În prima parte a tezei de licență a subsemnatului am citit metafizica lui Leibniz prin Russell și Whitehead, centrând analiza pe problema relațiilor interne ale monadelor. Whitehead rezolvă aporia deschizând ferestrele monadelor: entitățile actuale prehendează direct datele altor entități, fără armonia prestabilită, iar prehensiunea nu oglindește, ci sesizează activ și selectiv. Gilles Châtelet îl citește pe Leibniz cu lentile diferite față de Russell. În Les Enjeux du mobile, Châtelet nu mai citește un Leibniz al mecanicii raționale, ci un Leibniz al quantitas virtualis, al materiei ca experiență intensivă a propriului corp, al diferențialei ca proto-virtualitate. Cele două lecturi nu se contrazic: prima se ocupă de relațiile dintre monade, a doua de virtualitățile din interiorul fiecăreia. Omologia structurală dintre condensarea diagramatică châteletiană și prehensiunea whiteheadiană constituie puntea dintre cele două părți ale lucrării: ambele sunt operatori de constituire în care entitatea se naște în actul prin care sesizează un nou sistem.
Ce raport întreține ontologia châteletiană cu științele fizico-matematice? Nu este un raport de fondare, așa cum propune Deleuze, care așază ontologia dedesubt ca sol al științelor. Nu este nici un raport de reconstrucție logică, așa cum procedează pozitivismul. Nu este nici dialectica ideală a lui Lautman, care plasează deasupra matematicii efective un câmp de probleme ale căror încarnări sunt teoriile matematice. Și nu este nici experimentalismul autonom al lui Cavaillès, care refuză ontologia ca inutilă. Châtelet descoperă o a treia cale: ontologia este co-genetică, se naște odată cu gestul fizico-matematic, iar gestul se naște odată cu ea. Propunem termenul de acompaniere conectivă pentru a desemna acest raport: ontologia acompaniază matematica și fizica în gestul lor comun, fără a le fonda și fără a fi fondată de ele.
Dar dacă ontologia acompaniază fără a fonda, care este instrumentul acestei acompanieri? Răspunsul lui Châtelet este: diagrama. Nu diagrama ca figură geometrică, nici ca schemă, ci diagrama ca gest material prin care virtualul și actualul se articulează într-o formă nouă. Distincția cea mai clară o oferă de Saint-Ours, pornind de la exemplul lui Argand: o figură ilustrează algebricul prin geometric în mod static; diagrama, dimpotrivă, este o figură-calcul dinamică care demonstrează că i este o rotație de π/2, mobilizând simultan imaginea și calculul. Figura rămâne pe loc; diagrama ne deplasează. Châtelet insistă că diagrama nu se reduce la un auxiliar de reprezentare: ea are o demnitate ontologică proprie.
Modul în care diagrama operează este împletirea singularității, diagramei și metaforei. Cele trei componente se susțin reciproc: fără diagramă, metafora e o fulgurație sterilă; fără metaforă, diagrama e o icoană înghețată; fără subversiunea funcționalului de către singular, nimic nu contrazice obișnuința. Termenul de împletire (entrelacement) nu este o invenție a comentatorilor, ci a lui Châtelet însuși, și descrie exact modul în care funcționează acompanierea conectivă: nici subsumție, dar nici reducție, ci o țesătură în care fiecare fir îl susține pe celălalt. Knoespel insistă asupra dimensiunii literalmente materiale a acestui proces: mâna care trasează diagrama nu ilustrează un concept pre-existent, ci îl produce. Fenomenologia tehnologiilor manuale pe care o invocă Knoespel, de la urme și schițe până la mâzgălituri și grafice, nu este o metaforă pentru activitatea intelectuală, ci condiția ei de posibilitate. Matematicianul gândește cu mâinile înainte de a gândi cu simbolurile, iar simbolurile păstrează urma gestului care le-a produs.
