abandonară. să construiesc o dezordine, să mă agăț de nasturii tăi. ne răsucim sub bandaje, e plin abatorul, mi-e foame. calmează-te și vei auzi rugina”, p. 75). În sensul acestui dialog fantomatic ar putea fi interpretată observația lui O. Nimigean, care identifică în poezia lui Ciupureanu, „«dodecafonizată»” și „depoetizată à la Bacovia”, o „atmosferă de azil de noapte locuit de clodos beckettieni, de o intensitate existențială – implicit lirică – purificată brusc de zgura oricărei recuzite”. Ambiguitatea vocilor (când masculine sau feminine, când hibride), erotismul funest, o anume „știință” poetică a violenței și bolii, cadrele difuze, situate între viață și moarte, spațiile cotidiene care plonjează instant în oniric ori absurd (inclusiv beckettian), amintirile și afectele permanent defamiliarizate – asemenea registre sunt ilustrative pentru o poezie care explorează liminalitatea existențială, mai ales că volumul este gândit ca un colaj de scrisori trimise din lumea de aici către niciunde ori nicăieri (și viceversa).
Riscul este însă ca o astfel de relaxare a stilului să conducă treptat (într-o carte viitoare) spre o banalizare a lui, din cauza narativității în exces și a reflexelor retorice care pot destabiliza o poetică apreciată pentru capacitatea sa de esențializare. Din acest motiv, întoarcerea la „bacovianismul” propriu n-ar trebui să fie pentru Ionel Ciupureanu o simplă opțiune.