Împotriva deshumării științifice
Ce înseamnă a decoloniza ființa, a acționa împotriva „deshumării științifice”, a deveni, ca observator, centrul unui enunț care nu se obscurizează sub vraja adevărului universal sau a unei versiuni hegemonice a istoriei; a deplasa structura epistemică a puterii și a exercita seducția barbariei – a gândi pornind de la limbi și moduri de a trăi care au fost delegitimate începând cu Iluminismul ca neaparținând curentului dominant?
Acest grupaj de texte[1] urmărește reînscrierea cunoașterii subalterne în dezbaterea contemporană. El răspunde unor viziuni care exclud concepția asupra istoriei văzută ca o succesiune lineară de evenimente performate și narate din perspectiva acelor agenți care controlează cunoașterea. Analizând câteva dezbateri din cartea lui Rodolfo Kusch, Indigenous and Popular Thinking in America (Duke, 2010), și din cea a lui Walter Mignolo, Dezobediența epistemică. Retorica modernității, logica colonialității și gramatica decolonialității (Idea Print & Design, Cluj, 2015), nu putem desigur neglija presupoziția lui Sloterdijk din Eurotaoism. Contribuții la o critică a cineticii politice (Idea Design & Print, 2004), care afirmă că nu există o singură istorii, ci mai multe. Gândirea decolonială este sedusă tocmai de aceste multiple istorii.
În primă instanță, dezobediența epistemică va fi pusă în legătură cu seducția barbariei, care e dealtfel titlul unei cărți scrise în 1953 de Rodolfo Kusch, filosof și antropolog argentinian (1922-1979). Demersul său este dezvoltat mai târziu în Indigenous and Popular Thinking in America, a cărei introducere este scrisă de semioticianul Walter D. Mignolo, professor la Duke University. Acesta din urmă definește metoda lui Kusch ca fiind o gândire dinăuntru (thinking from within).
Modalitățile epistemice alternative fac de asemenea parte din căutările mele personale, începute cu mulți ani în urmă și concretizate în cărți precum Scenarii ale orbirii sau Nihilismul în literatura feminină, în care am explorat moduri divergente de a privi, de a trăi și de a gândi, pe care le-aș putea sintetiza acum prin termenul, extrapolat, de conștiință frontalieră. Am ajuns astfel la concluzia că toate aceste explorări care se îndepărtează fără îndoială de canonul filosofic central s-au datorat unei necesități de a redefini gândirea, ființa și trăirea într-un mod care să nu cadă cu ușurință în facilitatea anarhismului, a cinismului sau a deconstrucției.
Nu am nicidecum intenția de a afirma în acest text că demersul decolonial ar avea ultimul cuvânt în această privință. El își propune de aceea să exploreze, să cartografieze și să configureze un teritoriu care urmează a fi inventat și definit din punct de vedere conceptual. Certă însă este dificultatea regăsirii universalității unui presupus mod de gândire care ar solidifica ființa până la dispariția ei. Explorând hermeneutica vieții curente, mobilizarea cinetică a unor moduri de gândire occidentale care au tendința de a înlocui impredictibilitatea acțiunii printr-un control la scară largă și printr-o formă de gândire controlabilă, ajungem la epuizare, o spune Sloterdijk în Eurotaoism. Remediul există. Cu toate acestea, el e perceput ca fiind un panaceu de mâna a doua, ineficient și incalificabil.
A învăța dezînvățarea
A vorbi așadar despre dezobediența epistemică în interiorul proiectului decolonial înseamnă în același timp a vorbi despre un mod de a trăi, a învăța dezînvățarea. Și anume, nu doar a învăța noi moduri de a gândi, ci și a experimenta noi categorii, a căror logică ne apare pentru început ca fiind stranie pentru că se îndepărtează de retorica salvării, proprie discursului modernității civilizate. Modernitatea nu e concepută aici ca temporalitate. Ea reprezintă dimpotrivă complexul tehnico-politic care a răsturnat vechea ecologie a puterii. Înlocuind neputința acțiunii cu viziunea optimistă și cu agresivitatea unui constructor de istorii, modernitatea a dezvăluit posibilitatea construirii unei lumi în care lucrurile se întâmplă în felul în care au fost gândite, întrucât crearea de istorie și schimbarea cursului naturii tind a deveni unul și același lucru.