Această corporalitate a gestului este ceea ce justifică termenul pe care îl propunem: materialism gestual. De ce materialism? Fiindcă la Châtelet, materia nu este un fundal inert pe care se așază formele, ci un câmp intensiv de tensiuni din care emerge diagrama. De ce gestual? Fiindcă acest câmp nu se organizează singur, ci prin gesturi care sunt ele însele materiale, corporale și grafice. Materialismul gestual nu coincide nici cu realismul agențial al lui Barad, nici cu materialismul intensiv al lui DeLanda, nici cu materialismul inclusiv al lui de Freitas și Sinclair: ceea ce îl distinge pe Châtelet este gestul ca operator ontologic. Exemplul cel mai clar al acestui materialism îl oferă analiza revoluției lui Grothendieck ca dublă operație de condensare și multiplicare: punctul grothendieckian concentrează într-un singur loc structurile cele mai sofisticate și, simultan, eliberează virtualitățile geometrice pe care le conține. Cu cât mai mult concentrezi, cu atât mai mult eliberezi. Concretul nu e opusul abstractului, ci limita lui: a fi absolut concret înseamnă a persevera într-o abordare tangențială a gândirii care sesizează propria sa mișcare.
Materialismul gestual descrie cum operează diagrama individual. Dar fizico-matematica nu este o singură diagramă: ea este un câmp stratificat de paliere care merg de la mecanica clasică la relativitatea generală și dincolo de ele. Propunem termenul de conectivitate stratigrafică pentru structura care le leagă: nu o unificare, nici o ierarhie, ci o conectare productivă în care fiecare strat îl generează și îl susține pe celălalt. Trei operatori cooperează în această conectivitate. Transducția, preluată de la Simondon, descrie modul în care structura se propagă de la un palier la altul: fiecare palier este un sistem metastabil, suficient de structurat pentru a funcționa dar suficient de tensionat pentru a genera palierul următor. Autopoiesis-ul, preluat de la Varela și Maturana, descrie modul în care fiecare palier se auto-organizează. Concrescența, preluată de la Whitehead, descrie modul în care virtualitățile sunt integrate într-o unitate nouă, selectiv și ireversibil. Dacă Simondon descrie cum se propagă, Varela și Maturana descriu cum se auto-organizează, iar Whitehead descrie cum se integrează.
Ce se întâmplă când parcurgem această structură de la actual spre virtual? Châtelet formulează un paradox aparent: cu cât matematica devine mai abstractă, cu atât ea funcționează mai bine în aplicare. Propunem termenul de regresie imanentă a Realului Actual în Realul Virtual: parcurgerea palierelor de la actual spre virtual nu este o fugă de concret, ci o intensificare a lui. Calderón a confirmat empiric acest program, arătând că mirror symetry și teoria Gromov-Witten sunt exemple paradigmatice de regresie imanentă: structuri matematice de o abstracție considerabilă care generează fizică nouă la treizeci de ani distanță de formula lui Châtelet. Regresia imanentă se deosebește de geneza transcendentală pe care o propunea Lautman. La Lautman, lumea ideilor preexistă, iar matematica participă la ea. La Châtelet, prin moștenirea deleuziană, virtualitatea nu este un model la care particularul participă, ci o problemă care se actualizează diferențiat, iar actualizarea acționează retroactiv asupra virtualității, intensificând-o. Se câștigă astfel posibilitatea de a gândi împletirea gestului constructiv cu descoperirea structurilor și cu geneza formelor matematice. La Lautman, aceste trei momente rămân separate. La Châtelet, ele se împletesc într-un singur proces pe care propunem a-l numi devenirea gestuală genetică a conceptelor : conceptul nu preexistă gestului, ci se naște odată cu el. Totodată nașterea conceptului este operație corporală și diagramatică. Nu în ultimul rând, gestul nu ilsturează un concept deja format, ci îl generează, iar în acest act de generare, este însuși gestul cel care se transformă.
Ce îi lipsește încă materialismului gestual? Fernando Zalamea a sistematizat gesturile châteletiene în trei operatori ai producției matematice: inversarea, scindarea și augmentarea. Triada lui Zalamea oferă ceea ce materialismul gestual, în stadiul său actual, încă nu posedă: o sistematizare operatorie a gesturilor. La Châtelet, gesturile sunt descrise fenomenologic, cu o atenție extraordinară la detaliul fizico-matematic, dar fără o clasificare a tipurilor de gest. Materialismul gestual ar putea trece astfel de la stadiul de ontologie a gestului la stadiul de calcul al gesturilor. Trecerea ar replica, la un alt nivel, exact regresia imanentă descrisă mai sus: formalizarea nu sărăcește ontologia gestului, ci o intensifică, deschizând posibilități pe care descrierea fenomenologică singură nu le putea sesiza.
Ontologia châteletiană, așa cum am reconstruit-o aici, nu este o teorie închisă. Ea este, în spiritul materialismului gestual, un gest care trezește alte gesturi, adică un operator de cone