Onomastica prăjiturilor. Simbolism
Un loc aparte în lumea rețetelor de prăjituri îl ocupă onomastica acestora. La fel ca în cazul numelor de persoane, numele de prăjituri arată aspirația, dorința, un nivel la care se dorește accesul, ele par a avea o încărcătură specială, chiar fără a se cunoaște formula nomen est omen se speră cumva, în forul interior, că numele, aidoma unei chei magice, va deschide, va permite accesul spre o terra nova ideală. Onomastica prăjiturilor este un factor important în includerea lor în caietul de rețete, ele dezavuând, la modul freudeian aproape, aspirații, având rol de adjuvant în mecanismul, atât de bine pus la punct, al câștigării recunoașterii, al dobândirii prestigiului social ș.a.m.d.
Astfel, prin intermediul onomasticii putem accede la straturile fine ale aspirațiilor intime, descoperind printr-o arheologie delicată stratificarea valorilor considerate dezirabile de către societate în diferitele ei etape. Să luăm exemplul Prăjiturii Televizor, simptom evident al unei perioade în care televizorul era un obiect pentru achiziționarea căruia existau liste de așteptare. Din aceeași perioadă avem și Prăjitura Vis Vienez, un nume care pur și simplu „pune degetul pe rană” într-o societate în care granițele țării erau, practic, închise pentru majoritatea populației. Un alt nume de prăjitură este Noapte de iarnă, aici conotațiile sunt multiple, nopțile de iarnă în comunism aveau ceva special, nu acel ceva magic, acel spirit al sărbătorilor plutind în aer, ci frigul, penuria alimentară (alimentele principale erau raționalizate, se primeau pe cartelă, iar alte delicii culinare nu puteau fi, la vremea respectivă, decât „visul unei nopți de vară”, o reverie utopică), solitudinea și desacralizarea sărbătorilor, în nopțile de iarnă comuniste nu putea răzbate decât Moș Gerilă.
În acest nume de prăjitură, e găsită ideal o formulă cuminte, sigură, dincolo de care să transpară fără a periclita atât întunericul nopții de iarnă, cât și speranța, visul nutrit dar bine ascuns în întuneric. Este o metaforă foarte frumoasă ce surprinde o întreagă lume cu discursul ei oficial, dar și, murmurat, cuvântul celor mulți și a micii lor istorii. Alte nume de prăjituri din aceeași perioadă istorică și care grăiesc de la sine: Prăjitura Greta Garbo, Prăjitura Diplomat, Prăjitura Durere (deși, conform dialogurilor, numele ar însemna „o prăjitură durere de bună”), Prăjitura Capriciul Doamnelor sau, în fine, Prăjitura Nonplusultra…
În perioada postrevoluționară, centrul de interes, deci aspirațional, se schimbă. Astfel, una dintre primele prăjituri de succes (deci de largă răspândire) a fost Prăjitura Petre Roman, purtând numele celui imortalizat în folclorul urban drept: „un prim-ministru/ mai frumos ca Făt-Frumos”, explicațiile, în acest caz, sunt de prisos. O altă prăjitură post-revoluționară de succes a fost Prăjitura Fanta, prilejuită de apariția pe piață a sucului cu același nume. Prăjitura, o prăjitură cu brânză, avea drept principală caracteristică o glazură aparte, realizată din sucul Fanta, mână în mână cu Prăjitura Coca-Cola. Pot coexista aici nostalgia după Fruco și dorința de asimilare a noului, venit dintr-un Occident interpretat printr-o grilă care-l investește cu „binele, normalitatea, superioritatea” ca principale „repere de contrast” în virtutea unei mentalități marcate „de fenomenul ideologizării geografiei” care are ca urmare investirea Occidentului cu funcția de ombelico del mondo, în logica unor geografii simbolice pertinent analizate în studiul Europa Centrală, Răsăritul, Balcanii de către istoricul Sorin Mitu (Sorin Mitu, Europa Centrală, Răsăritul, Balcanii, geografii simbolice comparate, ediția a II-a, Editura Internațional Book Acces, 2008, Cluj-Napoca, pp. 9-37).
O altă prăjitură de succes apărută de această dată, foarte de curând, este Prăjitura Snickers, care a împrumutat numele batonului de ciocolată cu alune dar care încearcă, prin preparare și ingrediente, să imite compoziția, gustul, consistența batonului respectiv sub forma autohtonă a prăjiturii. La fel, există Prăjitura Rafaello, numită după globurile de ciocolată albă presărate cu nucă de cocos și care, din nou, încearcă o reproducere fidelă a ingredientelor, gustului, consistenței, reinterpretând-o însă, în forma autohtonă preferată, prăjitura ori, la fel, Prăjitura Kinder Bueno dar și Prăjitura Muffins despre care aflăm că este „un fel de chec pus în forme rotunde”. Observăm că se încearcă imitarea unor mărci bine cunoscute, aflate în prima linie de răspândire la contactul comercial al Vest-ului cu Est-ul.