Însă istoria ca atare este diferit conotată în interiorul diferitelor culturi. În general, ea este formulată în funcție de punctul de vedere sau de poziția epistemică de la care pornim. Și, pentru că punctul de vedere aparține în majoritatea cazurilor aceluia care percepe istoria ca fiind revoluționară, progresivă și civilizatoare de spații, el pare a nu aparține și acelora care nu au reușit încă să se articuleze pe tripla axă a societății, cauzalității și solitudinii. Punctul de vedere al unui indigen se mișcă, de exemplu, în jurul unor axe diferite, și anume comunitate, iraționalitate, casă. Rodolfo Kusch afirmă că „presupoziția de bază pe care pare a se sprijini viziunea indigenă asupra lumii nu indică existența unei atitudini similare cu atitudinea occidentală… acolo unde noi utilizăm o gândire conceptuală și abstractă, popoarele indigene au modul lor particular de a gândi, datorat unei absențe a obiectelor în concepția lor asupra lumii. În cultura occidentală suntem mai degrabă înclinați să definim decât să arătăm.” (Indigenous and Popular Thinking, p. 103) În epistema occidentală, suntem mai degrabă înclinați înspre solidificarea obiectelor decât înspre curgerea evenimentelor (curentele filosofice ale începutului de secol XXI infirmă însă aceasta) și mai mult, avem tendința de a substitui comunității individul, locuirii solitudinea și iraționalității raționalitatea. „Individualism, solitudine și raționalitate sunt abstracții care reprezintă în mod evident culmea gândirii europene la capătul evoluției ei, influențate, probabil, de individualismul economic” (Ibid., p. 103). Din acest punct de vedere, Heidegger a reprezentat culminația (cu două tăișuri – culme și simptom) unui mod de a trăi care se articulase în jurul sinelui și al necesității confruntării timpului ca fiind unica soluție posibilă.
În cartea mai sus-menționată, Rodolfo Kusch vorbește pe larg despre „meztiso consciousness”, despre „o altă istorie” a Americii profunde, un concept care era deja familiar scriitorilor care activaseră în jurul jurnalului Sur (Sud) în 1931 (Silvina Ocampo, Jorge Luis Borges, Adolfo B. Casares, Ernesto Sábato). Acest concept de „altă istorie” m-a fascinat atunci când am explorat literatura sud-americană (Cortázar, Marquez, Carpentier, Llosa). Mulți dintre acești scriitori au călătorit și chiar trăit pentru o lungă perioadă de timp în Europa (Cortázar a trait până la sfârșitul vieții sale la Paris), însă s-au întors apoi în America de Sud și au inventat o altă istorie. O istorie a negației, în cheie magică, arhetipală sau suprarealistă, o negare a modernității, un mod alternativ de a trăi. Ce anume au negat ei și ce anume neagă în general modul non-occidental de a trăi? El neagă în principal ideea modernă de „ser alguien”, de „successful being” în sensul corporatist al termenului. Este afirmația unei persoane care nu vrea să fie „cineva”, ci preferă estar nomás. Mai mult, este negația unui design colonial al modernității care „tinde să transforme confruntarea cu lumea în paradigma succesului, a dezvoltării și a civilizației ca unice moduri de a concepe și de a trăi viața. Ideea de succes, de progres și dezvoltare aparține de multe ori unor construcții ideologice ale unor subiecți a căror viață e ghidată de voința de putere.” (p. xxix).
