Despre antologia lui Marian Drăghici Lumină încet (Editura Tracus Arte, 2023) am scris în urmă cu un deceniu, impresionat fiind de formele golului existențial din poemele sale, ca și de dramatismul lor intens. Aceeași editură publică acum „Ediția a II-a, cu poeme inedite și unele din nou scrise/ rescrise, de la 1983 la 2023”. Se mai adaugă noii ediții o substanțială și comprehensivă prefață, Întâmplări cotidiene sub lampa „metafizică”, semnată de Ion Pop și, de asemenea, un număr ce sare de 20 de „referințe critice”. Corpusul de poeme se dublează, iar o confruntare între cele două cuprinsuri este aproape imposibilă, datorită unor acute intervenții auctoriale. De la începuturi, poezia lui Marian Drăghici s-a bucurat de o receptare critică inteligentă și lămuritoare, încât nu e ușor, la o nouă întâlnire, să găsești căi neumblate care ar duce la miezul incandescent al acestei opere. Prefața și referințele de la sfârșitul cărții ne pot sprijini în a nu repeta impresiile de lectură ale preopinenților noștri. Și, desigur, în a nu le ignora, atunci când semnalarea lor ne-ar putea fi utilă.
Critica a remarcat afluența de reflecții asupra scrisului în poezia lui Marian Drăghici. Putem însă nuanța această idee, pornind de la textul liminar al volumului, unde poezia e definită ca un reziduu mnezic: „Lucrarea mea de o viață: să fac fotografia, marea fotografie –/ în fapt, să prezerv un sâmbure de îngeritate/ înainte de a se șterge cu totul de memoria locului urma pâlpâirii/ lui Dumnezeu în om”. (La început). Om cu harul religiei, poetul îmbină, în Smerirea, din zilele caniculei atroce, chemare copilăriei cu o serie de scufundări onirice, fapt ce conduce către o epifanie: „– Ce faci tu aici singur pe mare,/ mi-a zis cineva,/ o voce din mine care nu era a mea,/ ce faci tu absolut singur pe mare?”. Aici, ca în multe alte locuri, el apelează simboluri, adesea culese din moștenirea arhaică, care trimit spre transcendență. Iar conturarea reprezentării poeziei și a eului liric pe latura lor anamnezică e potențată și de o foarte personală topică a imaginilor. Nu ni s-ar părea exagerată notificarea că la acest poet e valabil înțelesul atribuit de Freud scrisului, ca limbaj al celui absent. De aceea, la el Timpul, (e) o unealtă de scris, iar poetul poate apărea cu această imagine: „Un om mergând în înserare fără pământ sub picioare,/ la puțin întuneric până și-n dragoste/ ar avea ceva de spus”. Toate acestea converg înspre unica temă a poeziei sale erotice, pe o linie care descinde din Dante, relația cu o absentă: „iubirea unei femei ce nu mai este/ (moartea nu ne-a despărțit, nici uitarea)/ și de care deodată ți se face dor, la modul că/ ai pleca de pe pământ” (Ceva mai real decât neantul).
Metatextualitatea poetului e chiar mai întinsă, dacă admitem că dedicația sau, cu un cuvânt al său, „închinarea” tinde să devină o figură de compoziție. Găsim astfel de „închinări” de ordinul zecilor, de la „aedul nevăzut și necunoscut” și „Dumnealui boierul Ienăchiță Văcărescu”, la muți dintre poeții români contemporani. Apoi, gândul i se îndreaptă și spre prozatori, filosofi, artiști vizuali, critici literari, ca să nu mai vorbim de poeții străini, pe care credem că-i frecventează cu evlavie. „Închinarea”, la Marian Drăghici, are sensul, fie și numai pe planul închipuirii, al unei ciocniri de „păhăruțe”, gest ceremonial care, de altfel, a generat mult exercițiu hermeneutic. Dedicația, făcută aievea, sau imbricată în textul poetic, e o formă de manifestare literară cu intenții estetice, dar vizează adesea și cadrele sociale în care evoluează autorul. În cazul de față simțim cum, de multe ori, dedicația întovărășește geneza literară. Numele beneficiarului de dedicație, reprezentând o operă sau un subiect, poate fi un germen verbal sau un clinamen, cum îi spun esteticienii, care va genera poemul. Prin urmare, un soi de intertextualism „sui-generis”. Cam cum procedează unii pictori, atunci când pictează pe pânze folosite înainte de alți pictori, unde au mai rămas urme din desenele lor.
