La 25 iunie 1999, Douglas Johnson, istoric al Franței și reputat autor de profiluri postume pentru The Independent, publică portretul lui Gilles Châtelet. Au urmat și alte omagii, urmează și al meu. Dar nu este Châtelet, prin însăși natura sa, un necro-log? Să trăim și să gîndim ca porcii funcționează ca o dare de seamă nefastă a unui specialist în metaforizarea disparițiilor. Meseria acestuia? De a extrage un soi de viață din interiorul unei absențe care nu spune prea multe. Châtelet nu a avut nevoie niciodată de un text omagial convențional și, astfel, nici de rîndurile mele, dintr-un motiv implacabil: și-a redactat singur, cu mult timp înainte, cel mai tăios și pertinent necrolog.
Șansa noastră a fost relația de prietenie dintre Claude Karnoouh și Gilles Châtelet. Karnoouh îl prezintă pe matematicianul și filosoful francez studenților de la Cluj-Napoca, printre care se afla și Claudiu Gaiu care ajunge să repete gestul profesorului său, aducîndu-l încă o dată printre studenți prin traducerea volumului Să trăim și să gîndim… De asta aleg să-l denumesc pe Châtelet prin acest termen extrem de contemporan de micro niche celebrity avant la lettre, căci pentru majoritate, numele său nu înseamnă mare lucru, însă există o minoritate care, odată ce au dat de el, nu-i mai pot întoarce spatele.
Născut la Paris în 1944, Gilles Châtelet a fost un personaj de o discreție remarcabilă, fiind descris de Maya B. Kronic (pe atunci Robin Mackay) drept un matematician și filosof „destul de obscur”, cunoscut inițial doar pentru studiile sale asupra fundamentelor conceptuale ale științei. Deși integrat în cercuri sociale vaste, Alain Badiou subliniază că esența sa intimă era marcată de o singurătate profundă, o retragere voluntară din care a putut judeca lucid destinul abject al societăților noastre. Această mișcare, finalmente mortală, de recul i-a permis să preschimbe această tăcerea interioară și să critice tăios aplatizarea lumii din jurul său.
Châtelet îi mărturisea lui Agnes Aflalo că încă de la 15 ani a simțit fiorul sistemelor filosofice, pe care le considera capabile, dacă sunt mânuite cu precizie, să mute munții. Pentru tînărul Gilles, filosofia, atunci ca și mai tîrziu, nu era nicidecum o îndeletnicire analitică, cît o bulversare formativă a tinereții, o experiență într-atît de speculativă încît să opereze la nivel senzorial. În jurul anului 1961, la doar 17 ani, Gilles Châtelet intră la École Normale Supérieure, alegînd matematica în detrimentul filosofiei. Francis Marmande, într-o recenzie din 2010, spune despre acest eveniment că Châtelet era convins că de la o anumită altitudine, toate disciplinele comunică între ele. O idee barbiliană. Doctor în matematică și cercetător la IHES, Châtelet și-a extins rigoarea asupra fizicii teoretice și economiei. Înțelegea necesitatea de a „cunoaște bestia economistă” pentru a o putea lovi eficient între ochi, denunțând acest Minotaur modern care încerca să substituie politicul prin dictatul economiei pure.
Dincolo de rigoarea academică, parcursul lui Gilles Châtelet a fost marcat de un militantism neîmblînzit, începînd cu un „stagiu” în Partidul Comunist la 18 ani și continuînd ca figură centrală a Frontului Homosexual de Acțiune Revoluționară. Într-un interviu din 1998 cu Marc Ragon pentru Libération, Châtelet recunoaște că această traiectorie politică și intelectuală era comună generației sale. Totuși, lucrul care l-a singularizat a fost întîlnirea decisivă cu Félix Guattari în cadrul CERFI. Poate că nu este accidental faptul că Badiou i-a rezervat aproximativ 20 de pagini lui Gilles Châtelet în al său Mic panteon al filosofiei franceze postbelice (Tact, 2018). În Éloge de l’amour, Badiou pare să-l descrie direct pe autorul nostru atunci cînd discută despre „cele patru condiții ale filosofiei”: posturile de „savant, artist, militant și amant” par să fie deduse din viața lui Châtelet. Astfel, spune Châtelet, eseul său polemic nu a reprezentat un abandon al matematicii, ci o culminare a acelei laturi militante pe care nu a părăsit-o niciodată.
Scurtul stagiu pentru studii matematice în Statele Unite i-a prilejuit lui Châtelet o întîlnire culturală definitorie cu generația Beat. Deși în 1974 activa ca profesor part-time de matematică la Universitatea Pontificală din Rio de Janeiro, parcursul său fusese deja iremediabil „deraiat” de la rigoarea matematicii pure încă din 1972, odată cu apariția lucrării Anti-Oedip. Fascinația sa pentru intersecția dintre știință și gîndire l-a atras în orbita lui Deleuze și Guattari, devenind un interlocutor esențial pentru proiectul lor de a defini relația, fie ea și diferențială, dintre filosofie și știință, temă centrală a volumului Ce este filosofia? din 1991.
