Despre puterea fragilităţii

Despre puterea fragilităţii

Poezia lui Vasile Dan mi s-a părut dintotdeauna scrisă în registrul instantaneului fugar, instabil, înregistrat cu o timiditate fragilă, aproape speriată de evenimentul apărut în cale, surprins în notaţii niciodată apăsate, cu teama imediatei evanescenţe. Poate mai mult decât oricând, Focul rece şi alte poezii (Editura Cartea Românească, 2018) certifică impresiile adunate în timp de un cititor relativ consecvent al scrisului său retractil, de penumbre modeste, fără ambiţii afişate, propus ca rezultat al unor impulsuri de moment ce pun o oarecare vivacitate în desfăşurarea monotonă a cam aceluaşi sentiment de sceptică relativizare a oricărui gest, a oricărui fapt trăit. Micul poem „Focul rece”, din titlul plachetei, dă o idee despre această stare de post factum a arderilor care preced notaţia lirică, a unui consum al energiilor interioare posibil tensionat, dar ajuns la expresie doar în forme extenuate, obosite, trecute pe hârtie ca dintr-un soi de obligaţie „documentară” asupra unor experienţe ce n-ar prea merita, se pare, transcrierea. E o stare agravată de momentul puternic elegiac trăit acum de poet, generat, s-ar zice, de o pierdere, sau de o primejduire a unei fiinţe apropiate, sugerată cu economie verbală, în notaţii scurte şi concentrări metaforice percutante: „cenuşă, ardere de tot./ sânge. fir roşu ce curge/ în jgheab/ în trup./ doar acidul dimineţii/ spală rugina noaptea/ de pe inelarul celui singur,// dormi? dar/ totul, totul în jurul tău e treaz./ stă la pândă./ dormi?/ spinul în inimă/ înfipt, înfipt./ ca un sărut cristic.” O fundamentală neîncredere în durata oricărui lucru, se răsfrânge şi asupra scrisului – urmă lentă, nesigură, cum  ne spun câteva versuri din alt mic text, secvent: „poesia mea merge înainte tiptil, tiptil/ ca o pisică neagră speriată/ uneori se-ntoarce brusc/ din mijlocul drumului/ în auzul ei fin însă/ se stinge totul”. Pe un asemenea fundal al „stingerii”, micul eveniment sufletesc se iveşte abia ca o pâlpâire, de flacără repede înăbuşită – până şi moartea e imaginată, „întotdeaun albă/ orbitoare”, nu atât prin intensitatea anihilantă a celui ce o simte pe înălţimi ameţitoare de munţi, ci mai degrabă (ar fi şi cazul celui care scrie acum) ca revelaţie de o clipă în spaţii reduse, modeste, de obicei primitoare: „alţii, în schimb, foarte aproape, în somn,/…/ au aprins un chibrit/ un pocnet scurt/ într-o cameră ospitalieră”. (E de notat că această imagine a focului de chibrit repede stins reapare şi în alte câteva contexte, cam în acelaşi sens, evidenţiindu-i semnificaţia obsedantă). Mai tot ce are loc în spaţiul scriptural aparţine acestui registru al impresiei fragmentare, a câte unei atingeri, a unui mic zogmot, a unei „prezenţe inoportune”, iar însemnarea lor se arată ea însăşi cumva devalorizată încă din punctul de plecare: „nu ai venit nu fiindcă nu ai plecat,/ o mână abandonată peste alta,/ un cot gol,/ un tuşit scurt, o prezenţă inoportună –/ notam asta în junalul meu intim.// bine, treacă de la mine, [s. n. – I. P.]/ când va fi dimineaţă/ cândva/ nu mă voi da înapoi,/ notam asta în jurnalul meu intim”.

