„Știința lucrurilor este lumina minții”.
Dimitrie Cantemir
Cantemir este considerat fondatorul terminologiei medicale românești, el având meritul de a prelua și folosi termeni din literatura universală, dar și termeni laici, specifici limbii române a vremii.
Dimitrie Cantemir aparține și istoriei medicinei românești, în opera sa regăsindu-se numeroase informații de ordin medical. În Descrierea Moldovei vorbește despre influențele geografiei asupra obiceiurilor, dar și a sănătății oamenilor, în Hronicul vechimei dă informații detaliate despre tămăduitorii vremii, de multe ori nu tocmai măgulitoare („otrăvitori venali”), iar în Istoria Imperiului Otoman descrie o operație de hernie pe care se pare că a urmărit-o pe viu. Istoria Ieroglifică este cea mai bogată în acest sens, cuprinzând o serie de termeni medicali noi, termeni științifici, explicații ale cuvintelor folosite, dar și maxime și cugetări despre medici sau cu aplicare medicală. Este considerat fondatorul terminologiei medicale românești, el având meritul de a prelua și folosi termeni din literatura universală, dar și termeni laici, specifici limbii române a vremii.
Iată câteva exemple într-o paralelă rapidă cu ceea ce exista atunci în lume. În secolul 16, în pofida intoleranței religioase, în Europa Vestică apăreau primele dicționare medicale cu mulți termeni definiți, pentru prima dată, în latină. Secolul 17 era încă dominat de vechile teorii, inclusiv cea a celor patru umori antice, dar apăreau și progresele – microscopul (inventat la finalul secolului 16), tratamentul malariei, ideea de observare atentă a pacientului (Sydenham), iar Leeuwenhoek vedea pentru prima dată microorganismele la microscop, dar nu realiza că produc boli. În secolele 17 și 18, unul dintre dicționarele medicale cele mai folosite a fost Lexicon medicum Graeco-Latinum, al lui Bartolomeo Castelli, profesor de teologie, medicină și filosofie. Lexicon medicum renovatum al anatomistului Steven Blanchard a avut și el peste 20 de ediții. Termenul medicină provine din latinescul medicina cu rădăcina mederi = a vindeca, a tămădui. O propunere etimologică mai romantică este Medeea, vrăjitoarea care transforma un bătrân în tânăr prin emisii de sânge și preparate magice. Medeea este, poate, una dintre primele femei care au practicat o formă de medicină, mai degrabă artă decât știință. În engleza veche, medicina era numită laececraeft (leech–craft) pentru că în acele vremuri totul se trata, se pare, cu lipitori (leech). Dar leech mai înseamnă și medic sau escroc. Un timp, medicului i s-a spus mediciner (din latinescul medicus), și avea și conotația de vrăjitor (vraci). Termenul de doctor, folosit și în limba engleză ca atare, provine din latinescul doceo, a învăța (pe alții), și înseamnă un om învățat, dar și un profesor, deci cel care își împărtășește cunoștințele. Scrierile românești pomenesc de doctori abia în secolul al 17-lea. În pravila lui Vasile Lupu din 1646 apare cuvântul doftor cu sensul de vraci dascăl, adică profesor, cel care trebuie să își transmită mai departe cunoștințele, superior vraciului. La început, doar profesorii primeau titlul de doctori, iar cei care aveau diplome universitare, dar nu predau științele, se numeau fizici sau medici fizici. Toți erau obligați să scrie și să citească în limba latină ca să poată compune rețetele în această limbă. Generalizarea titlului de doctor s-a făcut în secolul 17 și a înlocuit treptat termenul de vraci. Englezescul physician ascunde și el un principiu onorabil al profesiei, provenind din grecescul physis. Galen spunea – „Greatestis the Physis and Hippocrates isits prophet”. Atât Galen cât și Hipocrate credeau în unitatea corpului omenesc, guvernat de physis, Hipocrate afirmând că trupul omului conține în sine însuși puterea de a se vindeca datorită celor patru umori, putere numită tocmai physis (natură, dar și creștere, regenerare). (vezi Jordan, Sara M. „Medicine and the Doctor in Word and Epigram”. New England Journal of Medicine 248, no. 21 (1953): 875-83).