După revenirea în Franța, parcursul lui Gilles Châtelet capătă o dimensiune instituțională puternică. Expertiza sa matematică l-a purtat de la consultanță industrială pentru producători de motoare de avioane până la catedra de la École Polytechnique, fără a-i altera, însă, nucleul critic, ba din contră. Centrul activității sale intelectuale rămîne la Universitatea Paris-VIII (Vincennes), unde începe studiul formal al filosofiei. Ulterior, devine profesor la această facultate care respira aerul experimental al cerințelor șaișoptiste. Între 1989 și 1995, în calitate de director de program la Colegiul Internațional de Filosofie, fondează seminarul „Întîlniri Științe-Filosofie”, un spațiu unde demonstra că științele umaniste și cele reale nu trebuie înnodate artificial, deoarece, zice Châtelet, încă de la grecii antici, ele sunt deja legate. Spirit profetic, Châtelet a anticipat încă din 1987, printr-o simplă notă de subsol, impostura mecanismelor de evaluare academică de tipul „Clasamentului Shanghai”, denunțînd precoce transformarea educației într-o competiție de cifre golită de sensul ei tare, elitist în sens nietzschean, de acces al tuturor la o educație înaltă.
Anul 1993 marchează publicarea operei sale fundamentale, Mizele mobilului. Însă, succesul editorial vine în 1998 cu pamfletul Să trăim și să gîndim ca porcii, o „furie sacră” îndreptată împotriva a tot ce poate însemna triada Reagan-Thatcher-Mitterrand. Pentru unii intelectuali francezi, această carte este „singura, din acei ani, care merită titlul de «capitală»”. Departe de a fi un simplu epistemolog, Châtelet este, în cuvintele lui Badiou, un „dialectician romantic” care detonează din interior orice alibi al pseudo-științei prin angajament politic și metaforizări. El denunță alianța necurată dintre economie, politică și cibernetică, un hibrid econo-cibernetic care depolitizează societatea, transformînd cetățenii în „indivizi-termostat” guvernați de o invidie naturalizată. Châtelet însuși spune într-un interviu cu Pascal Nouvel că, în loc de „porci”, pentru care nutrea o simpatie profundă, ideea inițială era de a folosi termenul de „protozoare sociale”. Avertismentul său este profetic și de o actualitate izbitoare: o democrație a consensului mineralizat, care ignoră conflictul politic în favoarea „optimizării” financiare, este un agregat putrescibil ce alunecă inevitabil spre tehnopopulism și fundamentalism. Ca protozoarele, oamenii medii ai democrației-piață sunt forțați să răspundă la stimulii de bază ai spectacolului, fără interioritate, fără rezistență, ci doar ca niște suprafețe de consum. Inversul pervers al acestei posturi ingrate este creșterea furibundă a ideologiei fasciste și, finalmente, a dezintegrării fibrei omenești.
La scurt timp după publicarea criticii sale aspre, de o stilistică sardonică, asupra acestei societăți, Gilles Châtelet apelează la, probabil, singurul gest care garantează, cu viața, seriozitatea concepției sale. Sfîrșitul lui Gilles Châtelet, survenit prin sinucidere la 11 iunie 1999, a fost marcat de o luptă discretă cu SIDA, văzîndu-și cu propriii ochi corpul cum degenerează, și de o profundă melancolie intelectuală provocată de pierderea prietenilor săi. Gestul său definitiv s-a produs în același apartament în care partenerul său, Bela-Andreas Hentsch, un tînăr pianist, se aruncase pe fereastră chiar sub ochii săi cu cîteva luni înainte. Profund afectat de sinuciderea lui Gilles Deleuze, Châtelet a văzut în gestul acestuia nu o capitulare, ci o ultimă revoltă vitală împotriva a ceea ce Marc Ragon descrie ca fiind „spiritul de demisie” și al delăsării generalizate. Dacă și-a luat viața, spune Joël Merker, nu a făcut-o din cauza unei slăbiciuni, ci datorită unei idei extrem de exigente asupra vieții. Deși plănuia o colaborare cu Alain Connes și regreta că nu l-a întîlnit niciodată pe Michel Foucault, el s-a simțit la 55 de ani în fața aceleiași provocări, din ce în ce mai presante, de a refuza „laisser-faire”-ul. Revista Le Monde îl descrie, cu două zile după moartea sa, ca fiind acest spirit extrem de strălucit care „putea trece constant de la un registru la altul, interesîndu-se la fel de mult de strategia militară ca și de literatură, fără a se mulțumi vreodată să aplice un concept, ci căutînd mereu corespondențele sau analogiile”.