În registrul acesta ostenit-concesiv se petrec mai toate „întâmplările” din aceste poezii reduse la minimul înregistrării şi al translaţiei metaforice. Prezent şi viitor stau sub semnul egal al imprevizibilului, al aproximării nesigure a unui adevăr interior inexprimabil în fond, („ceea ce nu se spune/ e singurul adevăr”, „viitorul e o scrisoare/ trimisă de nimeni/ de nicăieri/ de care ai fugit/ la altă şi altă/ adresă”). Rămâne permanentă doar „munca abstractă” („mă muncesc abstract”) a „unor lucruri care nici nu există/ decât în capul meu”. Subiectul trăieşte mai curând în regimul imaginarului, refăcând realităţi alterate, în lumina unei camere cu cărţi încă nescrise – „limba în care scri(e) e mută şi degetele roşii gata/ pentru amprenta pe pânza de apă” –, un discurs oximoronic, antifrastic ce subţiază până la limita absenţei orice dat al realului concret, orice stare ce ar putea (ar fi putut) fi trăită. Tot aşa, casa „autorului” e imaginată în câteva ipostaze sugerând ruina, căderea, inconsistenţa unor locuri de adăpost pur închipuite, din care evadarea însăşi nu poate fi privită decât ca o ipoteză tratată în acelaşi regim (auto)ironic (v. „Autorul”). Într-un mic poem următor, fiinţa întâmpinată, spre care se traversează, de exemplu, şoseaua, nu e cea căutată, zgomotul maşinii reale acoperă proiecţia imaginară, şi aşa incertă; o conversaţie desfăşurată zilnic are loc cu o fiinţă niciodată văzută; în alt loc, imaginea în fine conturată a femeii iubite, ce se impune cu o anume vehemenţă vitală ochiului îndrăgostit, anulează vorbirea despre ea: „tu erai o fiară pură/ precum frigul/ în piaţa publică/ într-o nouă zi.// dar eu eram predestinat să nu vorbesc niumic/ asta da tăcere/ între gureşii/ trecători/ ori bineţe fără răspuns”… Scrisul poate fi definit, în consecinţă, ca „tatuaj liric al neantului”… Micul discurs liric e construit mereu pe această, să zicem, „schemă” a paradoxului: văzutul dispare, aerian, chiar în momentul când fiinţa pare percepută cu simţuri intensificate, ea cade aproape imediat în aria imaginarului, abia iniţiată, trăirea se şi consumă, trecând în orizontul imaginarului anonim: „te miros la mari depărtări acolo/ unde ochiul nu vede/ te aşez în cerul meu palatin/ printre cei nenăscuţi încă fără de nume/…/ te pipăi ca un orb textul/ pe o piele de cenuşă”.

E de recunoscut imediat în asemenea versuri capacitatea poetului de a sugera metaforic, adesea în chip memorabil, stări de indecizie, abia intuite, efemere, rămase cel mult în stadiul pur intuitiv, fără concretizări certe şi lipsite de durată. „Orice se poate construi din cuvinte” – citim la altă pagină – însă, încă şi încă o dată, zisa construcţie pare un fel de încercare de a prinde vânt cu năvodul: „o gaură/ în aer ochi închis apă apă/ întotdeauna/ sub nisip vântul/ iscat din senin ce spulberă iarăşi sarea/ zilei”; iar ansamblul acestor fragile edificii e aşezat în final sub ştiutul, deja, semn al vulnerabiltăţii, al eşecului resimţit deja în punctul de plecare care e subiectivitatea, ea însăşi precară: „orice se poate construi din cuvinte călcâiul/ lui ahile săgeata ruptă/ întotdeauna la purtător punctul/ de start”…

Este o mare delicateţe şi discreţie în versurile acestei cărţi ce refuză orice retorică exterioară, îşi cumpăneşte atent raportul dintre notaţia chemată să asigure materialitate, concreteţe senzaţiei, când poezia pare scrisă „pe piele”, şi etajul metaforic-simblic al discursului, ce nu forţează asocierile verbale, dar nici nu le abandonează în registrul banalităţii. Nu lipseşte din aceste versuri aluzia livrescă, şi ea fără excese, în schimb actul scrisului, care poate fi cu un sânge al suferinţei confundabil cu cerneala, şi invers, ori realizat cu „cerneala simpatică” cerând intuiţia, este frecvent evocat. Însă e evocat, ca în ultimul text din sumar, „Scrisoarea mea către un tânăr poet”, în contrast cu vitalitatea tăioasă a modului de a se scrie mai recent – „crestând vivisecţii adânci/ fără milă/ în toate/ fără să-ţi tremure mâna” – ca un act nesigur de sine, cu capacitate de sugestie aproximativă, incertă şi ea – „eu las un text tremurând/ o uşă îngustă/ întredeschisă/ ce duce undeva/ mai bine spus altundeva/ nu ştiu prea bine/ nici eu unde”. În nelămuritul acestei stări poetice, în care se asociază dâre ale realului imediat cu pâllpâiri ale fanteziei parcă temătoare de propria evanescenţă, rămâne vie o difuză stare de veghe, de „pândă” generală, cum se spune undeva, ce dă o paradoxală consistenţă şi forţă vocii rostitoare, elegiace. Învecinarea fragilului cu puternicul încă în primul poem al cărţii apare astfel ca deplin creditabilă. Oximoronicul foc rece poate fi atunci – şi chiar este – o definiţie concentrată a acestui lirism care conservă, sub aparenţele atâtor incertitudini şi ezitări, deopotrivă ale trăirii şi trecerii ei în text, o neaşteptată vitalitate, care e tocmai cea a stării de veghe, de supraveghere şi control tensionat al expresiei.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.