Fractura retoricii modernității
Astfel negația, în termenii lui Kusch, este proprie varietății subiecților coloniali care nu cred în idealurile modernității și ale economiei capitaliste și care doresc în schimb o filosofie în care orizontul e reprezentat de el buen vivir și nu de el vivir mejor (xxxi). Dincolo de negarea conceptului de modernitate, negația lui Kusch înseamnă în același timp dezangajare. Luând ca punct de plecare gândirea populară din America, acesta își reformulează propria lui gândire filosofică, precum și critica filosofiei academice eurocentrice. Din acest punct de vedere, el stabilește legătura dintre meztiso consciousness (conștiința metisă) și border thinking (gândirea de frontieră), caracterizate de un mod de a gândi care pornește de la trăsături proprii unui anumit spațiu și timp și opuse „exhumării științifice”. Această exhumare științifică proprie proiectului occidental este reprezentată de o gândire disciplinară (începând cu Dilthey, acest tip de gândire a devenit central). Exhumarea științifică propune de asemenea distincția radicală dintre cunoscător și cunoscut, subiectul cunoscător și obiect. Kush transferă însă centrul atenției de la cunoscător la necunoscut. Astfel, nu există cunoaștere obiectivă. Cunoașterea este înrădăcinată în modul de a enunța al celui care cunoaște. Parțialitatea afirmațiilor noastre nu dispare în luări de poziție obiective (adevăr, eveniment, istorie ca forță impersonală), întrucât modul de a gândi al Americii de Sud, precum și cel al Europei, sunt interconectate într-o structură diferențială de putere epistemică.
În același sens se exprimaseră Madina Tlostanova și Walter D. Mignolo într-un volum care a devenit central pentru teoriile decoloniale, Learning to Unlearn. Decolonial Reflections from the Eurasia and the Americas (Ohio State University Press, 2012) într-un act de dezobediență radical. În capitolul Borders are not only geographical but also epistemic, ei afirmă: „Acești oameni (eu, Madina, și Walter inclusiv) refuzăm să fim captivi din punct de vedere geografic, subiectiv umiliți și denigrați, neglijați din punct de vedere epistemic. Din acest motiv, turnura epistemică decolonială își propune să schimbe regulile jocului – precum și motivul pentru care e produsă cunoașterea” (Learning to Unlearn, p. 63). Bănuiesc că acest aspect radical este partea cea mai deranjantă a gândirii decoloniale. Suntem obișnuiți cu procedee detașate, aparent obiective, cu demersuri corecte, de aceea demersul decolonial ne poate apărea într-o lumină barbară. E neliniștitor, non-analitic, angajat și dezangajat.
Kusch, Tlostanova și Mignolo nu sunt atât interesați de studierea unor moduri alternative de a gândi, ci mai degrabă de salvarea lor, de reînscrierea lor în dezbaterea contemporană ca acte care conduc înspre decolonizarea ființei și a cunoașterii. Ceea ce intenționează să facă Kusch de exemplu este reînscrierea unui mod specific de a gândi în circuitul filosofic, în același fel în care Martin Heidegger reînscrisese gândirea greacă în filosofia sa sau în care Emmanuel Levinas transpusese gândirea ebraică.
Tlostanova și Mignolo traduc conștiința frontalieră în gândire de frontieră și afirmă în mod explicit că acest tip de conștiință desemnează epistemologia exteriorității și, ca atare, condiția necesară pentru proiectele decoloniale (Learning to Unlearn, p. 60). Turnura epistemologică propusă de ei reprezintă în același timp o fractură e epistemologiei punctului zero. Și anume, fractura acelor categorii care impun practicarea filosofiei, în America sau în Eurasia, pornind de la un stil de viață european; apoi, fractura a ceea ce se numește retorica modernității, care implică ideile de civilizație, progres și salvare; în al treilea rând, fractura triumfalei și persuasivei retorici a ființei: ființa ca succes, a fi cineva, a fi în competiție cu cineva. În schimb, Kusch propune negarea ființei – estar în loc de ser – propunând în același timp seducția barbariei ca un antidot la seducția civilizației, a dorinței de a fi cineva. Pentru aceasta, el discută modelul alternativelor la modernitate, despre care vom vorbi într-un text ulterior.
[1] Grupajul din revista Steaua dedicat teoriilor decoloniale reprezintă fragmente din conferințele pe care le-am ținut în noiembrie și decembrie 2016 la Facultatea de Litere și la Casa Tranzit din Cluj-Napoca în cadrul colaborării dintre Institutului STAR-UBB și Centrul Phantasma – Advanced Fellowship Intern.