Și Dimitrie Cantemir credea în unitatea trup-suflet și în ideea de ființă trupească, dar și materie a creației – „în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul carile mă poartă”. Și „trupul omului în viață este însoțit de suflet care după moarte pleacă”. Preia, de asemenea, teoria umorilor și spune – „unde el la loc slobod și la câmp larg a trăi deprins fiind, de nevăz în curândă vreme, în melanholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din slăbăciune în boală” (se referă la Inorog). Sau „întâi în melanholiia ypohondrică, apoi în tusa cu sânge…”; „melanholia e boală de voia rea, pătimirea întristării, fierea neagră”. Referindu-se la medici, persoanele care „chipul boalei în chipul sănătății să preschimbe”, are mai mulți termeni: țirulic („vraciu carile tămăduiește ranele, frânturile”), doftor („doftorul cel bun găsise și leacul nimerisă”) și apothecariu („cela ce șade la prăvălie și mai cu de-adins cela ce vinde ierbi, doftorie”). Rețeta este „izvodel de leacuri carile trimit doftorii la spițeri să facă (leacul) asupra boalei”. Un fapt interesant, legat de „leacuri”, grecescul pharmakon a evoluat în limba română înspre farmacologie, farmacie etc., farmaco-, dar și înspre farmece, vrajă („numai în cuvânt și tot feluri de farmacuri descântătoriu prin urechile tuturor”, la Cantemir). Termenul englezesc surgeon are și el o istorie interesantă – cheir înseamnă mână în greaca veche, iar ergon – muncă. Adică, cel ce lucrează cu mâinile. Primii chirurgi îmbinau, de fapt, două profesii – medicina și frizeria, așa numiții barber–surgeon, detalii regăsite și în lucrările lui Cantemir, bărbierii având chiar o putere mare de decizie, inclusiv în timpul epidemiilor nimicitoare ale acelor vremuri. Țirulic al lui Cantemir este „vraciul care tămăduiește ranele, frânturile”, deci este termenul folosit pentru chirurg și provine din poloneza veche. Adaug alte câteva definiții extrase din Dimitrie Cantemir (apud Chiriac Argentina, Eugenia Mincu, 2022): agonie – „lupta care face trupul cu sufletul în ciasumorței”; anatomic – „cela ce știe meșterșiugul mădularelor trupului, despicator de stervuri; articule –„încheetura osului, și a voroavei, capete”; atomuri –„lucrul carele într’alt chip sau parte nu se mai poate despărți, despica, tăia, netăiat”; ermafroditis – „cel ce este și bărbat și femee, sau umblă în pofta a două părți”; laringa – „gâtul, gâtlejul, gutlanul”; melanholie –„boală de voie rea, pătimirea întristărei, fierea neagră”; mehlem – „unsoare, cu care se slujesc țirulicii (hirurgii) la rane”; porii – „găurici prin pielea omului, prin carele es sudorile”; rețeta – „isvozel de leacuri carele trimit doftorii la spițerii, să facă asupra boalei”; sfigmos – „vena moale carea pururea se bate, de pre a cărei clătire, așezământul firei se cunoaște”; fyziognomie – „știința firei de pre chipul obrazului și a tot trupul” (vezi Pompei Gh. Samarian, Medicină și farmacie în trecutul românesc, 1382-1775, București, 1938).
Inima românească are origini latine, provenind din anima = suflet. Dimitrie Cantemir face și el o legătură între inimă și suflet și în același timp consideră dragostea având sediul în inimă – „dragoste în inimă dospită”. Legătura strânsă inimă-suflet este păstrată din antichitate, toți marii filosofi considerând-o sursa trăirilor, a sentimentelor și chiar a căldurii corpului omenesc (Galen credea că inima este cea care emană constant căldură, este focul interior al trupului). „Soarele răspândește lumina precum inima răsuflare” (Plutarh). Psyche a fost o fată devenită simbol al sacrificiului din dragoste, conform legendelor olimpiene, iar psyche înseamnă suflet, respirație (răsuflare), viață, în greacă și latină. La Cantemir, apar termenii megalopsihiia și micropsihiia, explicate prin „unde este grijă la măsură, megalopsihiia o cârmuiește, iar unde grija trece peste măsură, acolo micropsihiia a mai chivernisi părăsește”. Tot el spune că „în cei mai mulți mărimea și greuimea trupului sămnul micșorării sufletului și minții ieste”. Craniul provine din grecescul kranion. Zona temporală a cutiei craniene derivă din latinescul tempus = timp – este locul unde se simte pulsația arterei temporale care este și un semn al trecerii implacabile a timpului. Fiecare bătaie de inimă este o secundă care trece repede, după cum spunea Hipocrate. La Cantemir avem „Tidva (din slavă) capului spre îndesarea creierilor”. Alte segmente anatomice numite în textele lui Dimitrie Cantemir sunt „organul ochiului care se proeminează prin albușul ochilor”, „organele de voroavă”, „pieptul muritorilor sau grumazii – tot coșu își umplu când răsufla coșu îi răsuna”, „unghii – organul răutății”.
Dimitrie Cantemir are meritul că a îmbogățit limbajul medical românesc cu neologisme, majoritatea din greacă și latină, dar și din limbile slave, arabice sau din limba germană. El a încercat să le preia adaptându-le la sistemul fonetic al limbii române de la acea vreme, recomandând modificarea lor în funcție de specificul local: „a le moldoveni și a le romăni silește”. Mulți dintre termenii medicali folosiți de el au dispărut în acea formă, dar unii s-au transformat, s-au adaptat și au rămas până în zilele noastre – anatomic, antidot, leac (din slavă), organ, astfel încât putem afirma că scrierile lui reprezintă zorii terminologiei medicale românești.