„În anumite momente mi se face dor de unul sau de altul dintre personajele mele”
‒ Stimată doamnă Dora Pavel, să pornim de la roman, „obsesia” dumneavoastră. Ați mai povestit undeva momentul care a declanșat scrierea romanului Agata murind.
‒ Da, o poveste splendidă, chiar îmi face plăcere s-o reiau. Lucram la colaţionarea şi corectura Bibliei de la Blaj, verificam cuvințel de cuvințel dacă întreg textul s-a transpus bine din chirilică. În august 1999 eram deja spre final. Parcurgând Vechiul Testament, cu tot felul de pasaje terifiante pe care le visam noaptea, brusc, în 18 august ‒ n-o să uit ziua asta ‒, mi-a venit ideea unui roman. De fapt, ideea unei proze, nu știam că va fi roman. Scriam debordant, furioasă că m-a apucat frenezia asta tocmai când aveam de încheiat acea ediţie. Una o sabota pe cealaltă, dar în acelaşi timp se și provocau, se și susțineau. Cred că, dacă n-ar fi fost Biblia, n-aș fi fost atât de înverșunată să scriu. Am mai spus-o: n-am vanitatea naivă să consider că o instanţă divină mi-a dat această șansă, totuși ceva a existat. Cum să explic altfel faptul că acest impuls s-a finalizat apoi într-un roman, pentru care am luat premiul Uniunii Scriitorilor? Şi că de aici mi-a fost deschisă calea spre o editură extraordinară, Polirom, și, mai ales, că de aici n-am mai dat înapoi, am rămas la roman?! Spaima mea după ce am încheiat Agata murind a fost dacă voi mai putea scrie roman. Dar, iată, după Agata… am scris Captivul. Captivul a fost ca o mică iubire cu care încerci să te vindeci de o mare iubire, să poţi trece apoi spre o altă mare iubire. A urmat apoi un roman de mare rezistență, Pudră, pe care, la ora asta, aproape că l-aș aşeza valoric înaintea Agatei murind. Am continuat cu Do Not Cross. Se întâmplă să recitesc zeci de pagini și să mă întreb: Dumnezeule, eu le-am scris? De unde atâta exuberanță, atâta entuziasm, atâta energie? Citeam foarte mult, și la un moment dat mi-am zis: Dar ce, ăștia-s supraoameni? Nu pot să fac şi eu așa ceva? Trebuie să pot!
‒ Este orgoliul artistului?
‒ Nu-i orgoliu, nu e neapărat vorba de impulsul de a-l egala pe celălalt sau de a-l întrece, este mai degrabă o expansiune interioară, o dorință de a mă testa pe mine. Este cel mai grozav mod de „vindecare”, dacă ai ceva cât de cât de vindecat. Romanul este psihanalistul! Mulți mă întreabă: dar cum scrii tu despre moarte? Nu pot citi asemenea pagini, tu cum le-ai scris?
‒ Vă reproșează că sunt morbide?
‒ Ei așa le consideră. Da, sunt şi pagini macabre, dar nu la modul naturalist, nu ajung până acolo. Și-apoi, mari scriitori ai lumii au dat scene mult mai cumplite. Nu mai spun de ceea ce face bietul Raskolnikov în Crimă și pedeapsă!
‒ O luptă pe viață și pe moarte, spuneți undeva. Chiar așa să fie scrierea unui roman?
‒ Da, uneori este o luptă pe viață și pe moarte, cel puțin așa am simțit-o eu. Îmi amintesc, de exemplu, la Captivul. Eram spre final, nu mai puteam nici să dorm, mă trezeam pe la trei și mă întrebam: ce fac cu personajul de-aici încolo, pentru că el se oprea și mă întreba: încotro s-o iau? Iar eu trebuia să-l duc mai departe. Efectiv mă epuiza fizic. Și-mi ziceam: ori eu îl termin, ori mă termină el pe mine!
‒ Romanul-roman! Obsesia dumneavoastră! De altfel, și romanele dumneavoastră sunt obsesive…
‒ Eu nu am obsesii. Eu am acest tip de roman, m-am trezit cu el fără să vreau. Pentru că ceea ce mă fascinează în scris sunt: profunzimile, părțile nedezvăluite, labilitatea psihicului uman, limita dintre luciditate și nebunie, care este atât de fragilă, atât de puțin ne trebuie să trecem dincolo, în dezechilibru, mă preocupă deci tot felul de trăiri deviante. Dar nu numai, am și personaje absolut echilibrate, normale. Eu nu cred că există om care să nu aibă o oarecare problemă, să nu treacă la un moment dat printr-o stare de depresie, de labilitate afectiv-emoţională. Asta mă atrage pe mine. Partea asta. Un tânăr critic a zis că scriu thrillere metafizice. Da, romanele mele sunt oarecum și senzaţionale, atractive şi pentru public, zic eu, pentru că-mi place ca ele să aibă și un epic captivant care să te țină, dar au și aceste personaje cu probleme reale, autentice. Erosul şi Thanatosul merg mână în mână. Or, această Augusta a fost nevoită să asiste la scenele de deshumare ale surorii ei, împrejurarea s-a ivit fără voia ei… Sunt întâmplări care-i ies pur şi simplu în cale, cum îi ieșeau lui Don Quijote, ca-n romanele cavalerești. Nu eroina a căutat situațiile respective, inclusiv pe cele erotice, ci ele au găsit-o. Mulți dintre lectorii chiar avizaţi se arată pudibonzi. Mi se pare o formă de ipocrizie, de absenţă a lecturilor. După cum unii nu suportă scenele macabre. Un distins eseist mi-a spus că el n-a putut citi, n-a rezistat să ducă la bun sfârşit primul capitol din Pudră. De ce, domnule?! Este chiar scena unei treziri din moarte clinică acolo, un prilej de bucurie, nu? N-am descris un omor…
‒ Da, nu este vorba de moarte, este vorba de viață prin moarte!