Fapt e că Marian Drăghici este adeptul unei arte poetice simple: poezia ar trebui extrasă numai din condiția omului în lume. Ea poate fi chiar imaginea despre sine a omului, având deci și o coloratură ontologică. Misterul poeziei se aseamănă cu misterul religios și, desigur, cu misterul morții: „dar nimic nu-mi apare acum mai profund omenesc, mai poetic/ decât să calci pe pământ,/ să ieși seara pe străzi într-un oraș cunoscut/ necunoscut/ și să cânți cu vocea ta joasă ceva fără pretenții, fără urmări// o melodie al cărei unic ascultător ești în înserarea care se lasă/ pentru un scurt timp,/ pentru un foarte scurt timp// căci deodată dai colțul și-ți apare în față/ o altă perspectivă, oho/ poate chiar moartea cu ochii săi violeți zgâindu-se din pereți”. (O altă perspectivă, oho). Și, totodată, în pofida unui scris vizibil îndârjit, poetul își regizează, pentru uzul „fățarnicului cititor”, aparența compunerii genuine, spontane: „Scriu cum îmi vine, ce-mi vine, într-o libertate/ interioară de tip precum am spus/ nu postmodern, ci neoantic”. (Imn pur și simplu).
Într-unul din Bilete-le sale de favoare, Al. Cistelecan îl trece pe Marian Drăghici pe lista poeților care refuză mimesis-ul în folosul revelației, descifrându-i poezia din perspectiva unuia dintre simbolurile ei radiante: păhăruțul. Fără a li se fi reliefat, deocamdată, polisemia acestuia, în carte există și alte embleme prin care spiritul de figurare se poate manifesta deplin. Din șirul lor, ne oprim la „o armonică roșie lucitoare”, prezentă în mai multe poeme, dar cu semnificațiile cele mai clare în cel intitulat Ierusalim. Poemul are ca temă o proiecție utopică, de tip romantic, de neatins pentru cel în care tresare conștiința condiției sale de damnat. Invocația, cu tentă retorică, a divinității nu poate însemna decât asumarea acestei stări, precum și a contextului social simbolizat de suprafețele roșii descrise: „Doamne, du-mă în Ierusalim/ cântând dintr-o armonică roșie lucitoare.// Doamne, du-mă din femeie-n femeie/ la femeia vieții mele Ierusalimul,/ cântând dintr-o armonică roșie ferfeniță făcută praf.// Doamne, du-mă la Ierusalim oriunde-aș merge/ cântând sau nu.// Doamne, du-mă la Ierusalim chiar dacă/ n-am să mai ies nicicând din Câmpul Moșilor/ trăgând de-o armonică roșie printre dealuri roșii.” Drumul poetului la Ierusalim e parodic, așa cum parodic e și cântecul care-l însoțește: „cântând pe dos liniștii de pe lac”. Iar „armonica roșie” este un ecou burlesc al instrumentelor ieșite din mâna regelui David, cel care a cucerit Ierusalimul. Astfel citit, poemul pare unul social, având efecte eroicomice: „Doamne, fă să ajung la Ierusalim chiar dacă/ n-am pornit la drum spre Ierusalim/ ci merg scriind în gând Ierusalim/din București la Vlăduleni via Caracal”.
Poemul care dă și titlul antologiei se deschide cu următorul vers: „e vremea un cristal s-avem în minte”. De îndată ce parcurgem acest text, cristalul devine, la rândul său, un simbol radiant. Pentru cititorii silitori de poezie, el poate aminti de mirabilele reprezentări creștine ale lui Odyseas Elytis. În el stau închise puteri divinatorii care pot fi trezite odată cu lectura poeziei. Nu-i mai puțin adevărat că, într-o ordine simbolică lărgită, cristalul nu se îndepărtează foarte tare de bine-cunoscutul de-acum „păhăruț”. Dar la Marian Drăghici, el funcționează după un principiu consacrat în faimosul Dicționar de simboluri de către Jean Chevalier și Alain Gherbrant: „În creștinism, lumina care pătrunde în cristal este o imagine tradițională a Imaculatei Concepții:Maria este un cristal, iar fiul său lumina cerească: astfel el o poate străbate fără însă a o vătăma”. Orice alt comentariu ar fi de prisos: „e vremea un cristal s-avem în minte –/ așa îl văd eu pa Hristos/ o absență plină de lacrimi/ care nu cad pe jos.// e timpul un cristal s-avem în inimi –/ așa îl văd eu pe Iisus –/ o absență plină de lacrimi/ care se duc în sus.// astfel, marea printre ramuri albăstrind arsura/ unei voci din afara danturilor/ și lumină atât:// cât ai prinde un pai pa ape/ cu pașii tăi egali, Doamne,/ cu pașii tăi egali, Doamne”. (Lumină, încet).
Cu regretul de a nu mai putea, din rațiuni de spațiu tipografic, insista și asupra altor simboluri radiante din volum, ne mulțumim doar să arătăm spre câteva dintre ele. Bestiarul din pagini, adunat de peste tot, din apă, de pe uscat, din aer, scoate la iveală o forță obscură, un animal crepuscular, un spirit malefic și simbol al urâțeniei: „batracianul sângeros și ateu”. Poate că la polul opus, ca valoare de simbolizare, s-ar situa o „bufniță de zece tone”, în care încap, evident, toate misterele basmelor noastre. Poemele din Addenda aduc figuri demne de pana barocă a lui Dimov. Așa cum apare în această nouă ediție, Lumină, încet de Marian Drăghici e o carte de poezie inepuizabilă.