Transformarea la care aceste produse-stindard, percepute drept simbol al unei lumi noi, mai bune, a unei alte vieți, transformarea la care acestea sunt supuse este un ritualic proces de naționalizare, de autohtonizare a acestora, ideea produsului, odată „prinsă” este decantată și asimilată și devine, prin păstrarea numelui care trimite mereu spre acel orizont dezirabil și prin procesul alchimic de transformare în altceva mai apropiat de tradiția culinară autohtonă, are loc un interesant și original proces de fuziune. De ce acest produs hibrid al imaginarului a două culturi, civilizații diferite este supus acestui proces de transformare a „înfățișării”? Vom remarca faptul că Snickers și Rafaello sunt, în fapt, produse de tip fast-food, sunt bucăți mici, concentrate, gata de a fi luate în grabă și mâncate, da, tot în grabă. Nimic special, festiv, demonstrativ, fapt ce nu se îngemănează cu imaginea de corn al abundenței cu care este investit Occidentul.
În plus, o problemă de primă importanță este dimensiunea acestor dulciuri, ele sunt mici sau foarte mici. Ori interviurile noastre ne arată că este foarte importantă cantitatea în cazul pregătirii mesei de sărbătoare, iar prăjiturile nu constituie o excepție. Ele trebuie să fie întotdeauna multe, făcute în tăvi foarte mari, iar pe urmă, odată tăiate și aranjate ele trebuie să umple multe farfurii, să prisosească astfel încât acest surplus să poată fi dăruit, și, chiar după trecerea sărbătorilor, după trecerea musafirilor, să mai rămână câteva bucăți de prăjituri, pe scurt, sărbătoarea e necesar să fie marcată prin mese pantagruelice, acest lucru aducând satisfacție: „ș-atuncea mulți vecini așteptau să vină Paștele, Crăciunul, să vină-n vizită la noi să mănânce (…) ‹Mănânci? Stai jos. Vrei supă? Vrei felu doi? Vrei aia? Vrei cealaltă?›”. Pentru o mai bună lumină asupra fenomenului, vom cita și un exemplu care arată modul în care este sancționată „puținătatea” la o masă: într-un dialog, din păcate, neînregistrat, pe aceleași teme culinare, interlocutoarea povestea despre experiența participării la o nuntă a cărei locație a fost restaurantul unui hotel de cinci stele. La întrebarea mea „Și cum e mâncarea la un restaurant de cinci stele?” răspunsul a venit prompt „Nu-i bună că-i puțână”. Asocierea ajunsă la nivel de sinonimie dintre calitate și cantitate reiese constant pe parcursul interviurilor: „ies vro șasă farfurii… șasă farfurii (de prăjituri n.n.)…no, păi îs multe… bune…”.
Vom aminti aici și descoperirea, în timpul interviurilor, a unei rețete de sărbătoare, Prăjitura regală. Interlocutoarea a pomenit-o ca prăjitură specială și foarte bună învățată de la „o fată din Ucraina care stătea la mine în gazdă”.
Concluziile care se desprind din acest capitol consacrat Rețetei gravitează în jurul încercării de a defini rețeta; disting mai apoi o încercare de repertoriere a rețetelor după criteriile pe care le-am desprins pe parcursul studiului: rețetele pentru zilele „obișnuite” și rețetele pentru zilele de sărbătoare, cu o analiză a manierei în care se realizează acest triaj; circumscriu un centru de interes special, acela al onomasticii rețetelor și al rolului deloc neglijabil pe care onomastica o are în acest univers culinar; analizează ritualul de transfer al rețetelor, cu apropieri față de teoriile lui Mauss elaborate în celebrul Eseu despre dar și, din nou, o analiză a funcției de reprezentare și integrare socială pe care îl îndeplinește rețeta, respectiv prăjitura, imaginarul social jonglând aici, din nou, cu dihotomia vechi-nou și analizând și maniera în care s-au propagat strategii de rezistență sau subzistență alimentară necesare „supt vremi”.
Și Cenușăreasa merge la bal
Rețeta Curățenie în frigider, este, așa cum foarte plastic exprimă numele, rețeta unui fel de mâncare pregătit din resturile, „capetele” ce rămân în frigider: „(…) îi zâce la rulada aia Curățenie în frigider, adică, ai o bucată de salam, ai încă o bucată, ai o bucată de cârnaț, o bucată de kaizer (…) și după aia tot felu’ de brânzeturi, pune caș, de oaie (…)”. Cum devine ea Ruladă de Paște și de Crăciun? Dat fiind noul statut, nu se vor mai folosi capete de salam sau resturi de brânză ci se vor face cumpărături. Iată deci ingredientele transformării cu succes a Cenușăresei într-o Prințesă: un nume nou și o notă de glamour dată de părtunjel verde și roșii sau castraveți murați.