‒ Învierea lui Lazăr! Tocmai, e ceva fascinant. Am cunoscut un caz real de acest fel, nu are nimic în comun cu personajul meu, dar m-a incitat ideea. Pudră este un roman al regăsirii de sine, pe care l-am asemănat, păstrând proporţiile, cu Portretul lui Dorian Gray al lui Oscar Wilde. Protagonistul lui (fireşte, titlul face referire la pudra cu care era şi el „machiat” ca toţi decedaţii) are prilejul ca în acea noapte să-și rememoreze viața. Pus în această postură, are abia acum răgazul unei introspecţii, ajunge să-și conştientizeze propriile vini, descoperă că a trișat ca restaurator de artă, tentat fiind nu doar să refacă tablourile, ci să le cosmetizeze dincolo de forma lor iniţială, falsificându-le în acest fel şi nemărturisind-o nimănui. Teribilul act fraudulos ajunge să-l macine abia acum, într-un veritabil şi dur autorechizitoriu. Este revelaţia sa esenţială de după actul învierii. Astfel a devenit Pudră un roman al regăsirii, al descoperirii „urâciunii” din sine, pe care o descoperise și Dorian Gray.
‒ Am sărit peste Captivul sau am trecut prea repede peste el…
‒ Odată cu el, am încercat să merg mai departe, să nu mă opresc. A fost și presiunea valorii Agatei murind, roman cotat foarte bine, unul de succes, cu patru ediții deja, tradus și în Spania. Ei, am avut acea spaimă că nu voi mai atinge nivelul primului meu roman. Eram datoare să scriu unul de același calibru, deși poate Captivul nu este de același calibru. Este un roman despre incest şi despre paricid. Am vrut să merg – așa am simțit, am învățat asta și de la Breban ‒ pe teme majore. Roman adevărat este cel în care ai o miză, o miză puternică. Or, în Captivul ea este cea a experimentului vindecării prin teatru, dar, în primul rând, el este un roman al incestului (psihologic, doar) frate-soră. În care sora e bolnavă psihic, iar tatăl gemenilor, un mare regizor, încearcă să creeze un teatru cu actori tineri, traumatizaţi, pe care să-i vindece. Și, într-adevăr, îi vindecă pe toți, mai puțin pe fiica lui, care-l și ucide, este un paricid acolo, în final, crima e săvârşită din aşa-zisa dorință de autenticitate, ca urmare a îndemnului repetat din partea tatălui-regizor: Fiţi autentici!
‒ Câteva cuvine și despre cel de-al patrulea roman, Do Not Cross, un alt roman cu miză și, oarecum, pe o temă tot mai dezbătută în actualitate.
‒ Un roman al relației răpitor-ostatic. Mă rog, s-a vorbit de Sindromul Stockholm. Un tânăr gay este răpit de un ins cu probleme psihice și ținut ostatic în pădure. De fapt, prin el am intenţionat să scriu un roman de dragoste, aşa cum mă îndemnau cei apropiaţi. Şi cred că am reuşit. […]
‒ Recent, şi cel mai nou roman al dumneavoastră, Bastian, publicat la Polirom în 2020, a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj. Criticii l-au înscris şi pe el în tonalitatea şi problematica celorlalte…
‒ Da, a avut, şi el, parte de o receptare critică foarte bună şi de un succes de public pe măsură. Bastian îşi arogă, de asemenea, statutul de „thriller abisal”, de roman gotic. Scriindu-l, m-am convins încă o dată că, orice aş face, aleg aceleaşi premise „tari”, că merg înspre aceleaşi „temeiuri” narative: decadent, maladiv și macabru, înspre imaginarul psihotic, delimitând iarăşi un „caz”. Protagonistul meu este tot un depresiv, un melancolic, de data asta, un vinovat-nevinovat-perfect-convins-de-vinovăţia-lui, trăind permanent cu o culpabilitate faţă de propriul sine, făcând eforturi disperate de a ispăşi o vinovăţie primordială printr-o alta, de circumstanţă…
‒ … Care nici nu-i aparţine…
‒ … Dar de care se agaţă pentru a-şi urma mult doritul proiect al ispăşirii. Acum, că-mi evoc aceste detalii, mi-e dor de compania lui Gregor Carp. E curios cum în anumite momente mi se face dor de unul sau de altul dintre personajele mele. Este una dintre cele mai frisonante şi mai autentice trăiri. Abia aştept să aud noul glas care se vrea la mine în ficţiune: Hei, n-ai vrea să mă urmezi?
(Fragmente din interviuri realizate de Daniel Moșoiu,
Radio Cluj, 5 iulie 2017; 22 iulie 2021)