Dincolo de parodie și de umorul de gașcă, subsolul Țiganiadei reprezintă, în mod cert, prima mare dezbatere intelectuală, pluridisciplinară și laică din istoria culturii și literaturii române. Ioan Budai-Deleanu vine cu ceva complet nou: o micro-societate de tip enciclopedic, o masă rotundă a intelectualității române moderne.
În josul paginilor sale, Budai-Deleanu configurează un eșantion reprezentativ pentru toate breslele și atitudinile cărturărești ale epocii sale: istoricul dârz și hypercritic (Chir Mustrul): cel care măsoară totul cu rigla documentului, respingând ficțiunea în numele adevărului factual. Filologul pedant și clasicizat (Erudițian): cel care nu poate concepe estetica în afara canoanelor greco-latine și a etimologiilor stricte. Teologul dogmatic și bigot (Cuviosul Gherasim / Popa Nătăroi): cel care încearcă să strecoare miracolul și satira în tiparele înguste ale păcatului și ale cenzurii bisericești. Spiritul blajin, deschis și eseistic (Mitru Perea): cel care caută sensul profund, pilda morală și aplicabilitatea populară a ideilor. Cititorul comun, naiv și literal (Idiotiseanu): cel care ratează ironia și de la care pornește, paradoxal, nevoia de clarificare a celorlalți.
Pentru prima dată în literatura noastră, dialogul nu mai este unul dirijat de la amvon sau de la curtea domnească, ci unul orizontal, polemic și democratic. Personajele din subsol se contrazic de la egal la egal, se ironizează, își citează surse paralele și își desființează reciproc argumentele.
Sub versurile epopeii, se naște, de fapt, spațiul public românesc. Vocile dezbat teme fundamentale pentru o națiune care se naște: ce este libertatea? este ea potrivită pentru un popor needucat? care este granița dintre istorie și mit? cum trebuie să sune limba literară?
Acest grup eterogen de cărturari nu face doar un simplu exercițiu filologic, ci organizează o veritabilă agora a iluminismului românesc. Se folosesc micile întâmplări ale narațiunii pentru a lansa prima dezbatere structurală asupra identității, culturii și destinului politic al românilor.
Marile teme care transformă notele explicative într-un laborator de idei moderne sunt sintetizate în patru direcții. Întâi, Istorie vs. Ficțiune (sau limitele Adevărului): cât de mult îi este permis unui scriitor să modifice trecutul pentru a crea artă? Chir Mustrul (alter ego-ul dârz al lui Gheorghe Șincai) refuză vehement orice inserție a fantasticului sau a neverosimilului, strigând „minciună gogonată!” ori de câte ori Vlad Țepeș interacționează neistoric cu țiganii. În replică, Mitru Perea (Petru Maior) și Leonachi Dianeu (Budai-Deleanu însuși) apără statutul de autonomie al literaturii, explicând că poezia lucrează cu pilde morale și alegorii, nu cu tabele cronologice.
A doua temă vorbește despre filosofia libertății și gestiunea anarhiei. Este un popor proaspăt ieșit din robie sau iobăgie pregătit pentru democrație și republică? În timp ce textul din pagină parodiază haosul sfatului țigănesc din Cântecul al X-lea, subsolul preia ideile lui Rousseau și Montesquieu. Comentatorii se contrazic dur: Erudițian și Chir Mustrul susțin că poporul needucat are nevoie de o „frână” — de legi severe sau de o monarhie absolută — pentru a nu cădea în fărădelege. Mitru Perea intervine umanist, arătând că dorința de libertate este un drept natural, înnăscut, însă avertizează că o comunitate „fără cătare” (fără lumina educației) își va distruge singură republicile în colbul drumului.
Tema a treia opune Rațiunea iluministă superstiției și clericalismului. Cum se poate deștepta o națiune aflată sub papucul dogmelor și al credințelor băbești? Aici își manifestă Budai-Deleanu cel mai radical spiritul anticlerical. Când forțe supranaturale (draci sau sfinți) intervin în epopee, comentatori precum Cuviosul Gherasim sau Popa Nătăroi caută explicații teologice grave sau semne apocaliptice. Ei sunt desființați ironic de Chir Mustrul și Mitru Perea, care oferă explicații raționale, științifice sau psihologice (cum ar fi praful drăcesc ce provoacă doar o iluzie optică, determinată de frică).
În fine, tema a patra privește făurirea limbii literare și estetica neologismului. Ce fel de limbă trebuie să folosească elita intelectuală? Una arhaică, pură și etimologică sau una deschisă modernizării? Erudițian și Filologul măsoară stihurile cu rigla clasicismului rigid, cerând rime nobile și refuzând termenii vulgari sau regionalismele. Mitru Perea acceptă limbajul viu, popular, capabil să miște sufletul cititorului simplu, în timp ce Leonachi Dianeu își justifică opțiunile de a introduce neologisme de origine latină și romanică. Este prima mare dispută lingvistică care prefigurează formarea limbii române moderne.
Cărturarii fictivi ce alcătuiesc primul public cititor al Țiganiadei caută cu disperare răspunsul la cea mai grea întrebare: cum poate un popor să treacă din noaptea iobăgiei spiritului în lumina deplină a libertății conștiente…